Mircea Cărtărescu: „Într-o lume dominată de anti-intelectualism, cum e lumea politică românească, intelectualii care se «rătăcesc» aici se expun foarte tare”


Mircea Cărtărescu și-a lansat, la Bookfest Timişoara, în premieră, cel mai nou volum, Peisaj după isterie. O antologie de eseuri civice, publicată la Editura Humanitas.

L-am invitat la un dialog despre episoadele de isterie pe care le-au trăit românii în ultimii 10-15 ani, despre participarea sa la protestele din iarna acestui an, despre armele pe care le mai avem la dispoziţie pentru a lupta cu „demokratura”, despre o posibilă implicare activă a sa în viața politică.

 

„Am înţeles acum de ce se spune în popor că «dreptul umblă întotdeauna cu capul spart»

CV Mircea Cărtărescu

A absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, în 1980.

În prezent este profesor dr. în cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti.

Este poet, prozator, eseist, critic literar şi publicist.

A publicat următoarele volume: „Faruri, vitrine, fotografii” (Cartea Românească, 1980); „Poeme de amor” (Cartea Românească, 1982); „Totul” (Cartea Românească, 1984); „Visul” (în ediţiile următoare „Nostalgia„), (Cartea Românească,  1989; Humanitas, 1993); „Levantul”, (Cartea Românească,  1990; Humanitas,  1998); „Visul chimeric”, (Litera, Bucureşti, 1991; Humanitas, 2011); „Travesti”, (Humanitas,  1994); „Dragostea”, (Humanitas, 1994); „Orbitor. Aripa stângă”, (Humanitas,  1996); „Dublu CD”, (Humanitas,  1998); „Postmodernismul românesc”  (Humanitas, 1999); „Jurnal I”, (Humanitas,  2001); „Orbitor. Corpul”, (Humanitas, 2002); „Enciclopedia zmeilor” (Humanitas, 2002); „Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli”, (Humanitas, 2003); „Parfumul aspru al ficţiunii”, (Humanitas, 2003); „Plurivers vol. I şi II”, (Humanitas, 2003); „Cincizeci de sonete”, (Brumar, 2003); „De ce iubim femeile”, (Humanitas,  2004); „Baroane!”, (Humanitas, 2005); „Jurnal II” (Humanitas, 2005); „Orbitor. Aripa dreaptă” (Humanitas, 2007); „Dublu album”, (Humanitas, 2009); „Nimic” (Humanitas, 2010); „Frumoasele străine” (Humanitas, 2010); „Zen. Jurnal 2004-2010”, (umanitas, 2011); „Ochiul căprui al dragostei noastre” (Humanitas, 2012); „Fata de la marginea vieţii”, (Humanitas, 2014); Poezia (Humanitas, 2015).

Traduceri în engleză, germană, italiană, franceză, suedeză, spaniolă, olandeză, polonă, portugheză, maghiară, ivrit, norvegiană, bulgară, slovenă, daneză, bască, rusă, greacă, turcă, croată, sârbă.

Cărţile sale au fost premiate de Academia Română, Uniunea Scriitorilor din România şi din Republica Moldova, Ministerul Culturii, ASPRO, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, Asociaţia Editorilor din România. Romanul Nostalgia a primit în 2005 Premiul literar „Giuseppe Acerbi”, Castel Goffredo, Italia. De asemenea, a primit Premiul Internaţional pentru Literatură de la Vileniča (2011), Premiul Internaţional pentru Literatură „Haus der Kulturen der Welt“, Berlin (2012), Premiul internaţional pentru literatură, Berlin (2012), Premiul Spycher – Literaturpreis Leuk, Elveţia (2013), Marele Premiu al Festivalului Internaţional de Poezie de la Novi Sad (2013), Premiul Tormenta en un vaso, Spania (2014), Premiul Euskadi de Plata, San Sebastian (2014), Premiul cărţii pentru înţelegere europeană al oraşului Leipzig, 2015; Premiul de stat al Austriei pentru literatură europeană, 2015.

(sursă CV: www.humanitas.ro)

Când spunem Mircea Cărtărescu, majoritatea dintre noi, cred, ne gândim automat la poezie, la Levantul, la Orbitor, la De ce iubim femeie, la Solenoid. Domnule Cărtărescu, lansaţi azi, la Bookfest Timişoara, în premieră, un volum cu care, aş spune, ieşiţi din rândul cărţilor dumneavoastră cele mai celebre: Peisaj după isterie, o antologie de eseuri civice, pe care le-aţi scris în anii 2007 – 2017. Ce v-a determinat să (re)publicaţi, acum, aceste texte?

