Petru Ilieșu: După 30 de ani – postcomunism și democrație: iluzii, deziluzii


Sursă foto: Esiweb

 

“Aflat la București, poetul Petru Ilieșu a făcut în 18 decembrie 1989 un apel internaţional la condamnarea uciderii demonstranţilor, împuşcaţi pe străzile oraşului Timişoara, unde a început Revoluţia, cerând Naţiunilor Unite să trimită trupe de intervenţie. La ora 13, în ziua de 21 decembrie 1989, este arestat în capitală de către Serviciul de Filaj al Securităţii, împreună cu poetul Nicolae Prelipceanu, care îşi asumase riscul, considerabil în acele zile fierbinţi, de-l a găzdui în apartamentul său pe unul dintre «cei mai periculoşi instigatori ai revoluţiei din ’89», cum apare Petru Iliesu în documentele Securităţii.
Poetul Petru Iliesu a avut curajul să scrie în prima parte a anului 1989 un poem radical, numit Scrisoare deschisă despre fratele meu, domnului Gorbaciov”, trimis şi citit la Radio Europa Liberă în zilele Revoluţiei de la Timişoara. Atât prin acest poem, cât şi prin prezenţa sa în stradă, Iliesu a avut un impact considerabil asupra mişcărilor protestatare care au început în Timişoara, în 16 decembrie 1989, şi s-au extins spre Bucureşti şi apoi în toată ţara.” (Ion Zubașcu)

 

CV Petru Ilieșu

Petru Ilieșu (n. 1951) este absolvent al Facultății de Filologie din cadrul Universității de Vest din Timișoara.

În perioada 1979-1996, a lucrat ca bibliotecar la Biblioteca Judeţeană Timiş.

Este preşedinte fondator al Fundaţiei „Timişoara ’89”, prima fundație înființată în România după căderea comunismului, și director (editor) al Editurii Planetarium.

Autor de spectacole (performance, instalaţii, multimedia, digital art), scenograf și regizor, este membru al Uniunii Scriitorilor din România. Printre volumele publicate, menționăm: Pastel H. (Litera, 1978), Autoportret cu foxterrier (Litera, 1980), Camera de mercur (Albatros, 1982), Întrebare despre întoarcerea acasă (Cartea Romanească, 1975), Confesiune asupra labirintului (Marineasa & Planetarium, 1995), România (Marineasa & Planetarium, 1996) România Post-Scriptum (Planetarium, 1998), Capitolul 2 – carte-obiect (Planetarium, 2014).

În 1996 și în 2008, a fost recompensat cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumele România, respectiv Performance. A tradus din limba engleză autori precum Allen Ginsberg, Frank O’Hara, Diane Wakovsk, Allan Tate. În 2011, primește Premiul Uniunii Scriitorilor pentru traducere (Allen Ginsberg, Howl și alte poeme. Antologie 1947-1997, Polirom).

Revoluția din decembrie 1989 – a fost sau nu a fost? E just – fie și inspirați de titlul unui film cu multă trecere la public – să ne întrebăm așa ceva, acum, la trei decenii de la acel moment care a produs, în mod cert, o mare ruptură?

Indiferent ce mișcări conspirative, influențe, scenarii și intervenții au determinat schimbarea violentă din 1989, consider că s-a petrecut sub semnul Revoluției; a însemnat în sine o Revoluție. Fiindcă desființarea vechii societăți și răsturnarea vechii puteri au caracterul social și politic al unei veritabile Revoluții.

La noi au fost îndeplinite ambele condiții iar ceea ce a urmat și ne provoacă atâtea păreri contradictorii (căutarea adevărului…) ține de unul dintre substraturi – cel al unei subtile și bine camuflate restaurări a unei părți dizidente din vechea putere deghizată apoi în formule partinice care au adoptat doar etichetele unor direcții politice fără însă a le pătrunde în esență ori împărtăși conținutul ideologic.

