Un clasic pe adresa dumneavoastră


În zilele pandemiei, mi-am impus să citesc și câțiva dintre scriitorii ce beneficiază de statutul de „clasic”. Abia ce l-ai rostit, și cuvântul te duce imediat fie la cimitir, fie la muzeu. Clasicii nu prea umblă pe străzi.

 

Ca să parafrazez o aserțiune cu conotații sinistre, un clasic sigur e un clasic mort. Asta nu înseamnă că n-au existat (și încă există) încercări de a-i proclama pe unii artiști drept „clasici în viață”. Un prieten cu mult umor comenta, la începutul anilor 1990, credința celor admiși, la grămadă, în Academia Română că sunt deja nemuritori, în următorii termeni: „Da, nemuritori până la moarte!”

Am prins și eu, în adolescență, opintelile și izmenelile prin care diverși pigmei beneficiau de aura „clasicizării”. Nu vorbesc de alde Beniuc și A. Toma, sanctificați încă de prin 1950-1960, dar uitați pe vremea când îmi terminam eu liceul, spre mijlocul anilor 1970. Mă gândesc la nume de semi-zei ai administrației comuniste, precum Zaharia Stancu. Fără a fi o nulitate desăvârșită, poetul, publicistul și prozatorul e astăzi mort și îngropat. Doar câte o istorie literară atentă la specificul epocii schițează un gest mizericordios, salvând așchii dintr-un blazon ciuruit. Ce rămâne e un fascicul de poeme și romanul Șatra – cu toată doza de kitsch cu pretenții parabolice și de mitologie barbară în care se scaldă. Dar de aici până la „nemurire” e o cale pe care n-o pot străbate nici scribi mai dotați decât părintele sinistrului Desculț.

Dusă e cam toată falanga supraviețuitorilor „tinerei generații” interbelice. Unii au profitat – o vreme – de clemența apartenenței la mișcări culturale de succes (diverse forme de avangardism și modernism), dar numai în calitate de „material exemplificator”. De bunăvoie nu-i mai citește nimeni și, prin urmare, nici nu-i reeditează nimeni. Chiar dacă unii dintre ei – să zicem, Gellu Naum – au reușit să-și fidelizeze un grup de adulatori (poeți și critici), e clar că poezia lui dezlânată nu mai impresionează deloc. Despre Geo Dumitrescu, Nina Cassian, Aurel Baranga, Horia Lovinescu ori Titus Popovici nici nu merită să ne răcim gura. În cel mai bun caz, vor fi identificate la ei câteva exemple de inadecvare ideatică și artistică într-un timp al turpitudinii morale și ideologice compacte.

Pe vremea adolescenței mele, în literatura română funcționa mitul a doi prozatori, Marin Preda și Eugen Barbu, „egalii” lui Rebreanu și Sadoveanu, și a unui poet ce rivaliza în popularitate cu Eminescu, Nichita Stănescu. Eugen Barbu a făcut, într-o carieră plină de abjecții și plagiate, tot ce i-a stat în puteri să torpileze cantitatea infimă de texte care poate ar merita atenție și astăzi. E vorba de câteva povestiri plasate în decor levantin, unde o anumită suculență a limbajului și o portretistică inspirată ar fi putut fi semnele unei cariere promițătoare. Numai că ele provin dintr-o epocă în care plagiatorul și grafomanul de partid și de stat cam spusese ce avea de spus. Din păcate pentru el, maculatura cu substrat ideologic nu va putea fi reconsiderată nici măcar la a doua revenire a bolșevismului pe malurile Dâmboviței.

Cazul Marin Preda e mai complicat – prin însuși faptul că a fost mereu un „caz”, înainte de a fi creație propriu-zisă. Deși provine tot din mediul proletcultist, Preda a reușit să dea impresia că nu se află, ideologic, acolo unde era de fapt: pe linia mediană a doctrinei comuniste. Proza lui a avut întotdeauna un sfert de ton ce o făcea să sune altfel decât producția contemporanilor săi. Probabil că aici stă marele lui secret: în felul în care știa să asculte și să transmită senzația de real. Dacă e să-l salveze ceva, nu e nici viziunea despre lume, nici intuiția abisalității conștiinței omenești, nici spaimele de demonii istoriei, nici obsesia condiției umane – toate prezente în scrisul său –, ci o voce a firescului ce conferă o forță impresionantă paginii de carte.

Intuitiv și abil, Preda a știut să transforme „tema autorului” într-o „temă a cititorului”. Într-un fel subtil, el te „confiscă” și te molipsește, atrăgându-te într-un teritoriu unde ești invitat să-ți însușești tot ceea ce crezi de cuviință din magazinul universal pe care ți-l pune la dispoziție. Deși a visat să rivalizeze cu marile nume ale romanului european, a izbândit acolo unde Eugen Barbu a eșuat zgomotos: în romanul popular. Cel mai iubit dintre pământeni este, din acest punct de vedere, punctul de maximă expresivitate în literatura română postbelică a liniei ce leagă dimensiunea hugoliană din Mizerabilii, de Misterele Parisului ale Eugène Sue, pe fondul urletului antitotalitar al lui Soljenițîn.