Am mai avut până acum încă trei volume de publicistică, fie literară, fie pe teme social-politice, fie pe teme etice: Pururi tânăr, înfăşurat în pixel, Ochii căprui ai dragostei noastre şi Baroane!, aşa încât acest cel mai recent volum al meu nu este o noutate pentru mine şi aş spune că nu e o noutate nici măcar ca publicistică angajată. Baroane! era, fără îndoială, un volum mai angajat decât acesta.

În Peisaj după isterie am încercat să decupez din publicistica mea din ultimii 10 – 15 ani texte care nu ţineau de un context politic foarte clar sau care nu mai e atât de prezent în mintea oamenilor ca atunci când s-au întâmplat lucrurile. Am ales articole mai detaşate de fundal, articole aş spune mereu valabile, pe teme etice, civice, de implicare a scriitorului, a intelectualului şi, până la urmă, a omului în general în treburile care privesc comunitatea.

 

Cum arată, succint, peisajul după isterie?

Este şi o poveste a experienţei mele ca autor de articole politice. O experienţă, pe de o parte extraordinar de fructuoasă şi de necesară, pe care nu o regret nicio clipă – cred că am învăţat foarte mult din această meserie total diferită de cea de scriitor. Însă, pe de altă parte, o experienţă extrem de traumatizantă pentru mine, experienţa unui om retras, destul de individualist şi timid, care, deoadată, a fost aruncat în groapa cu lei şi care a simţit pe pielea lui, foarte serios, ce înseamnă acest lucru, ce înseamnă să te implici. Am înţeles acum de ce se spune în popor că „dreptul umblă întotdeauna cu capul spart”. Într-adevăr, într-o lume care e dominată de anti-intelectualism, cum este lumea politică românească, intelectuali care se „rătăcesc” aici şi care încearcă să-şi spună şi ei părerea se expun foarte tare, iar consecinţele sunt pe măsură. Dar, repet, cred că a meritat.

 

„Cea mai dramatică perioadă din România post-decembristă a fost cea lui Adrian Năstase. Putea să se transforme într-o dictatură”

Au fost mai multe episoade de isterie, în aceşti ultimi zece ani. Care vi se pare că ne-a pus în faţa celor mai grave derapaje, a celor mai mari riscuri?

Cred că am trecut dintr-o isterie în alta. Într-unul dintre articolele mele vorbesc despre unul dintre inelele de creştere ale unui copac, ca o metaforă pentru perioadele faste şi cele nefaste ale istoriei. Şi spuneam că, atunci când te naşti într-un inel deschis la culoare, poţi duce o viaţă bună, acceptabilă din toate punctele de vedere. Dacă te naşti într-un inel întunecat, e rău. Şi, privind în urmă, viaţa mea a fost – ca viaţa noastră, a tuturor românilor –, o succesiune de diferite nuanţe de gri, de la cele mai întunecate până la unele puţin mai luminoase. Dar bine, aş spune eu, nu a fost niciodată, în timpul vieţii mele, în cei 60 de ani trăiţi până acum. Totul este ca, în aceste perioade întunecate, să poţi face faţă lucrurilor, să supravieţuieşti – supravieţuirea e sportul nostru naţional.

La ce m-aţi întrebat, v-aş răspunde că, după părerea mea, cea mai dramatică perioadă din România post-decembristă nu a fost în ultimii zece ani, ci în perioada lui Adrian Năstase. Acea perioadă, care putea să se transforme într-o dictatură, din fericire s-a încheiat altfel decât credea însuşi protagonistul ei şi decât credeam, de altfel, noi, cu toţii, şi anume, cu o înfrângere a acestui apogeu al PSD şi cu un recul, pentru o vreme, al acestei ameninţări. Această ameninţare, aşa cum este construită România, nu va dispărea, totuşi, niciodată. Cu Năstase sau fără el, PSD-ul continuă să fie un element de risc pentru România.

 

„Ne exagerăm foarte mult trăsăturile negative şi ne ignorăm foarte tare valorile”

Aveţi, în noul volum, un capitol pe care l-aţi intitulat „Popor de Ciorani”. De ce, de Ciorani?

Din cauza firii noastre cârcotaşe, a abilităţii (sau stângăciei) de a pune întotdeauna răul înaintea binelui, de a vedea numai partea hidoasă, conflictuală a lucrurilor. E adevărat că România nu este un paradis, suntem departe de aşa ceva. Însă tendinţa românilor, care nu se mai întâlneşte la alte popoare – eu nu cred în specificul naţional luat ad litteram şi nu cred că e bine ca Ministerul Culturii să se numească şi al Identităţii Naţionale –, dar există câteva trăsături mult mai accentuate la români decât la alte popoare. Una dintre aceste trăsături este complexul acesta dragoste-ură faţă de propria naţiune. Suntem cu toţii un fel de popor de Ciorani, popor de pesimişti şi de negativişti, de gică-contra, uneori cu sens, dar de foarte multe ori, fără sens.

