Interviu Cristian Pătrăşconiu. Cristian Preda: „Românul e născut poet politic”

Sursă foto: RFI

 

Când e epoca de maximă creativitate în materie de lirică politico-electorală şi de derivate ale acesteia?

În cartea pe care am publicat-o de curând la Polirom, sub titlul Tiranul cu nas mare şi cu suflet foarte mic. Lirică politică, sloganuri electorale şi versificaţii satirice de campanie de la 1834 până în zilele noastre, am reconstituit istoria noastră politică pornind de la versurile care i-au fost consacrate. Creativitate a existat în fiecare an scurs de la intrarea în vigoare a Regulamentelor Organice şi până la învestirea Guvernului Orban, în vremea pandemiei. Spun asta fiindcă volumul se încheie cu distihul „Ludovic şi Violeta/ Învestiţi cu izoleta” şi este deschis de versurile poetului Alexandru Hrisoverghi, prin care acesta protesta faţă de distrugerea cetăţii Neamţului. Constatând că un „descurcăreţ” pe nume Belibou fura cărămizi din cetatea Neamţului ca să construiască un han, poetul făcea ceea ce azi am numi un gest civic şi se adresa concetăţenilor săi zicând: „O, fraţilor moldoveni, bătrâni, tineri, de-a valmă/ Veacurilor viitoare nu gândiţi că-i să daţi samă?/ Şi puteţi cu sânge rece privi ace dărâmare?/ Nu opriţi barbara faptă, nu-nălţaţi toţi o strigare?”. Versurile nu au lipsit niciodată în anii modernităţii noastre politice, care începe – s-a înţeles acest lucru din ce spuneam mai sus – cu Regulamentele Organice, fiindcă ele instituie separarea puterilor şi desemnarea reprezentanţilor prin vot.

 

Dar punctul cel mai jos, în aceeaşi privinţă?

Din 1990 încoace, rostul şi locul versurilor în imaginarul politic s-au diminuat foarte mult, iar în ultimele campanii aproape că au dispărut. Până în 1989, în diverse registre, ele au fost resurse importante în conturarea spaţiului public. În ultimele trei decenii avem mai degrabă lozinci de la proteste – „Cine-a stat cinci ani la ruşi/ Nu poate gândi ca Bush” –, rime produse de Academia Caţavencilor – „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Galaxie?/ Loc de luat o şpagă, loc de dat un tun?/ Găuri negre-n conturi, ţepe şi mafie./ Între toţi tâlharii eu sunt cel mai bun./ Multă mânărie, jafuri şi hoţie,/ Şmenuri cu mândrie, suflet românesc/ Şefi peste Interne, SRI şi SIE./ Dulce Galaxie, asta mi-o doresc” – sau manele cu refrene precum „Ceauşescu e-n ţărână/ Şi de-acolo se răzbună/ L-aţi împuşcat în zi sfântă./ Iară asta nu se uită”.

 

Ce fel de istorie putem avea dacă privim scena publică românească din acest unghi de vedere?

Nu am scris o istorie literară, ci una politică. Ipoteza de la care am plecat e că într-o zi dispar toate sursele scrise despre politica noastră modernă, mai puţin versurile. Ce am înţelege din istoria noastră într-o asemenea situaţie? Iată de ce nu am selectat versurile urmând criterii estetice, ci temele politice tratate an de an. Există în carte rime compuse în fiecare din cei 187 de ani acoperiţi. Am antologat şi poezii geniale – precum fragmentul din Scrisoarea III în care Eminescu îi portretizează pe Ion Ghica şi pe C.A. Rosetti – dar şi rime stupide, precum cele pe care ţărăniştii le-au folosit în campania din 1920, când îşi criticau adversarii averescani reuniţi sub semnul „stelei” şi îşi promovau propriul semn electoral, „secera”, cu ajutorul catrenului: „Câte stele sunt pe cer,/ Pân’ la ziuă toate pier,/ Dar eu cu secera mea/ Fac la pâine cât oi vrea”. Pentru fiecare bucată reţinută am precizat împrejurările, contextul fiind evident foarte însemnat. Tiranul cu nas mare şi cu suflet foarte mic e o istorie politică văzută din perspectiva unor resurse care au fost neglijate până acum de politologi şi de istorici, deşi versurile sunt peste tot în perioada de care m-am ocupat.

