Dosarul 10 august 2018: statul român şi impunitatea violenţei

Foto: Europa Liberă

În plină pandemie, în preajma probabilei extinderi a stării de alertă, (extindere care ar face ca intervalul pe care îl traversăm acum să fie cel mai lung interval postbelic de limitare a exerciţiului libertăţilor constituţionale) DIICOT decide, cu înţelepciune oportună şi pragmatică, să claseze parţial dosarul legat de mineriada Jandarmeriei din 10 august 2018.

 

Nimic mai firesc şi nimic mai natural în acest gest care sfidează, deliberat, demnitatea şi memoria victimelor. Nimic mai natural şi mai firesc decât acest efort de a ocroti pe cei care au exercitat violenţa ilegitimă în raport cu compatrioţii lor. Nimic mai firesc şi mai natural decât acest indiciu că unii magistraţi din patria noastră posedă, asemeni colegilor lor din lungii ani de autocraţie şi de totalitarism, un simţ infailibil al supunerii faţă de stat.

A constata existenţa unei complicităţi morale între protestatarii paşnici şi provocatori, a exonera de răspundere pe conducătorii Jandarmeriei, iată doar două dintre consecinţele actului de procedură penală alcătuit de DIICOT. Ca şi predecesorii lor, cei care au asistat statul carlist, antonescian, comunist sau fesenist, în opera de sugrumare a pluralismului şi a drepturilor individuale, autorii documentului de acum sunt profesionişti ai legii şi cunosc arta sprijinirii pe textul normativ în scopul tăgăduirii dreptăţii. Justiţia din România este familiară, de la 1938, cu acest divorţ dintre ceea ce este drept şi ceea ce este legal.

Clasarea dosarului din 10 august reconfirmă adevărul elementar pe care nu îl putem ignora decât cu riscul de a fi trăitori în imperiul iluziilor: slab, ineficace prin neglijenţa sa criminală, (cazul “Colectiv” nu poate fi uitat), statul român este atent să protejeze pe cei care acţionează, brutal şi represiv, spre a-i apără privilegiile. Impunitatea acordată jandarmilor ce au coordonat acţiunea de la 10 august 2018 traduce această solidaritate dintre puterea executivă, parchet şi aparatul de ordine al României. Misiunea acestuia din urmă este de a executa, orb şi disciplinat, comenzile unei puteri politice arbitrare. Nimic nou în această strategie asumată de politica DIICOT.

Clasarea dosarului de la 10 august este şi un moment al despărţirii de iluziiile romantice. Lungile proteste care au urmat OUG 13, ca şi participarea, masivă, la referendumul de anul trecut, au fost parte din acest efort al societăţii de a apăra ceea ce considera că este esenţial pentru libertatea ei: domnia legii şi independenţa magistraturii. Dar toate acestea nu au niciun efect în faţa reflexelor de obedienţă pe care istoria de după 1938 le-a inculcat în cei care ar fi fost chemaţi să apere statul de drept. Realitatea prozaică a complicităţilor autohtone goleşte de conţinut orice tentativă de reîntemeiere autentică.

Capabil să prelungească starea de alertă, dar nu şi să-i protejeze cetăţenii de contaminările din spitalele gestionate inept, statul român duce mai departe tradiţia postbelică a autocraţiei şi impunităţii. Clasarea dosarului 10 august este doar un alt semn al acestui trecut care nu vrea să treacă.

 

Articol apărut şi pe MarginaliaEtc.


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.