Acest fundament democratic șubred s-a perpetuat până în prezent când avem o „stânga” reprezentată de baroni care-și etalează ostentativ bogăția și o „dreapta” ambiguă, divizată în grupuri cu un discurs de circumstanță și contradictoriu, priceput alandala de către populație și susceptibil de a nu primi credibilitate. Și nici schimbarea din România anului 1989 nu a fost un moment pur fiindcă a urmat un curs firesc al mișcării de răsturnare a regimurilor așa-zis comuniste (mai degrabă staliniste, totalitare, dictatoriale) din Europa de Est. În plus, aici s-a petrecut o Revoluție lipsită de adevărați lideri, cu structuri administrativ-politice însăilate în grabă, cu Gavroche erijați în ideologi și cu viziuni denaturate față de ideea de societate democratică, instaurând un fel de surogat dezordonat încurajat de primele eșaloane de oportuniști care „s-au prins” că se poate profita de haosul și vidul legislativ pentru a-și tăia hălci grase din fostul avut public.

O parte din întrebările asupra Revoluției sunt provocate tocmai de faptul că ne-am trezit din exaltare într-o societate care se schimbă vertiginos și destul de imprevizibil, frământată de lupte politice pentru putere și inechități revoltătoare. Totuși, nu Revoluția poate fi trasă la răspundere și pusă la îndoială în privința veridicității sale pentru ceea ce s-a ales din așteptările noastre în privința roadelor schimbării. Fie și numai dobândirea libertății de exprimare și de mișcare merită respect pentru Revoluția din 1989, cheie cu care s-a deschis poarta din zidul lagărului totalitar.

 

Ca să avansăm în acest dialog oarecum analitic: ce ar justifica o perspectivă foarte pesimistă, încărcată de suspiciune vizavi de dimensiunea revoluționară a lui decembrie 1989 pentru România?

Semnificațiile pe care le-am acordat înainte de 1989 cuvintelor libertate și democrație erau împinse spre un idealism pe care doar cei care trăiesc sub dictatură și privesc dincolo de zidurile sale sunt capabili să-l inspire. Din toate informațiile care reușeau să pătrundă până la noi, interesau doar cele care puteau influența o schimbare totală, purificate de contextul din care veneau și din acest motiv și ideile noastre despre cum ar arăta o societate total diferită – erau mai mult utopice.

Postcomuniștii au avut o foarte scurtă perioadă în care să poată determina o schimbare coerentă și cu efecte în perspectivă. Mulți ani după 1989 o reală societate civilă în România nu a existat fiindcă nu a avut un fundament anterior (inexistența unei Opoziții, și doar câțiva disidenți extrem de izolați, cu o masă impregnată emoțional dar lipsită de lideri) dar ea s-a format apoi acumulând maturitate odată cu multiplicarea mijloacelor de comunicare și o mass-media nuanțată, odată cu mobilitatea populației care a favorizat o imensă diasporă cu import puternic de imagine occidentală și presiune pentru apropierea de standardele văzute și gustate „dincolo”. S-a conturat dinamic angajamentul civic, puternic manifestat în marile demonstrații împotriva măsurilor considerate antidemocratice și a derapajelor justiției, de contestare a unor lideri politici abuzivi și corupți.

Așa ceva însă era de neimaginat înainte de 1989. Și atunci, prin comparație, suspiciunea nu mai are nici o importanță pentru că oricum lucrurile nu se mai pot relua într-un fel cu totul diferit iar momentul în sine trebuie valorificat la superlativ indiferent de cele care i-au urmat și i-au dat (sau nu) plusvaloare, chiar dacă uneori, cultural ne putem întreba ca și J.S. Mill: „Pier oare roadele victoriei atunci când aceasta devine deplină?” Cel puțin pe moment, după toate sacrificiile, a fost totuși deplină.