 

Aţi găsit – cantitativ şi calitativ – mai multă imaginaţie în joc din partea „Opoziţiei” sau a „Puterii”?

Depinde de moment. Îndeobşte, Opoziţia e mult mai mobilizată. Volumul publicat de C. D. Aricescu în 1884, Satire politice care au circulat în public, manuscrise şi anonime între anii 1840-1866, arată cum era criticată puterea în acea perioadă de debut a modernităţii noastre. Titlul volumului meu e împrumutat de la versurile atribuite unui poet pe nume George Creţeanu: „Tiranul cu nas mare/ Cu suflet însă mic,/ Spre-a naţiei pierzare/ Compuse-o Adunare/ De oameni de nimic”. Tiranul era Bibescu: i se reproşa că a manevrat alegerile din 1846, pentru ca deputaţii să nu crâcnească în faţa lui. În alte vremuri, când puterea e totalitară, versurile sunt controlate de partidul unic, prin vocea unora ca Victor Tulbure: „Exclamă azi Carpaţii legendari:/ Poporul! Ceauşescu! România!”/ Cuvinte ca trei sori/ străluminând adâncul şi tăria/ de-a fi ai omenirii ziditori/ Partidul! Ceauşescu!/ România!”. Cât despre cantitate, e mereu inflaţie de versuri: a fost greu să mă opresc la doar 770 de bucăţi, câte sunt reproduse în carte.

 

De unde vine acest tip de literatură? Ce resorturi îl subîntind? Ce îi mână pe oameni să scrie sau să improvizeze în acest registru?

–Cine citeşte volumul meu de la Polirom ar putea să nuanţeze expresia des citată a lui Alecsandri şi să zică: românul e născut poet politic. Ar fi, totuşi, nevoie de câteva nuanţe. Unii scriu ca să elogieze suveranul. Exemplu perfect, George Lesnea, despre Carol al II-lea: „Te slăvesc uzinele,/ Sondele şi minele;/ Stâncile Carpaţilor,/ Braţele bărbaţilor”. Alţii compun ca să denunţe: aşa sunt versurile Anei Blandiana, care spunea, în 1987, „Eu cred că suntem un popor vegetal –/ Cine-a văzut vreodată/ Un copac revoltându-se?”. Există şi categoria – foarte bine reprezentată – a versificatorilor de campanie. Pe la 1870 violenţa electorală era descrisă cam aşa: „Frunză verde de lăptuci,/ Oastea de la Şapte Nuci/ Au bătut, au biruit/ Pe câţi s-au împotrivit/ Toţi cei scrişi cu cruci pe spate/ Au urechile tăiate;/ Cei cu gheroacele strâmte,/ Au ciolanele toţi frânte”. Satira ocupă şi ea un loc eminent. Pe 10 mai 1892, de pildă, Adevărul publica un „imn regal” care începea cu versurile: „Trăiască Regele/ În brânză şi postav/ De aur iubitor/ Şi jupitor de ţară./ Fie bun,/ Excelent ceprezar/ Fie-n veci/ Norocos cămătar”. Aş adăuga între resorturi şi impulsurile „civice” – sau de-a dreptul politice? – ale celor care trimiteau anonime în versuri la gazetele comuniste ca să denunţe imperialiştii ori chiaburii sau şi pe unii, şi pe ceilalţi…

 

E o fugă de politică aceasta sau, dimpotrivă, o apropiere şi o îmblânzire a politicii?