Asta vine, după părerea mea, din faptul că ne exagerăm foarte mult trăsăturile negative şi ne ignorăm foarte tare valorile. Cred că, în primul rând, din necunoaşterea valorilor prezentului – nu mai vorbesc de cele ale trecutului –, vine acest tip de negaţie, concretizată prin expresii pe care le ştim cu toţii: „ca la noi, la nimeni”, „suntem ultimii de pe lume” etc. E adevărat că în statisticile europene suntem ultima ţară, aproape la toate capitolele pozitive. La cele negative, suntem pe primele locuri. Asta nu înseamnă însă că ar trebui să existe în permanenţă această autoflagelare.

 

„Nu cred că Parlamentul este o oglindă a societăţii. Dacă e, este una anamorfotică”

Aţi fost foarte activ în timpul protestelor din această iarnă, împotriva celebrei deja Ordonanţe 13: aţi fost în stradă, zile în şir, aţi scris pe reţelele de socializare, aţi publicat articole în presa străină. Ce v-a determinat renunţaţi la confortul căminului, la scris şi să ieşiţi zi de zi în piaţă?

Am o fotografie în care sunt împreună cu Radu Vancu şi avem în faţă o pancartă pe care scria „M-aţi supărat”. Ăsta e răspunsul meu: m-au supărat foarte tare. Nimeni nu le contestă victoria în alegeri, dar mă aşteptam ca ei, după ce au câştigat alegerile, să se pună pe treabă, să-şi ducă la îndeplinire promisiunile, planul de guvernare. Să-ţi începi mandatul prin a da legi în folosul propriu, prin a te lua la luptă cu Justiţia, să începi prin a face toate aceste ticăloşii – că nu se pot numi altfel, indiferent dacă sunt făcute noaptea sau ziua – a fost atât de urât şi şocant, încât nu se putea întâmpla altceva. Pentru ceva asemănător, în Paraguay s-a dat foc clădirii Parlamentului – Doamne fereşte!, nu aş fi vrut să fie la noi aşa ceva.

Dar această ieşire masivă în stradă a oamenilor şi extrem de îndelungată este un record – nici Piaţa Universităţii nu a ţinut atât de mult – şi a arătat că oamenii nu mai tolerează ticăloşia politică, nu mai tolerează două agende ale Guvernului, una manifestă şi alta ascunsă, nu mai tolerează asemenea înşelătorii. Oamenii au fost foarte indignaţi şi au reacţionat în consecinţă. Personal, mi-aş fi dorit să nu se întâmple niciodată să ies în stradă – sunt un om friguros, a trebuit să-mi pun trei rânduri de haine şi două căciuli, aşa am apărut în toate pozele –, dar nu aveam cum să nu o fac. Au ieşit 600.000 de oameni. A trebuit să fiu alături de ei. Toţi prietenii mi-au ieşit în stradă, toate rudele, toţi oamenii pe care eu îi ştiu ca cetățeni oneşti şi cărora le pasă de ce se întâmplă în România, aşa încât nu cred că am făcut nimic deosebit.

 

Scriaţi, la un moment dat, că „tot mecanismul politic e inept şi ticălos, politicianul standard e «mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu»”. Mă tem că această clasă politică e o oglindă a societăţii româneşti, care, dându-le votul unor astfel de indivizi, dovedeşte că se simte reprezentată de ei. Ce credeţi că a generat această coborâre a aşteptărilor societăţii, această involuţie a ei?

Eu nu cred că Parlamentul este o oglindă a societăţii. Dacă e o oglindă, este una foarte deformată, anamorfotică. Eu cred că totul se datorează minciunii. Nu e vorba despre un Parlament ales de cetăţeni pentru ceea ce sunt aceşti politicieni, ci pentru ceea ce spun. Publicul românesc este un public manevrabil, care, zilnic, este „frăgezit” de televiziunile pe care le ştim cu toţii, televiziunile de partid, angajate politic în sensul cel mai rău al cuvântului. Aceşti oameni, care votează, au fost păcăliţi a suta oară, după Revoluţie. Ei, săracii, nu ar vrea să voteze hoţi, oameni necinstiţi, penali, dar se lasă îmbătaţi cu apă rece de promisiuni electorale, de mită electorală, care constă în lucruri care nu sunt de fapt de dispreţuit, pentru că oamenii sunt foarte săraci. Uleiul, făina şi ce li se mai dă contează pentru ei mai mult decât ideologiile sau programele politice. Deci, cred că acest popor nu seamănă cu Parlamentul, ci este păcălit de politicieni, şi asta se întâmplă continuu.

