Radicalismul: faza pe statui


În cultură, nu există „generații spontane”. Nu e posibil ca din materie moartă să ia naștere organisme vii. Cultura înseamnă continuitate, construcție neobosită, dialog și schimb de idei. Nu poți face cultură stând în afara culturii, după cum nu poți fi locuitor al Pământului dacă doar gravitezi în jurul lui. Cu toate acestea, refuzul trecutului – cu tot ce conotează asta: ștergerea memoriei, dezrădăcinare spirituală, batjocorirea a ceea ce a existat înainte de nașterea ta etc. – a devenit un sport planetar.

 

Am mai citat povestirea lui Borges despre împăratul chinez care dăduse ordin să fie arse toate cărțile scrise înaintea venirii lui la putere. Motivația era politică: voia ca adversarii să nu aibă acces la informații privitoare la împărații trecutului. În nebunia lui, visa la suprimarea tuturor evenimentelor anterioare. Istoria trebuia să înceapă cu el.

Acest model a funcționat aproape de fiecare dată când omenirea (sau doar unele țări) s-au aflat la o răspântie. În timpul Revoluției franceze, în toiul atrocităților cunoscute, Convenția Națională a adoptat Calendarul republican. El răsturna complet ordinea calendaristică de până atunci, propunând ca dată de începere a anului ziua echinocțiului de toamnă, 22 septembrie. Inițiatorii foloseau sistemul zecimal, iar numele lunilor erau date după fenomenele naturale sau atmosferice dominante într-un anumit interval temporal. Unele dintre ele mai pot fi întâlnite ca referințe istorice sau literare (Brumaire, Germinal, Thermidor), altele au fost complet uitate (Frimaire, Nivôse ori Prairial). Culmea e că această aberație, îndreptată și împotriva denumirilor religioase, a fost în uz vreme de vreo cincisprezece ani. Despre măcelul la nivelul simbolurilor și al realităților culturale și sociale datorat triumfului Sovietelor nu mai e cazul să pomenesc. Lumea suferă și azi consecințele atrocităților comise în numele „fericirii universale”.

Scriu aceste rânduri nu din pasiune istorică, ci uimit de nebunia „revoluționară” care a lovit, în aparență din senin, planeta. În realitate, e vorba de maturizarea unor fenomene clocite în laboratoarele ideologice vreme îndelungată. Cine va studia mișcările Partidului Democrat din America va descoperi lucruri spectaculoase. Deși asemănătoare din multe puncte de vedere, ele au origini și forme specifice. Europa, de pildă, trage astăzi ponoasele împărțirii, după al Doilea Război Mondial, în „blocul comunist” și „blocul capitalist”. Acolo unde comunismul a fost pus în practică, lumea a văzut cu propriii ochi și a simțit pe propria piele ce înseamnă: violență, anularea libertăților civile, suprimarea nemiloasă a adversarilor, represiune la nivel statal, incompetență, mizerie morală și materială, supravegherea douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru a populației, sărăcie și teroare. Poate am uitat ceva, dar orice ar fi, nu are nicio legătură cu felul în care noile generații de intelectuali încearcă să reînvie cadavrul unui monstru politic.

În Vestul Europei, comunismul a supraviețuit ca utopie colectivistă, ca iluzie a dobândirii pe căi magice a bunăstării generale. În proiectul propus, de pildă, de studenții francezi în Mai 1968 au existat de toate, mai puțin un lucru: dorința de a munci. Amărâtul truditor era înlocuit, în imaginarul studenților care-și propuseseră distrugerea „orânduirii crude și nedrepte” cu activistul, birocratul îmbibat cu idei marxisto-leniniste, staliniste și maoiste care, prin vrăjitorie de partid, umplea burțile oamenilor și le oferea perspectiva unui loisir nesfârșit.

Departe de mine gândul de a idealiza capitalismul. Nu exisă societate perfectă, iar capitalismul nici măcar nu și-a dat osteneala s-o promită. Nu trebuie să mergi până în America. Dacă te uiți în jur și vezi pe cine a îmbogățit capitalismul românesc, îți vine să urli. Din fericire, marea pătură a oamenilor prosperi din capitalism își datorează bunăstarea propriei munci. Aici mi se pare a fi diferența relevantă: în comunism, o duceau bine doar escrocii, mincinoșii, gargaragiii, leneșii, duplicitarii, turnătorii și lichelele. Cu toate imperfecțiunile lui, capitalismul îți oferă șansa ca prin muncă să duci o existență decentă.

Am atins, prin aceasta, un punct nevralgic: ce înseamnă muncă și piața muncii? În momentul de față, ele înseamnă în chip preponderent tehnologie. Transpunerea pe scară planetară a invențiilor și descoperirilor științifice de vârf a creat o prăpastie gigantică între aspirațiile umane și ceea ce le oferă societatea. Din fericire, există un element decisiv: educația. Și, odată cu ea, acel amănunt care face din noi ființe individuale: capacitatea intelectuală. Dacă tot vorbim de diversitate, e cazul să admitem că nu toți suntem la fel. În materie de aspirație socială s-a produs o egalizare la vârf: toată lumea are pretenția să câștige bine, chiar dacă munca lui e de o calitate inferioară. De unde și visul statului providențial, care să-i dea „fiecăruia după necesități“, dar să pretindă „fiecăruia după posibilități”.