În general, satira şi ironia au participat la democratizarea societăţii. Invers, odele închinate domnitorilor şi regilor, secretarilor generali ai PCR şi preşedinţilor au întărit dominaţia puterii executive asupra celei legislative. Mai ales că parlamentarii au fost înfăţişaţi încă din secolul al XIX-lea ca somnoroşi şi inutili. Una dintre concluziile cărţii subliniază rolul major jucat de satiră, care a înviorat mereu civismul rostind „adevărul în tonul ei glumeţ”, cum zicea Iacob Negruzzi. Acum aproape două secole, Tocqueville considera că democraţia nu mai e un regim, ci o stare socială, produsă de egalizarea condiţiilor. Ei bine, cartea mea arată că nivelarea e încurajată de multă băşcălie, de rime proaste şi de ironie frustă. Nici preamărirea liderilor n-are parte de versuri reuşite. Puţini ştiu că-n 1977 Ceauşescu primea cadou, în revista Săptămâna, o odă în latină: „Annosque multos Praeses amabilis/ Ceauşescu vivat, qui sapiens regit/ Gentis Valachae clara fata/ Prosperitate hodie fruetis”.

 

Sunt aceste texte (şi) psihanalizabile?

Când e vorba despre putere, totul e psihanalizabil… Să nu uităm că acelaşi Ceauşescu căpătase cu trei ani mai devreme, când a fost proclamat preşedinte, un sceptru! Salvador Dali i-a trimis atunci – în bătaie de joc – o telegramă de felicitare pentru „sceptrul prezidenţial”, iar peceriştii nu şi-au dat seama că era un gest ironic şi au publicat telegrama în Scânteia.

 

Care sunt cele mai vechi formule ale acestui registru literar pe care le cunoaşteţi de la noi?

În volum tratez, cum spuneam, perioada 1834-2020. Dar există piese mai vechi. Alecsandri susţinea că, într-una din baladele culese de el, lui Ştefan cel Mare i se atribuiau braţe şi arme pentru toţi duşmanii: „Că-s român cu patru mâni/ Şi am leacuri de păgâni/ De tătari am o săgeată/ De turci pala mea cea lată/ De lifteni un buzdugan/ Şi de unguri un arcan”. Am notat între piesele valoroase şi una din 1825, aparţinând lui Barbu Paris Mumuleanu, care vorbea despre linguşirea „celor mari”, constatând că „Totdeauna cei mari vor/ Să aibă-n casele lor/ Prefăcuţi ce le vorbesc/ Tot cele ce ei voiesc”.

 

Cum aţi periodiza, pentru România, nişa aceasta literară?

Am împărţit istoria modernă văzută din perspectiva acestei „nişe literare”, cum îi spuneţi dvs., în cinci perioade: (1) de la domnii regulamentari la abdicarea lui Cuza; (2) de la plebiscitul în favoarea lui Carol I la sfârşitul Marelui Război; (3) de la primul scrutin universal masculin la proclamarea republicii; (4) de la Frontul Democraţiei Populare la Frontul Salvării Naţionale şi (5) perioada recentă. Criteriile folosite ţin de evoluţia reprezentării: Regulamentele fabricate de Kiseleff introduc primele proceduri de alegere a unor deputaţi la nivelul judeţelor; 1866 e momentul de debut al Constituţiei cu cea mai lungă viaţă din istoria noastră; în 1919 este folosit prima dată un mod de scrutin universal direct, accesibil, ce-i drept, doar bărbaţilor, cum era în cvasi-totalitatea ţărilor atunci; 1946 e anul în care femeile capătă drepturi electorale şi în care se ţine cel mai contestat scrutin din istoria noastră, iar 1989 aduce ruptura revoluţionară care a zămislit regimul actual.

 

Cum se schimbă în timp suportul care e privilegiat pentru expunerea acestor „creaţii”? Azi ce e dominant? Şi de ce?