 

Și, în același sens analitic: ce alimentează masiv, greu sau imposibil de contrazis, perspectiva opusă – că atunci chiar a fost o revoluție?

În primele momente ale Revoluției și imediat după aceea nu am avut nicio clipă înțelegerea că în miezul evenimentelor care se petreceau rapid s-ar fi insinuat ceea ce mai apoi a apărut într-o lumină neclară și plină de interpretări conspirative ca o lovitură de stat. Revoluția nu a fost confiscată, fiindcă nu a avut parte de un aspect continuu, ci a existat ca episod necesar în procesul de trecere de la un regim autoritar la o societate ideal imaginată, la o perioadă de dezmeticire chinuită de violențe și dezorganizare, de nebuloase legislative și conturări diletante ale partidelor, exaltări și, pe de o parte, conservatorism mascat în deschidere democratică. Revoluția a izbucnit și s-a stins apoi, lăsând însă în urma sa fierbințeala care să întrețină mișcările de revendicare a unor măsuri democratice prin vocea amplelor demonstrații de la începutul anului 90 și a unei opoziții agitate dar, din păcate, lipsită de unitate. Deși sângeroasă, contrarevoluția a fost și ea lipsită de coerență și incapabilă să înțeleagă că România a căzut din configurarea regimurilor comuniste pe principiul dominoului, fiind ultima care a mai rămas să se transforme dintr-un stat totalitar într-unul democratic și că procesul era ireversibil chiar dacă încă duce cu sine metehne și mentalități ale trecutului.

 

Nu pot să ratez această întrebare (care are și un oarecum rost pedagogic) – în Decembrie 1989, s-a cerut democrație originală (apropo de formula iliesciană) sau „doar” democrație?

De fapt, în Decembrie 1989 s-a cerut în primul rând libertate și căderea regimului dictatorial pentru că foarte puțini (intelectualii interesați de istorie, filosofie și sociologie; cei mai în vârstă și mai ales o parte din foștii deținuți politici) aveau sensul și înțelegerea democrației. Astfel că „democrația originală” pe care ne îndemna Ion Iliescu să o ”construim” părea să fie o ajustare a democrației ”după chipul și asemănarea noastră”, deși noi nu știam prea bine cum arătăm după operația din decembrie.

Fără o cunoaștere a felului în care funcționa societatea occidentală, tendința de început a fost să se împrumute un atribut al său și să se copieze doar formal organizarea, neînțelegând de ce geometria corpului social împrumutat nu se potrivește a fi introdus într-o formă cu, ca să spun așa, o geometrie mult diferită.

Odată cu confruntarea cu o nouă realitate și imperfecțiunile democrației occidentale (în mare parte reglate în timp de aceasta), trezirea din visul de idealizare a așteptărilor unei societăți „ce va să vină” după înlăturarea vechiului regim, reacția de nemulțumire și insatisfacție s-a convertit în căutarea vinovățiilor din afară și dinăuntru pentru care intrarea în paradis n-a mai fost găsită și s-a pășit din încăperea părăsită într-una diferită dar din aceeași clădire.

În România nu a existat, cu excepția anilor de după război, o mișcare anticomunistă care să lupte pentru democrație. Gesturile de protest deschis au fost sporadice și descurajate de spectrul amenințător și represaliile Securității, aparent omniprezente și atotștiutoare. În toată societatea românească se acumulase un soi de psihoză care măcina relațiile sociale și producea un dublu limbaj în comunicare. Omul în existența intimă se ascundea după ipostaza sa publică și încerca să se protejeze folosind duplicitatea ca mijloc de acomodare în mediul în care trăia, ajutat și de ortodoxismul care îl îndemna la supunere și umilință; în ultimă instanță, de instinctul de conservare exacerbat de apartenența la familie și grupul de prieteni. Libertatea se limita la priza de cultură, cărți și concerte ale trupelor rock sau jazz, seri în care se asculta muzică și reușea să se mențină cercul restrâns de prieteni legați între ei de generație și hobbyuri comune. Cu toată presiunea regimului autoritar Partidul încerca să întrețină aparențele unei libertăți a exprimării culturale, îndeosebi; au existat câteva oaze unde (evident bine supravegheate și vigilent strunite politic) lumea literară își găsea satisfacția profesională în cenacluri, cluburi și festivaluri, edituri și publicații literare de elită. Existența lor a motivat cumva consolanta ”rezistență prin cultură” dar a contribuit și la formarea unei conștiințe sociale trezită din latență în primele luni ale lui 1990 când au apărut primele asociații și fundații susținând o din ce în ce mai matură activitate neguvernamentală.