La fel de complicat stau lucrurile și cu Nichita Stănescu. Talent indiscutabil, de o abilitate lingvistică invidiabilă, Nichita e un autor imbatabil în antologii. Un bun exeget al operei sale, Alexandru Condeescu, emitea ipoteza că poetul a scris o singură carte „Cronica în poeme a propriei sale existențe. Asumată ca destin, viața sa va fi «contemplată din afara ei» prin actul poetic, într-o perpetuă tensiune între «întâmplările exaltate» liric, «rupturile» existențiale și căutarea sensurilor lor.“ Ar fi fost bine ca lucrurile să stea așa. Într-o astfel de ipostază, Nichita Stănescu ar fi urmat modelul Walt Whitman, a cărui singură creație poetică a fost volumul Leaves of Grass, amplificat la fiecare din cele șapte noi ediții. Drumul poetului român a urmat, în realitate, cărări cu totul diferite.

De la „angelismul de natură poetică” pe care i-l identifica, generos, la debut Matei Călinescu, la „tehnicismul” din perioadei 1965-1974, Nichita a fost agentul unei împrospătări de natură mai degrabă tematică decât lirică. E adevărat, primele lui poezii sunau diferit de cele admise la publicare în epocă. Dar ele nu aveau nimic original, în afara faptului că erau, structural, altfel. Tenace – și neezitând să plătească obolul politic –, el a curățat poezia română de sechelele primitivismului stalinist. Marea realizare a creației sale e autohtonizarea modernismului. Autori atenți la experimentele poetice radicale europene și americane au existat în România și în perioada interbelică. În ciuda valorii unora dintre ei (de pildă, Fundoianu și Voronca), persista un fel de inautenticitate născută din servilism. Ei scriau în română, dar „mintea poetică“ era racordată la módele și modelele din Occident, a căror gesticulație poetică o imitau cu destulă abilitate.

Acele demersuri conțineau și o amplă doză de naivitate și confuzie. Pleiada avangardistă a fost compusă din buni „traducători“ de clișee și tehnici care, în alte părți, erau generate de însăși evoluția formelor de creație și de specificitatea limbajului. Nu vreau să-i minimalizez, dar ei depuneau un efort similar cu cel pe care-l regăsim astăzi la textierii de muzică pop/rock/hip hop: cu privirea peste gard, ei se adresează unui public autohton într-o limbă străină (engleză ori spaniolă) nu atât cu speranța că vor dobândi succesul internațional, cât pentru a-și dovedi apartenența la o tendință de succes. Nichita Stănescu e cel dintâi care a rupt acest lanț – inevitabil – al sincronizării. La el, pentru prima oară, nu se mai simte împrumutul, imitația, pastișa. Modernismul, deja obosit la el acasă, a fost transplantat într-o stare de grație care nu s-a mai repetat de atunci, dar și într-o explozie de vitalism care s-a dovedit, în scurt timp, molipsitoare. Din acest punct de vedere, Nichita Stănescu e marele chirurg al poeziei române. „Grefele“ sale au fost încununate de succes – cel puțin vreun deceniu.

„Autohtonizări“ ce vizau clasicizarea au fost încercate, cam deodată cu modernizarea poeziei întreprinse de către Nichita, și în proză. Așa se face că ne-am trezit cu o întreagă generație de faulknerieni, de romancieri ce-și construiau scurtătura spre soclu copiind convulsiunile textuale din cărțile genialului „stăpân și proprietar“ al ținutului Yoknapatawpha. Cum s-a sfârșit această aventură, știm: în confuzie mentală și cacofonie stilistică. Oameni care ar fi putut, probabil, să ofere cărți decente, în linia unui realism verificat, au vrut să „rupă gura târgului” travestindu-se în straie ce păreau în cel mai bun caz ridicole. Era ca și cum peliculele cu haiduci produse la Buftea ar fi fost filmate cu personaje îmbrăcate ca în Satyricon-ul lui Fellini.

În ciuda succesului și a adulației de care a beneficiat de la bun început, cred că poezia validă a lui Nichita Stănescu, de o „originalitate care bate la ochi”, cum o definea Nicolae Manolescu, e cea din ultimele trei volume. A fost necesar să dispară zgura adeseori exhibiționistă și gesticulația dogită pentru a constata că Nichita e, cu adevărat, un poet mare – chiar dacă nu din motivele pentru care fusese proclamat astfel în glorioasa lui antumitate.

 

Articol publicat şi în România Literară.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.