Iniţial totul e scris în gazete. Apărute în ţară, dar şi-n străinătate. Prima campanie electorală pentru alegerea unui şef de stat – cea din 1842, care a dus la alegerea lui Gheorghe Bibescu în Valahia – a inclus tipărirea unor manifeste electorale la Paris şi la Bruxelles. Versurile apăreau în secolul al XIX-lea şi pe foi volante: acesta a fost „suportul” pe care s-a tipărit satira lui Heliade Rădulescu intitulată Măceşul şi florile, care cerea scoaterea ruşilor din ţară. În vremea regilor, campaniile din vremea alegerilor, dar şi relatările despre dezbaterile parlamentare cuprindeau zilnic rime, difuzate prin gazete şi reviste, care nu erau niciodată neutre. Reviste precum Furnica sau, câteva decenii mai târziu, în comunism, Urzica, au găzduit numeroase rime răutăcioase şi, uneori, asasine la adresa elitelor politice. În zilele noastre, comunicarea e mai fragmentată şi mult mai lapidară. Sloganurile, inclusiv cele versificate, sunt tot mai puţine, ele apar pe Facebook, într-o perioadă în care mesajele sunt trimise pe WhatsApp, în care susţinătorii sunt confundaţi cu followers, iar propagandei i se spune comunicare.

 

Mor azi mai repede creaţii de acest gen, întrucât suntem martorii şi consumatorii unor fluxuri imense de informaţii?

Am reţinut în volum şi câteva versificaţii de campanie din 2019 al căror autor este politologul Vladimir Tismăneanu. Apărute pe Facebook! E evident că ele au o viaţă mult mai scurtă decât cărţile savante scrise de profesorul de la Maryland. Mi s-a părut însă interesant că noile mijloace de comunicare îngăduie supravieţuirea rimelor prin contribuţia unor condeie precum cel al unui distins profesor de politologie dintr-o universitate americană. Sau a unui poet precum Florin Dumitrescu, care a compus o falsă odă, ironică şi anti-nostalgică, închinată lui Ceauşescu, invitându-şi prietenii de pe Facebook să contribuie la completarea şi ameliorarea ei. Suntem în vârsta versificaţiei politice participative.

 

Intră şi politicienii în hora rimelor politice?

Da, evident! În 1977, Nicolae Ceauşescu a modificat Tricolorul, introducând strofa: „Azi partidul ne uneşte/ Şi pe plaiul românesc/ Socialismul se clădeşte/ Prin elan muncitoresc”. Unii au practicat poezia înainte de a face politică la nivel înalt: Goga e cel mai bun exemplu. De altfel, când a devenit prim-ministru, ziarele citau unele din versurile sale, de pildă: „Avem un vis neîmplinit/ Copil al suferinţii/ De jalea lui ne-au răposat/ Şi moşii şi părinţii”. În volum am folosit şi un caz mai special, preluat de la Cincinat Pavelescu, care relata că I.G. Duca a participat la serate în care se improvizau satire în versuri pornind de la perechi de cuvinte. În general, însă, politicienii sunt ţinta, nu autorii rimelor.

 

Care apreciaţi că sunt „piesele de rezistenţă” în această privinţă? Dar cele mai letale „producţiuni”?

Am citat deja câteva şi dintr-o categorie, şi din cealaltă. Aşa că aş adăuga două „creaţii” care au fost provocate de acelaşi eveniment – moartea lui Stalin – şi care vădesc atitudini politice complet opuse. Avem, pe de o parte, vocea lui Eugen Frunză, unul dintre poeţii oficiali, care e siderat de deces şi refuză evidenţa: „Oricât ar fi de tare/ Al morţii braţ cumplit/ Mai tare este Stalin!/ Nu, Stalin n-a murit!”. De partea cealaltă îl aflăm pe Păstorel, lucid şi plin de vervă: „Îl plâng pe Stalin şi vă jur/ C-am să vă spun secretul:/ Mă tem că vom pupa în cur/ Tot comitetul!”. Păstorel e unul dintre puţinii autori de versuri politice reţinuţi de memoria colectivă. Sper să nu fie dat uitării de generaţia următoare. Humanitas a făcut foarte bine retipărind în 1997 o ediţie cu cele mai importante rime ale sale, cu o prefaţă a lui Alexandru Paleologu, care l-a cunoscut în copilărie şi care, din câte mi-a povestit Toader Paleologu, a şi încercat să-l imite.