 

De fapt, întrebarea din spate a celei anterioare e următoarea: a trebuit să ajustezi mult din ceea ce îți imaginai, din ceea ce proiectai că va fi viața ta, în jurul tău, lumea românească în acele zile, săptămâni, luni de după căderea comunismului?

Ca după orice vis, realitatea are o dublă valență, conține datele unui imaginar confecționat din informații fragmentate despre ceea ce știam că se întâmplă altundeva (și  referința era vestul, Occidentul)  și un imaginar personal, propria utopie a ceea ce aș fi dorit să se întâmple, fără nici o legătură cu realitatea trăită până atunci. Ca efect, lumea de după Revoluție trebuia în mod firesc să fie o lume ideală, care să îndrepte toate frustrările existenței de până atunci, să deschidă perspective și oportunități pe măsura pregătirii și capacităților fiecăruia și să împlinească ideea de libertate, așa cum, teoretic, în spiritul democrației, ea se relevă.

Când investești însă prea mult și așteptările sunt clădite doar pe imaginație ajungi să pășești pe un pământ nou, neîngrădit de ziduri dar cu o altă compoziție a durității, unde, la fel înainte, inocența și iluziile costă. Și atunci trebuie să-ți reconstruiești din mers noua existență folosind resursele pe care le ai în acord cu noua realitate, de fapt mereu ajustându-te dar determinat să ajustezi și realitatea fiindcă întotdeauna lucrurile bune vin la pachet cu neajunsuri. Mi-am dat seama de asta în săptămânile imediat următoare Revoluției când mă implicasem în biroul revoluționar județean de presă și cultură și îl sprijineam pe noul primar ales în relațiile internaționale. În cartea Timișoara 1989 – No Comment? am descris pe scurt felul în care s-au răsfrânt asupra mea primele efecte ale libertății, cu gustul lor dulce-amar.

 

Cum se pot „naviga” dezamăgirile (post)revoluționare? Cum pot fi acestea mai ușor acceptate?

Abia acum, după mulți de experiență post-revoluționară putem înțelege mai bine – deși asta nu ne consolează – că principiile economico-politice primează asupra oricăror considerente morale, acestea din urmă fiind mereu modificate sofisticat pentru a argumenta orice acțiune care aduce profit.

Și dacă privim mai atent lumea dimprejur, observăm că și prin alte țări, mai avansate decât a noastră, o viziune umanistă asupra relațiilor dintre oameni, indiferent de originea lor, este invadată de populism și naționalism etnic, de sloganuri gen „Polonia să se ridice din genunchi”, „Rusia – din nou Mare”, „America pe primul loc” etc. – discursuri naționaliste care au priză la un public cu o identitate firavă, discursuri care ne îndepărtează de realele probleme legate de existența de zi cu zi, probleme pe care guvernările ar trebui să le optimizeze în spiritul bunăstării fiecăruia.

În numele derapajelor de pe scena politică internațională putem însă coborî pe o scară inferioară a valorilor și accepta propriile noastre derapaje? Putem fi oare indulgenți cu cotropirea politică a instituțiilor, cu o justiție legată doar la un singur ochi, cu demagogia și impostura politicienilor care își dispută puterea ca pe un obiectiv în sine, cu polarizarea socială și ritmul halucinant de părăsire a țării pentru „o lume mai bună”?

