Disidentul și comisarul


Ar fi fost de dorit ca liderul „onorific” al stângii românești (un personaj real, un Godfather veritabil, un patriarh leninist de tip Deng Xiaoping, un militant aguerri din categoria „pură și dură”, nu un trâmbițaș de ocazie precum diverșii epigoni interșanjabili pe care i-a manevrat după cum i-a convenit și pe care, în chip cert, i-a disprețuit) să probeze curajul unei asumări a propriei biografii politice.

 

„Pusee antidemocratice pun țara într-o lumină nefavorabilă în afara granițelor”, afirma cândva, cu bătaie în direcția știută, cunoscutul arbitru al calmului politic, ființa renumită pentru moderație încă de pe vremea represiunilor anti-studențești din 1958-1960, omul care l-a primit pe Regele Mihai cu brațele deschise când a revenit prima oară în țară după mai bine de patru decenii de surghiun, cel care nu a avut nimic de-a face cu dezmățul pogromist al minerilor din iunie 1990, nici cu scenariile asurzitoare și aiuritoare despre teroriști, fantasme terifiante menite să ducă la blocarea revoluției și la fratricid.

Yogi și comisarul se intitulează un volum de eseuri de Arthur Koestler. Îmi propun să vorbesc aici despre disident și comisar. Două arhetipuri existențiale, două modalități de confruntare a istoriei, două viziuni despre relația dintre scopuri și mijloace.

Ion Iliescu (90 de ani) și Vasile Paraschiv (1928-2011) au aparținut aceleiași generații. Au militat inițial în același partid, convinși amândoi de promisiunile sale egalitariste. Cel dintâi a rămas convins de „nobilele idealuri”, cel de-al doilea le-a denunțat drept legende menite să servească unei caste parazitare, o „nouă clasă” cum a numit-o un alt mare apostat, disidentul iugoslav Milovan Djilas.

Vasile Paraschiv

Când Vasile Paraschiv era torturat de Securitate, Ion Iliescu ținea discursuri la Congresul Educației și Culturii Socialiste, adică al imbecilizării naționale. Când Vasile Paraschiv era declarat nebun și supus unor barbare „tratamente” aplicate de psihiatri ce-și călcau în picioare jurământul hipocratic, Ion Iliescu, membru supleant al Comitetului Executiv al CC al PCR și prim-secretar al Comitetul Județean Iași, pontifica despre „societatea socialistă multilateral dezvoltată”.

Acesta este adevărul istoric, chiar dacă Ion Iliescu a preferat tot timpul să-l învăluie în ambiguități, sofisme și jenante distorsiuni. Ar fi fost de dorit ca liderul „onorific” al stângii românești (un personaj real, un Godfather veritabil, un patriarh leninist de tip Deng Xiaoping, un militant aguerri din categoria „pură și dură”, nu un trâmbițaș de ocazie precum diverșii epigoni interșanjabili pe care i-a manevrat după cum i-a convenit și pe care, în chip cert, i-a disprețuit) să probeze curajul unei asumări a propriei biografii politice, așa cum a făcut-o în 1995 Alexandru Bârlădeanu, la moartea lui Corneliu Coposu. Ar fi putut spune, asemeni veteranului economist marxist, că, membri ai aceleiași generații fiind, în noiembrie 1968, cu admirabilă demnitate, Vasile Paraschiv a ales calea cea dreaptă, în timp ce el, Ion Iliescu, în decembrie 1968 a aprobat (ori poate că a inițiat?) represiunea împotriva demonstrației studențești de Crăciun (documentele există, există și martorii). Dar nu a făcut-o și nu o va face. Cititorii acestui articol pot spune de ce…

În schimb, ni s-au servit mereu aceleași obosite clișee, aceleași exasperante născociri. Aș mai spune ceva. Îl putem compara, prin contrast, pe Vasile Paraschiv cu alte figuri cunoscute din anii dictaturii, să spunem cu menestrelul stalinismului național, Adrian Păunescu, jelit până la sațiu, când a murit, pe televiziunile remorcate și în paginile, înrudite cu acestea, ale Jurnalului Național. Dar comparația, cred eu, este mai frapantă și poate mai revelatoare cu cineva din generația sa, cu un personaj cu care găsim elemente comune până la un punct (vârsta, speranțele tinereții, năzuința spre o „lume nouă”, unele idealuri împărtășite la un moment dat). În acest sens, mi se pare important să ne gândim la aceste destine paralele: al omului revoltat Paraschiv și al obedientului aparatcic Iliescu. Priviți-le fotografiile și veți constata distanța astronomică dintre două universuri politice și axiologice. Pandantul calvarului lui Paraschiv a fost eternul zâmbet (rânjet) bolșevic al ideologului de ieri, de azi și, vai, de mâine…

 

Articol publicat şi pe Europa Liberă.

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.