 

Există, credeţi, la scriitorii care aleg să se afirme şi sub această specie un fel de „organ” politic?

Toţi cei selectaţi în volum au organ politic. Hrisoverghi, pe care l-am menţionat deja, căuta ca versurile să-i aducă o slujbă pe lângă domn. A căpătat-o, dar n-a profitat prea mult de pe urma ei, murind la puţin timp după aceea. Şi mai comic e destinul lui Candiano-Popescu: celebrul lider al insurecţiei republicane de la 1870 şi-a schimbat simţămintele după o vreme şi a ajuns aghiotant regal, iar pe la 1882 compunea o odă, trimisă la redacţia gazetei Cimpoiul a lui Frédéric Damé şi închinată reginei Elisabeta, suferindă din pricina unei urechi. Câteva versuri ne edifică şi asupra talentului, şi asupra mobilului scriiturii: „Cât va fi om în simţire,/ Cât va fi glas şi grăire/ Şi cât Dumnezeu în lume/ Va domni nebiruit/ Omul omului va spune,/ Ale Tale fapte bune/ Şi pornirea-ţi milostivă/ Pentru cel nenorocit”.

 

Ce urmări are, nu pentru destinatari, ci pentru creatori publicarea acestui tip de „lirică”?

Un exemplu la îndemână e cel al lui Ion Dodu Bălan. În 1977 publică – sub titlul Dacă n-aş fi – o apologie a comunismului în versuri albe, în care mărturiseşte că ar vrea să fie „Acum/ Aici,/ în această nesfârşită primăvară,/ în această ţară,/ România,/ Om comunist”. Era de vreo şapte ani vicepreşedinte al Consiliului Educaţiei Socialiste. În 1978, IDB publică aceleaşi versuri, schimbând doar ultimul rând, care devenea: „contemporan cu Omul care cinsteşte Omenia”. Încet-încet a ajuns membru al Comitetului Central al PCR, iar Revoluţia l-a prins în poziţia de Rector al Universităţii din Bucureşti. Avem, evident, şi cazurile opuse, ale autorilor care pierd dreptul la semnătură din pricina curajului cu care combat puterea. Aşa a păţit, de pildă, Blandiana, pentru versurile citate mai sus. În secolul al XIX-lea închiderea gazetelor de opoziţie era fapt curent. În 1850, Aricescu era arestat la Snagov şi considera că e „prizonier politic”. Aşa că producea apeluri la luptă precum următorul: „Sculaţi, fii ai României,/ Din greu somnul letargiei;/ N-auziţi un urlet mare?/ Este vocea de popoare/ Rumpând lanţul sângerat”.

 

Cum explicaţi faptul că literatura aceasta – de kaft politic şi nu numai – privilegiază poezia sau, mă rog, structurile care amintesc de formele poetice?

Una dintre explicaţii ţine de natura politicii: aceasta are nevoie de formule lapidare, mai uşor de găsit în poezie decât în proză. E semnificativ, de altfel, că mai nimeni nu ştie că Păstorel a publicat şi proză cu subiect politic, nu doar rime. Pe de altă parte, e clar că versificaţiile sunt răspândite mai uşor când publicul este vag alfabetizat, cum era cel de la noi până foarte târziu. Asta explică şi prezenţa masivă a desenelor, mai ales a caricaturilor, în gazetele politice. Un catren şi câteva tuşe explicau o dispută parlamentară sau condamnau corupţia. Un simplu distih poate rezuma o stare socială. În 1981, când România trimite, cu sprijin sovietic, primul membru de partid în cosmos, la aniversarea a 40 de ani de la crearea PCR – aşa era prezentat evenimentul în presă! – a apărut pe dată un banc care sintetiza chestiunea la ordinea zilei, fără să pomenească numele lui Dumitru Prunariu: „n-avem carne/ n-avem unt/ dar avem cosmonaut”.

 

Unde găsim în interiorul acestei literaturi o „paletă” stilistică şi de conţinut mai generoasă: în atacurile politice sau când e vorba despre laude?