Și la noi populismul și naționalismul sunt prezente și transpar în momentul în care unii politicieni vor să trezească un „fior patriotic” salvator, în fapt o căutare a vinovatului dinafară pentru toate incompetențele și neputințele lor.

Dincolo de toate aceste dezamăgiri nu avem cum să nu vedem că prezentul este marcat de o puternică schimbare, în special a mediului citadin, cum pătrunderea multinaționalelor a venit cu o puternică industrializare, oferind locuri de muncă și prilej de supra-specializare, cum comerțul și consumul au explodat (deși am avea multe de reproșat consumerismului), că nivelul de trai a crescut odată cu beneficiile deschiderii granițelor și integrării europene, că începem să vorbim despre o societate civilă tot mai matură.

În orice caz, dezamăgirile și pesimismul nu trebuie să dezarmeze ci să ne întărească dorința și puterea de a căuta ce este mai bun pentru noi și pentru ceilalți înlăturând piedicile și ferindu-ne de acceptarea de ”a fi sub vremi”. Cele câteva zile de grație din decembrie 1989 ne-au arătat că se poate.

 

Ce s-a ratat atunci, în mod fundamental, foarte repede după căderea comunismului de la noi? Și ce anume – din ceea ce s-a ratat atunci fundamental – s-a pierdut, din păcate, definitiv?

S-a pierdut imboldul, pornirea, impulsul de a renunța voluntar la confortul propriu, de a accepta să sacrificăm ceva pentru o idee sau pentru folosul public. Înainte de 1989 nu se făcea de fapt politică, deși se putea presupune că o faci fiind membru de Partid. Existau evident privilegii, dar ele erau „bine temperate” și doar un mic grup de așa ziși comuniști (o nomenclatură asemănătoare camarilei din monarhii), beneficia de un regim special și de o opulență relativ mascată și totuși limitată. Dacă în perioada de dinainte de 1989 a face politică însemna de fapt a face opoziție (atâta câtă a fost), opoziție ce aducea după sine represalii dure, devastarea vieții personale, punere la index, pierderea locului de muncă sau arestarea și chiar moartea în pușcărie, acum înrolarea politică într-un partid, fie și de rangul 2, ori 3, ori 7, aduce beneficii sigure, o slujba mai bună la stat, privilegii și ascensiuni în viața publică, resurse profitabile de influență. Pe scurt, a face politică acum în România, indiferent cel fel de politică, a devenit o afacere avantajoasă.

S-ar putea spune și că s-a pierdut încrederea în posibilitatea existenței unei viitoare societăți ideale, și că oamenii, după o ruptură totală cu trecutul, pot aspira credibil la țărmul promis, aș putea spune și că s-a pierdut încă odată inocența revoluționară.

 

Realist vorbind: după decembrie 1989, ar fi putut să fie, la noi, radical diferit de cum a fost în fapt? Ca în Cehia, bunăoară, sau ca în Polonia? Sau măcar pe aproape de aceste țări…

Nu cred că ar fi fost posibil ceva radical diferit, fiindcă istoria trecerii de la comunism în Cehia și Polonia s-a petrecut total diferit de parcursul românesc, care nu a fost alimentat de o biserică activă, de experiențele sindicale și de o intelighenție solidară și dinamică. La noi elanul a fost repede atras de gravitația unui sol complet nepregătit pentru o experiență radical opusă celei pe care am trăit-o până la revoluție. Unul dintre factorii majori îl regăsim în imaginea întristătoare a ruralului din România, cu gradul său copleșitor de ignoranță și suficiență în a judeca realitatea din jur; complacerea într-o existență elementară dar care solicită doar un efort minimal, fiindcă puținătatea perspectivelor a fost și este descurajantă și chinuită de previzibile eșecuri. Acesta a fost întotdeauna terenul minat pe care s-au construit la noi proiectele sociale. Rămânerea în urmă a României s-a datorat subțirimii clasei de mijloc și procentului mare de populație rurală cu o extensie a sa în mediul urban în care a rămas suspendată între origine și transplant. Și astăzi, chiar dacă accesibilitatea informațiilor prin mass-media vizuală a permis o uriașă ofertă de informare, populația din mediul rural a rămas în majoritatea sa pasivă, lipsită de participare și conștiință civică și ușor de manipulat, expusă la pericolul de a fi cumpărată mai pe nimic. De aici diferența dintre dinamica socială a populației din Cehia, Polonia ori Ungaria și felul în care aceste state au alimentat condițiile de schimbare, mult mai conștient decât emoțional și cu explozie curând astâmpărată.