Avem de-a face cu o formă de subdezvoltare gnoseologică. Oamenii nu ştiu ce este bine pentru ei, nu au cultură politică, mulţi dintre ei nu au niciun fel de cultură. Eu cred că lucrurile acestea se rezolvă încetul cu încetul, prin educaţie, prin sporirea nivelului de conştiinţă socială, civică, politică a oamenilor.

Şi apoi mai trebuie să ţinem seama de încă două lucruri: şi anume, că un electorat la fel de mare ca al PSD-ului nu a votat, iar un alt electorat la fel de mare a fost în străinătate şi e împiedicat să voteze, dintotdeauna. Cei 2,5 milioane de români care sunt în străinătate, poate şi mai mulţi, pur şi simplu sunt lipsiţi de drept de vot. Nu pentru că nu le este dat de Constituţie, ci pentru că nu au condiţii să şi-l exercite. Dacă ei ar vota – nu 100.000 câţi votează, din vreo 2,5 milioane –, lucrurile ar sta cu totul altfel.

 

„Nenorocirea noastră ţine de faptul că nu există Opoziţie”

Am #rezistat, săptămâni în şir, câteva ore pe zi, la temperaturi de minus zece grade. Dar şi ei au #rezistat – o rezistenţă reacţionară. „Demokratura”, cum o numiţi, ne-a râs în nas: premierul şi preşedintele Camerei Deputaţilor, artizani ai OUG 13, au refuzat să plece din funcţii, iar cel de-al treilea artizan, fostul ministru al Justiţiei, a fost recompensat cu o funcţie de vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor. Ce arme mai avem la dispoziţie pentru a lupta cu această Putere, cu alte posibile derapaje ale ei?

Pentru PSD, această preluare a sloganului #Rezist arată slăbiciune, nu forţă, după părerea mea. Ei rezistă, da, dar ca nişte plante agăţătoare, în mod primitiv. Iar rezistenţa aceasta primitivă nu este în favoarea lor. Pe moment şi în viitorul previzibil par a câştiga, dar vor pierde prin această rezistenţă. Pentru că aceasta înseamnă neputinţă de adaptare. PSD-ul pur şi simplu nu se poate adapta la vremuri, trăieşte într-o realitate paralelă. Par stăpâni pe situaţia, dar nu sunt cu adevărat.

Nenorocirea noastră nu ţine de PSD, ci de faptul că nu există Opoziţie. Clasa politică din Opoziţie constă din ce? Din liberali, care au fost aliaţii PSD-ului, în USL, care au aceiaşi baroni, au aceleaşi metehne, cu un fel de fard mai pronunţat de liberalism în sensul general al cuvântului. Apoi, mai e un partid tânăr care a intrat în Parlament, USR, care nu are încă experienţă politică. Faptul că l-au respins pe Dacian Cioloş este o greşeală colosală pe care au făcut-o. După părerea mea, Cioloş este singurul, acum, care poate să unifice Opoziţia, să-i dea un sens până la urmă. Şi mai e partidul lui Băsescu, PMP, care, ca şi cel din fruntea sa, este compromis în momentul acesta şi nu poatre conta. Deci, cred că nu avem decât o infimă opoziţie la acest elefant care trăieşte în magazinul de porţelanuri.

 

„Pot sprijini din toate puterile un partid politic în care cred și o voi face, dacă va fi cazul”

Aţi declarat, într-un interviu recent, că simţiţi nevoia unui nou partid, care să iasă din aceste mişcări de protest, pe care aţi fi dispus să-l sprijiniţi cu imaginea dumneavoastră. Nu aţi fi tentat să vă implicaţi activ în politică?

Eu sunt mai degrabă tentat să scriu un nou roman decât să fac un partid nou. Cred că mi-ar sta mai bine şi aş fi mai la locul meu. Nu, eu nu mă voi implica direct în lupta politică, niciodată, ca membru al unui partid sau, Doamne fereşte!, ca şef al unui partid, pentru că ştiţi cum e dictonul Ne sutor ultra crepidam. Nu aş putea şi nici nu mi-ar sta bine.

Dar să sprijin din toate puterile mele un partid politic în care cred, bineînţeles asta pot face şi voi face, dacă va fi cazul. Un altul decât cele care sunt în momentul de faţă, pentru că nu mă recunosc în niciunul dintre ele. Continuu să cred, am mai spus-o, foarte tare în dl Cioloş, continuu să cred că el este o soluţie posibilă pentru România şi continuu să cred că ar trebui să iniţieze un partid, aşa cum a şi fost la un moment dat în planurile dumnealui, dar văd că s-a limitat, deaocamdată, la o mişcare civică.

 

Interviu publicat și în TIMPOLIS.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.