E limpede că adepții marxism-leninismului au formulat această utopie studiind familia clasică: doar acolo e posibil ca necesitățile indivizilor să fie satisfăcute după criteriile compasiunii și supraviețuirii. În rest, mecanismele generozității sociale, oricât de perfecționate, se opresc la poarta casei. E uluitor însă că un astfel de precept a fost preluat de inamicii jurați ai ideii de „familie tradițională”. Dar unde e ideologie, nu e logică.

Forma cea mai comodă a negării continuității e să-i contești (negi, urăști, anihilezi) pe cei aflați cu un pas înaintea ta – un pas biologic sau un pas valoric. Din simplul motiv că îți sunt la îndemână – îi vezi, îi simți, le urmărești gesturile. În mintea ta simpluță, îți imaginezi că dacă n-ar fi ei, cu umbra lor deasă, creștetul tău pleșuv de rigă Crypto ar străluci amețitor în soarele tuturor posibilităților. Urmăresc de vreun sfert de veac acest fenomen și încă nu i-am elucidat misterele. Probabil e la mijloc o infirmitate a mea: nu pot, pur și simplu, invidia pe nimeni. Am fost mereu deschis la admirație și am văzut în succesele generației care ne-a precedat un stimulent și un ghid. Chiar și despărțirile, atunci când s-au produs, nu mi s-au datorat. Ca să dau un singur exemplu, n-am făcut niciodată un secret din sprijinul acordat (nu doar mie), înainte de 1989, de Eugen Simion. Din păcate, dl Simion a ales – și nu e doar constatarea mea – un drum pe care nu putea fi urmat. În momente în care în România se dădeau lupte pe viață și pe moarte cu supraviețuitorii comunismului, dl Simion s-a pus în slujba iliescianismului. Odată cu acest păcat originar, întreaga sa carieră ulterioară a confirmat un caz întristător de demisie morală și de ură viscerală față de toți cei care nu-i jurau credință.

Așa se face că intelectualii care au astăzi în jur de șaizeci de ani au devenit un fel de „ciucă a bătăii” pentru tot felul de indivizi care-și imaginează că-și pot însăila, fulgerător, o carieră pe bază de resentiment și dușmănie. Te urăsc doar pentru că nu ești ca ei. Nu contează deloc că ai ani de muncă în spate, că te-ai bucurat de suficiente recunoașteri profesionale și instituționale, că ai avut, cum se spunea pe vremuri, „rezultate”. Modul de contestare e radical și fără putință de a da replica: nu ai nicio valoare, pentru că nu miroși ca noi. Nu ești comunist, nu dai like-uri potrivite pe Facebook și nu ai maniere de Cro-Magnon. Nu participi la conjurații menite să-i detroneze pe alții, nu detești altceva decât prostia și egolatria. Nu negi, in corpore, tot ce s-a ivit pe lume înaintea ta și, culmea, îți mai plac și statuile. De pildă, aceea a lui Benjamin Franklin, din Piața Washington Square din San Francisco. Mă amăgesc că mă aflu într-o bună companie. În 1967, pe vremea revoltaților hipioți, înaintașii dărâmătorilor de statui de astăzi, unul dintre ei, hippy-ul metafizic Richard Brautigan, scria despre ea următoarele rânduri:

„Născut în 1706 – mort în 1790, Benjamin Franklin stă pe un piedestal care seamănă cu o casă plină cu mobilă de piatră. Într-o mână ține câteva hârtii, în cealaltă, pălăria.

Apoi, statuia vorbește, grăind în marmură: «DONATĂ DE/ H.D. COGSWELL/ BĂIEȚILOR ȘI FETELOR/ CARE NE VOR LUA/ CURÂND LOCUL/ ȘI VOR DUCE LUCRURILE MAI DEPARTE».

Pe laturile postamentului statuii se află patru cuvinte în toate direcțiile acestei lumi, spre est BUNVENIT, spre vest BUNVENIT, spre nord BUNVENIT, spre sud BUNVENIT. Chiar în spatele statuii sunt trei plopi, aproape desfrunziți, în afara ramurilor din vârf. Statuia e plasată în dreptul copacului din mijloc. Iarba din jur e udă de la ploaia începutului de februarie.

În fundal se află un chiparos înalt, aproape la fel de întunecat ca o încăpere. Adlai Stevenson a vorbit sub copac în 1956, în fața unei mulțimi de 40 000 de oameni.

De partea cealaltă a străzii e o biserică înaltă, cu cruci, turle, clopote și o ușă care seamănă cu o gigantică gaură de șoarece, probabil dintr-un desen animat cu Tom și Jerry, iar deasupra ușii scrie «Per L’Universo»”.

Cam asta ne desparte: dorința de a duce mai departe ceea ce ni s-a dat vs. pofta de a distruge tot ce nu se leagă de numele nostru. Din furia distructivă a împăratului Shih Huang Ti s-a născut Marele Zid Chinezesc. Din orbirea ideologică a urmașilor lui de astăzi nu va rămâne, mi-e teamă, decât sunetul lugubru al neantului.

 

Articol publicat și în România literară.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.