Prezența la vot și opțiunile arată clar nivelul de cunoaștere și sănătate a discernământului. Disponibilitatea de a susține ceva fără nici o legătură cu convingerile și interesele pe termen lung pun o frână în calea celor care chiar sunt implicați și văd zonele bolnave ale societății cu dorința de a ameliora în acord cu necesitatea unei orânduiri social-economice cât mai aproape de normalitate. Din toate aceste motive cred că doar o regenerare fundamentală a sistemului de învățământ mai poate schimba ceva. Pe termen scurt desanturile cu rol de educație intensivă în mediul rural pot ajuta la formarea unei conștiințe civice. Spun pe termen scurt fiindcă nu putem aștepta ca generațiile care sunt acum la școală să se formeze pentru a determina mâine viața socială, nu avem timp să tot amânăm cu speranța că lucrurile vor evolua de la sine și să ne trezim mereu în urma celorlalte state dând vina pe un trecut vitreg și pe tot felul de conspirații împotriva ”interesului național”.

 

Cum evaluezi memoria pe care o avem azi cu privire la decembrie 1989? Cum e ea prezentă în spațiul public de la noi?

Memoria evenimentelor din 1989 nu poate fi altfel decât diferită pentru fiecare dintre generațiile mai îndepărtate sau mai apropiate de momentul Revoluției. Pentru unii rămâne pâlpâitoare nostalgia entuziasmului și energiei descătușate atunci și o stare de rememorare încă încărcată cu adrenalină; pentru alții dimpotrivă, interes formal și de fapt incapacitate de empatie; pentru mulți, precum rămășițele vagi din subiectul unei romantice cărți de mult citite; pentru o seamă dintre noi, decepție și resentimente și pentru cei mai mulți, cei care au trăit prost înainte iar acum trăiesc la fel de prost, indiferență, scepticism, închidere în propria suferință.

 

Ce am uitat? Ce refuzăm să ne amintim? Ce este (atât de) nedrept că se trece cu vederea, că se trece în uitare?

O mare parte din populație nu are ce să uite pentru că nu a trăit sau nu a trăit conștient înainte de 1989. Poate doar cei cu vârstă de peste 40 de ani își mai amintesc și o fac în funcție de cum trecutul le-a afectat viața personală, a familiilor, prietenilor și cunoștințelor. Puțini au avut în ochi întregul ansamblu iar acum acesta s-a suprapus peste imaginea servită de istorici, literatură și mass-media. Pentru majoritatea copiilor amintirile nu sunt dramatice deși lasă/au lăsat în subconștient traume. Trăitul în „Epoca de aur” a lăsat în fiecare din noi traume. Acestea au contribuit acum la o degradare a spiritului comunitar, atomizare individualistă, stimă de sine scăzută, exacerbare a oportunismului și slab impuls spre voluntariat.

