Starea de alertă şi statul neputincios


În România anului 2020, starea excepţională, în variate forme, pare să fie privită de stat ca unica manieră de a administra societatea. România parcurge, astăzi, cel mai lung interval de restrângere al libertăţilor publice de după 1944: iată realitatea pe care media autohtonă o ignoră, deliberat.

 

Statul român, măcinat de deceniile în care solidaritatea clientelară a fost singurul criteriu de selecţie publică, este incapabil să gândească o altă strategie de răspuns la provocarea pandemică în afara restricţiilor şi ameninţărilor. Statul român este pregătit să ofere propriilor săi cetăţeni nu speranţa întemeiată pe efort colectiv şi solidaritate, ci doar bilanţul macabru al morţilor şi infectărilor, etalat zilnic, ca parte din exerciţiul de înspăimântare profilactic.

O dată intervalul alegerilor locale trecut, întoarcerea la reflexele autoritare era de aşteptat. Aceiaşi cetăţeni care puteau vota, în siguranţă, sunt, acum,ameninţaţi şi acţionează iresponsabil. Absenţa planificării administrative are acoperirea juridică ideală: starea de alertă.

Lipsa de comunicare este, în fapt, însăşi calea de comunicare pe care statul o alege în raport cu cetăţenii săi. Pentru domnul Arafat şi colegii săi, cetăţenii sunt o masă ce poate reacţiona doar la stimulul fricii: frica de moarte este cel cel mai sigur dintre acestea. Restricţiile evocate elimină din conversaţia publică datoriile pe care statul nu le onorează, niciodată. De la starea sistemului medical până la mizeria abjectă din mijloacele de transport în comun.

Ceea ce statul oferă este, în schimb, varianta statului miliţenesc: soluţia trimiterii de agenţi sub acoperire care să îi ancheteze pe compatrioţii lor. Scenariul este în egală măsură grotesc şi neliniştitor. Grotesc, pentru că aminteşte de un film comunist de serie B. Neliniştitor, pentru că este un pas în direcţie erodării libertăţilor individuale.

Doar un stat neputincios este pregătit să accepte ca panaceu restricţiile permanente, spre a ascunde incapacitatea sa funciară de a organiza un răspuns adecvat. Idealul statului nostru ar fi o eternă stare de alertă, dacă nu chiar o continuă stare de urgenţă. Referirile la corupţie sau la buna guvernare ar deveni irelevante. Ordinea fricii ar domni, oferind statului şi reţelelor sale impunitate.

Nereformat, statul român nu poate depăşi această logică în care este instalat. Criza pe care o traversăm este oglinda în care vedem imaginea sa, întreagă. Acesta este statul ce ţine prizonier viitorul nostru, ca naţiune. Lecţia încercărilor de acum este clară: fără reîntemeierea sa, nu poate exista o cale de ieşire din acest impas colectiv.

 

Articol apărut şi pe MarginaliaEtc.

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.