Ce legătură are libertatea de gândire cu libertatea de expresie


E nevoie ca oamenii să fie lăsaţi să vorbească şi să se exprime liber. Să exprime opinii contrare. Să se confrunte mereu în idei, argumente şi valori. Din confruntarea asta şi numai din asta raţiunea degajă adevărul.

 

„Bine, d-le Aligică, dar ce legătură are libertatea de gândire (sau de conştiinţă) cu libertatea de expresie (sau a cuvântului)?! Să lăsăm pe fiecare să gândească ce vrea el, la el, în conştiinţa lui, acolo. Dar asta nu înseamnă că trebuie lăsat să spună ce gândeşte unde vrea şi când vrea în spaţiul public. Libertatea de gândire e una. Libertatea de expresie e altceva.” Să analizăm aceasta întâmpinare.

Cei din vechime, cei care au creat sistemul liberal-democratic modern au explicat cu precizie tehnică de ce văd, aşa cum spunea Mill, „libertatea de a exprima şi publica opinii ca fiind practic inseparabilă de libertatea de gândire”. Iată cum vine argumentul:

Conştiinţa liberă permite relaţia omului cu Dumnezeu şi cu semenii săi, pentru că fără libertatea de a gândi şi decide pentru tine, moralitatea şi responsabilitatea individuale sunt imposibile. E un drept inalienabil. Ţi se ia asta, ţi se neagă umanitatea însăşi. Un om fără conştiinţă, moralitate şi responsabilitate e un lucru sau un animal.

Dar, atenţie, spun gânditorii liberalismului clasic, toate au un rost doar dacă recunoaştem că obiectul conştiinţei este adevărul. Sau mai bine zis, căutarea adevărului. Conştiinţa liberă are funcţia de a căuta şi a-şi baza credinţele întru adevăr. Omul, prin conştiinţa sa, trebuie să bazeze deciziile, credinţele şi valorile sale – respectiv relaţiile cu natura, cu Dumnezeu şi cu semenii – în adevăr.

Şi acum şi aici intervine libertatea de expresie sau a cuvântului: adevărul nu poate fi identificat, stabilit, decât din articulare de argumente şi din dezabatere a puncte de vedere şi afirmaţii contrare despre el. Dacă mintea, conştiinţa nu e confruntată constant cu idei, poziţii, interpretări, judecăţi noi, şi dacă nu le supune dezbaterii şi analizei, cum poate fi adevărul separat de fals şi eroare?! Adevărul nu e atins decât când, pe cale raţională, mintea înţelege cum, caz cu caz, este delimitat de fals şi eroare.

De aceea e nevoie ca oamenii să fie lăsaţi să vorbească şi să se exprime liber. Să exprime opinii contrare. Să se confrunte mereu în idei, argumente şi valori. Din confruntarea asta şi numai din asta raţiunea degajă adevărul. Nimeni nu e infailibil. De acea libertatea cuvântului e un drept inalienabil. Dacă i-l iei, îi iei omului capacitatea de a spune, căuta şi instrumenta adevărul, de a da un conţinut adecvat conştiinţei sale în relaţiile sale cu Dumnezeu şi cu semenii. Îl împuţinezi sau chiar distrugi ca om.

Asta e tot. Să mai notăm că o conştiinţă, o minte care nu este supusă constant confruntării cu opinii, idei, valori contrare şi diferite, se atrofiază, pierde reperul, capacitatea şi tăria de a căuta şi a face faţă adevărului. Arată cam cum arată azi mintea şi conştiinţa sicofanţilor cenzurii ideologice  multilateral avansate şi ai noii Poliţii a gândiri corecte: Impotenţi ai angajamentului mental, vlăguiţi de un continuu ultraj mimat şi montat după scenete prestabilite, caută un refugiu iluzoriu în cenzură, şabloane şi stigmatizări.

Ca bonus, dăm cuvântul lui J. S. Mill, cel care a prezentat analiza clasică a problemei:

„Am recunoscut aşadar că, pentru starea mentală bună a oamenilor (de care depinde buna lor stare sub toate celelalte aspecte), este necesară libertatea de opinie şi libertatea exprimării opiniilor, în virtutea a patru motive pe care acum le vom recapitula pe scurt.

În primul rând, dacă o opinie este înăbuşită, rămâne posibil ca, pe cât putem noi şti cu siguranţă, acea opinie să fie adevărată. A nega acest lucru înseamnă a presupune că noi înşine suntem infailibili.

În al doilea rând, chiar dacă opinia înăbuşită ar fi greşită, ea poate să conţină, şi foarte adesea conţine, un dram de adevăr ; şi cum opinia generală sau dominantă într-o anumită chestiune reprezintă numai rareori sau chiar niciodată întregul adevăr, numai prin confruntarea opiniilor opuse putem avea şansa de a ajunge la restul adevărului.

În al treilea rând, chiar dacă opinia unanim admisă ar fi nu doar adevărată, ci ar cuprinde întregul adevăr, dacă nu se permite ca ea să fie contestată cu toată vigoarea şi seriozitatea, cei mai mulţi dintre aceia care o acceptă o vor împărtăşi în felul în care sunt împărtăşite prejudecăţile, cu prea puţină înţelegere şi sensibilitate pentru temeiurile ei raţionale. Şi nu numai atât.

În al patrulea rând, există chiar pericolul ca însuşi înţelesul doctrinei să se piardă ori să fie sărăcit, în care caz ea nu ar mai putea să-şi exercite efectul vital asupra caracterului şi comportării oamenilor, devenind o simplă declaraţie formală, incapabilă de a aduce vreun folos, dar ocupând totuşi un loc în câmpul ideilor, şi împiedicând formarea unor convingeri adevărate şi sincere pe baza raţiunii sau a experienţei personale.”

 

Articol publicat şi pe MarginaliaEtc.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.