Atacurile politice sunt în general mârşave, fiindcă universul democratic a fost populat multă vreme cu violenţă şi stigmatizare, iar laudele sunt, cam în orice epocă, greţoase. Găsim, în schimb, poezie veritabilă la autori precum Nina Cassian, inclusiv în diatribele sale anti-americane din anii cincizeci. În Tiranul cu nas mare… am preluat un fragment dintr-o poezie compusă în 1952, când poeta explica în campania electorală pentru Marea Adunare Naţională superioritatea regimului comunist din punctul de vedere electoral, câtă vreme – susţinea ea – în SUA dreptul de vot e condiţionat de proprietate. Scrutinul din SUA era caricaturizat folosind figura unui american care deţinea un măgar: „Ca să te afli-nscris pe liste/ În SUA – azi, nu ţi se cere/ Nici judecată şi nici cinste/ Ci doar să ai ceva avere./ Un oarecare cetăţean/ Nici prea-mbrăcat, nici rupt de tot –/ Primi şi dânsul drept de vot/ După sistemu-american./ Era, oricât, proprietar/ Dotat cu strictul necesar:/ Avea un car/ Şi un măgar”. Cine pierde proprietatea, adică în acest caz măgarul – continua Cassian – pierde dreptul de vot şi rămâne, zicea ea, cu o dilemă: „De-atunci, rămas numai cu carul,/ Îşi duce-amarul şi oftează:/ – Eu nu-nţeleg: cine votează/ În SUA? Omul sau măgarul?”. Nu-s rele versurile, deşi-s comandă propagandistică.

 

Cum fecundează lirica politica, sloganurile electorale şi versificaţia satirică de campanie dictaturile şi, respectiv, democraţiile de la noi?

În principiu, dictaturile veritabile sunt consolidate de versurile închinate – la comandă sau din proprie iniţiativă – conducătorului. O parte a publicului crede şi azi că dictatorul Ceauşescu era un mare om, cum zicea versificatorul Ion Brad: „De peste mări şi ţări, ca pe-o nădejde,/ O lume-ntreagă numele-i rosteşte./ Ni-i mare ţara prin cârmaciul ei/ Cu piscuri ninse veşnic de idei”. Mai e, însă, ceva. În cultura noastră democratică există o constantă oarecum curioasă: toţi liderii aleşi sau plebiscitaţi sunt descrişi după o vreme ca dictatori ori tirani: nu scapă de etichetele infamante nici Gh. Bibescu şi M. Kogălniceanu, nici Alexandru Ioan Cuza şi Carol I, nici Brătienii şi Iuliu Maniu, nici preşedinţii postcomunişti, Emil Constantinescu, Traian Băsescu ori Klaus Iohannis. Iar versurile sprijină asemenea demersuri, fiindcă ele „poartă” mai uşor băşcălia ori exagerarea.

 

Putem pune un şablon doctrinar când citim şi analizăm versurile de acest tip? Există o patină conservatoare, una social-democrată, una populistă, una creştin-democrată ş.a.m.d.?

Versurile pe care le-am selectat nu sunt niciodată neutre. Ele sunt marca unei tabere. Când scrie „Jos guvernul personale!/ Jos Oligarchia!/ Jos demagogia!/ Vivat democraţia!”, Aricescu îi blamează pe Bibescu şi pe Ştirbei şi-l laudă pe Cuza, iubitor de popor. Conservatorii de la Junimea nu-i iartă pe liberali şi tot aşa. Calitatea versurilor din gazete e, în schimb, cam în toate taberele, mediocră.

 

Aveţi o creaţie anume favorită? Un text care se detaşează faţă de restul celorlalte, fie şi cu un „vârf de barcă”?

Aş numi nu unul, ci trei: Satirele lui Iacob Negruzzi, versurile – ca şi desenele – din Furnica şi epigramele lui Ion Ionescu-Quintus. Notez aici doar un catren al celui din urmă: „În politică devii/ Om de frunte dacă ştii/ Sau să sperii/ Sau să perii”.

 

Articol publicat şi în revista Ramuri.

 

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.