Poate că acum n-ar trebui să uităm câteva lucruri care au dat culoare anilor de dictatură stalinist naționalist comunistă. Eu nu am cum să uit ceea ce a însemnat pentru mine fereastra deschisă spre Occident, fereastră care se numea Jugoslavia. Fereastra spre un Occident desigur absolut idealizat și vizibil în cadru prin muzica de ultimă oră, spectacolele de teatru, festivaluri, concerte, o ținută detașată a prezentatorilor diverselor emisiuni culturale ce contrasta cu sobrietatea înțepenită a „crainicilor” TVR și a inundației de propagandă, pentru că de fapt noi asimilam Occidentul îndeosebi ca pe un imens organism cultural, care pe lângă exotism ne incita cu produse de calitate, de la blugii și vestimentația militară (mulți dintre noi purtau parka și pantaloni militari proveniți din magazinele armatei americane sau cumpărați de la studenții străini), la țigări, băutură sau alimente frumos și ingenios ambalate, unele dintre acestea devenite adevărate fetișuri și simboluri ale unei identificări cu lumea de „dincolo”, de după Cortina de Fier, departe de prizonieratul dintre granițele patriei.

Perioada în care evadarea de pe insulă devenise o obsesie pentru foarte mulți tineri care apucaseră să privească dincolo de margini. Povestea lui Papillon se regăsea în toți cei care doreau altceva decât erau nevoiți să trăiască aici, și orice gând al unui plan de evadare provoca o adrenalină care ne înfiora până la a visa cu ochii deschiși o lume cu forme intens luminate și colorate cu imense promisiuni. Pe atunci miracolul Occidentului nu însemna să câștigăm bani ”adevărați” și să agonisim material ci să atingem direct și să trăim mai degrabă un fel de feerie vizuală, fără să ne gândim defel la ce se mai află în spatele ecranului, dincolo de ceea ce vedem în prim plan sau extindem în imaginar.

Să nu uit însă că marea masă a populației (în special cea din mediul rural) era total captivă a ceea ce se afla imediat în jurul său. Mereu îmi aduc aminte de un fost coleg de bancă din liceu care provenea dintr-un sat din sudul județului și care coleg mi-a reprodus o întrebare pe care i-a pus-o bunica sa. Întrebarea era: „Măi Nicule, au, New Yorkul ăsta e mai aproape sau mai departe de Chimișoara?”.

Să nu uităm optimismul și speranța din primele zile de după revoluție, sentimentele de solidaritate și bucurie că ne puteam exprima liber și că lumea s-a deschis în fața noastră cu promisiunea bunăstării și împlinirii unor dorințe firești care înainte erau doar visate. Iar acesta nu este un prilej de întristare ci doar o provocare pentru a nu ne pierde în blazare și acceptare ci a ne reîncărca cu energia zilelor de atunci pentru a da un aspect continuu încercării de a schimba răul care ne agresează în binele pe care oricine și-l dorește.

 

Păstrăm mult din comunism – din softul și din hardul comunismului românesc – în lumile care i-au urmat, în democrația noastră atât de tulbure din aceste ultime trei decenii?

Din perioada comunistă păstrăm evident ceea ce s-a imprimat în multe din reflexele noastre de judecată pe care le garnisim cu resentimente și dorința de a învinovăți tot ce ne vine la îndemână mai apropiat de fosta realitate. Însă „într-un stat totalitar, vina este comună, a tuturor”, spunea Vladimir Bukovschi.

Când mă gândesc la specificul comunismului românesc îmi amintesc de întrebarea: cum se face că de la câteva sute de membri de partid, PCR a ajuns să aibă prin 1947 cca 700 de mii de membri, și că unul dintre răspunsuri poate fi: oportunismul. Într-o societate închisă unde alternativa la viața personală derizorie nu se poate deschide decât în interior, singura opțiune era să se profite de avantajele trecerii în categoria privilegiată. Nu se putea trece „dincolo” (sinonimul Occidentului) unde șansele de realizare erau favorizante, iar pe de altă parte, capacitățile personale în interior nu puteau fi valorificate pentru ele însele ci doar primind un ”epolet” de partid, adică al unicului Partid existent, cel care cumula toată puterea și de care depindeau toate perspectivele de promovare și propășire individuală. Am văzut că mulți membri ai elitei intelectuale și economice s-au regăsit și pe listele celor descoperiți ulterior ca fiind „colaboratori” ai Securității, deși în multe cazuri această etichetă depășește justificarea de a incrimina o sumă de declarații smulse prin șantaj și presiuni directe sau indirecte asupra membrilor familiei, declarații evidențiate sub genericul de „note informative”.

Și în această acțiune de curățire și identificare a celor care au colaborat cu poliția politică s-a pornit cu un exces de puritanism, cu cerința față de cei implicați în viața publică de a se supune unei verificări minuțioase a trecutului din perspectiva unei moralități stricte, inflexibile și absolute. Pretenția venea din viziunea unei lumi ideale din care poate fi înlăturată orice tentă de gri, o lume ce va fi, ne gândeam atunci, guvernată de îngeri politici cu un penaj imaculat, singurii care vor ști mai bine decât toți calea care duce spre paradis.

Cert este că înainte de a ne grăbi „să facem justiție” și să înlăturăm din viața publică prezența unor persoane care par că au făcut pact cu diavolul, ar trebui să analizăm fiecare caz în parte precum și condiția concretă de colaborator, având în vedere și faptul că ceea ce găsim în arhive nu oglindește întotdeauna realitatea, că există și o realitate construită pe seama unor gesturi sporadice care nu au afectat viața intimă sau publică a nimănui. În sens invers, având evidența delațiunii contopită cu discreditarea și distrugerea unor vieți, avem datoria morală de a sancționa oportunismul agresiv și lipsit de scrupule, cu oprobriul public pentru a da o pildă societății despre derapajul moral al unor indivizi care țin să apară din nou în văzul lumii fără conștiința răului pe care l-au făcut. În relație cu rolul malefic al aparatului de securitate, pensiile speciale acordate acum foștilor ofițeri de securitate sunt un afront la normalitate.

 

S-a limpezit lumea? Elisabeta Rizea dorea aceasta…

Chiar dacă o mare parte din cele petrecute în decembrie 1989 au început să iasă la suprafață, ar fi exagerat din partea mea să afirm că lumea se va limpezi complet vreodată și cu atât mai mult un crâmpei din acest episod atât de înverșunat. Ceea ce însă mi s-a întărit în conștiință este că libertatea este o condiție pe care ți-o asumi chiar și atunci când nu ți se acordă și trebuie să o afirmi în pofida constrângerilor și presiunii de a te înregimenta conformist, obedient și stăpânit de frică, atunci când realizezi că îți va fi încălcată demnitatea și dreptul tău la cuvânt și viață decentă, individualitate și credință.

Și chiar dacă nu întotdeauna sunt la înălțimea acestui crez fiind depășit de omenescul meu plin de vulnerabilități, ezitări și neliniște, încerc să îmi amintesc mereu că trebuie să mă simt liber și să prețuiesc șansa pe care am avut-o trăind trecerea dintr-o lume în alta ca și cum aș fi trăit două vieți. Și să nu uit că a existat o vreme în care un sfat al Elisabetei Rizea: „Vedeţi ce scrieţi, doamnă, în carte, să nu daţi de rău”, suna totuși pentru unii din noi ca un fel de glumă. Și că important e doar să se scrie cartea.

 

Interviu publicat și pe MarginaliaEtc.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

1 Răspuns

  1. Adi spune:

    Sincer sa fiu eu nu am ramas cu nicio idee din acest interviuri. Spre exemplu, multe din ideile domnului sunt vagi, „multa lume avea o viata derizorie, sigura scapare era in interior”. Nu stiu ce poet e domnul, dar eu nu inteleg mesajul. Om fi din lumi diferite, dar atunci domnul ar trebui sa stie sa vorbeasca, mai ales ca pare intelectual

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.