Patrii imaginare


După treizeci de ani de la annus mirabilis 1989 – în cazul meu, decenii de analize, cercetări și predare –, am ajuns la concluzia că naționalismul postcomunist poate fi împărțit în naționalism civic și naționalism etnic, mai puțin liberal, adică naționalism iliberal.

 

Evident, fiecare dintre aceste categorii conține variații și versiuni de sine stătătoare, pe care voi încerca să le schițez la rându-le în algoritmul conceptual pe care îl propun aici:

1. Naționalismul civicrecunoaște drepturile individuale ca pe unele fundamentale în construcția ordinii liberale și amplasează suveranitatea poporului în apărarea drepturilor individuale pentru toți membrii comunității politice, indiferent de originea etnică și orice alte diferențe. Într-o carte despre naționalism ca arteră a modernității, Liah Greenfeld propunea o analiză mai aprofundată a distincției dintre civic și etnic. Naționalismul civic scoate în evidență o identitate post-tradițională și post-convențională, precum și posibilitatea unor multiple cadre identitare de referință (nu doar etnice, ci și civice). Este o formă „soft” de naționalism cu rădăcini în tradițiile democratice, fie ele conservatoare, liberale sau social-democrate.

Această viziune permite dobândirea naționalității și respinge definirea „genetică” a apartenenței etnice. Nu este xenofobă și subliniază nevoia includerii și tolerării minorităților. Mai ales în țări cu un trecut istoric turbulent, această direcție ar trebui privită ca o dezvoltare constructivă și nu ca o amenințare alarmantă. Ea oferă individului un minim sentiment al securității (protecției) și apartenenței la o comunitate în vremuri de iluzii spulberate și trepidații axiologice.

O caracteristică a acestei forme de afirmare națională este dată de dimensiunea ei cultural-civică și refuzul de a accepta jargonul naționalismului extrem. Naționalismul liberal (civic) recunoaște preeminența persoanei morale, dimensiunea electivă a identității personale și refuză să vadă individul ca pe un prizonier al propriei lui apartenențe colective. Într-un anumit sens, câtă vreme nu exaltă superioritatea idealului național în fața altor idealuri și nu sanctifică națiunea drept sursa absolută și indiscutabilă de identitate umană, naționalismul liberal poate fi privit ca „post-naționalist”. El prețuiește reflecția în detrimentul emoțiilor și insistă asupra autonomiei voinței și alegerilor umane.

2. Naționalismul iliberalcuprinde diferite tendințe, a căror trăsătură comună este interpretarea colectivistă a națiunii, exaltarea tradiției și instituțiilor tradiționale, cultivarea mitologiilor eroice ale trecutului și o anumită neîncredere în valorile liberale occidentale ca „străine” de etosul comunal local. Postulând voința comună a „Poporului” drept suprema valoare națională, această versiune de naționalism pavează calea pentru experimentele autoritare. Este mereu o minoritate cea care pretinde că știe totul, că are dreptul (sau misiunea) de a interpreta această voință colectivă și de a-și impune propria viziune asupra maselor mai puțin „luminate”.

3. Naționalismul conservator este adesea asociat cu creștin-democrația și tradiționalismul popular. În vreme ce promotorii săi recunosc formal importanța drepturilor individuale, ei tind să exagereze rolul trecutului, influența Bisericii și infamul impact al culturii de masă occidentale și instituțiilor liberale. În multe cazuri, aceste grupuri și partide proslăvesc valori pre-moderne, în special legăturile comunale agrare, și critică virulent rolul capitalului financiar și industriei în distrugerea comunității etno-religioase pure. Fie că o mărturisesc sau nu, naționaliștii conservatori poartă o ură viscerală liberalismului, pe care îl portretizează ca lipsit de suflet, atomist și mecanic. Suveranitatea poporului per ansamblu prevalează, în această viziune, asupra drepturilor indivizilor.

4. Populismul etnocentrics-a dezvoltat în special în Balcani, dar și-a făcut simțită prezența și în alte țări postcomuniste (în special Slovacia, Ungaria, Polonia, Ucraina). Fundalul său este asigurat de coexistența stresantă a unei adesea hărțuite și încă nearticulate societăți civile cu un sistem instituțional proto-pluralist, pe de-o parte, și de supraviețuirea și chiar înflorirea fostelor instituții represive, inclusiv poliția secretă, pe de alta.

Etnocentrismul populist nu este nici de stânga, nici de dreapta: el manipulează sloganurile politice fără nicio preocupare pentru impactul lor pe termen lung și schimbă politicile după cum dictează interesele imediate ale elitei de putere. Liderul populist etnocentric se aliază cu extremiștii, îi cooptează în coaliții de guvernare și apoi, când presiunile Occidentului se intensifică, se descotorosește de deja inutilii foști parteneri, pozând în politician rațional și de încredere. Adânc în inima sa, în orice caz, el rămâne convins că acel capitalism de tip occidental nu este nici posibil, nici dezirabil pentru țara sa. Populismul etnocentric este șovin, obsedat de conspirații și conține o abia deghizată încercare de a reabilita regimul comunist.

5. Etnocentrismul nostalgiceste caracterizat de idealul „democrației naționale” sau etnocrației (ca opusă democrației liberale) și de tendința de a reabilita mișcări de extrema-dreaptă din perioada interbelică. Așa au stat lucrurile și cu tentativele de a resuscita fascista Gardă de Fier în România. Ideologii gardiști au clamat că doar indivizii născuți ortodocși pot pretinde a fi români adevărați, au atacat moștenirea Iluminismului drept „prostii sentimentale” și au promovat o revoluție radicală împotriva modernității liberale. Această direcție rămâne în mod programatic vagă în ceea ce privește forma de guvernământ pe care o promovează (republică, monarhie constituțională) și a manifestat adesea un dispreț și o neîncredere totală în mișcările și partidele politice existente (văzute ca oportuniste, corupte, intelectuale, non-românești în lipsa lor de interes pentru problemele reale ale românilor).

Sociologic vorbind, ea apare ca o mișcare generațională a chinului și nemulțumirii, recrutându-și membrii mai ales dintre elevii de liceu și studenți. Putem observa și tentativele de a defini apartenența etnică în termeni de afiliere religioasă. Ascensiunea fundamentalismului etno-religios în România este mai apropiată, atât ca program, cât și ca semnificație, de mișcările similare din Serbia (ambele țări fiind și predominant ortodoxe), și mai puțin de tendințele clerico-autoritare din Polonia. Ceea ce împărtășesc toate aceste direcții naționaliste religioase este disprețul comun pentru valorile liberale, drepturile individuale, educația seculară și competiția de piață.

 

Articol publicat şi pe România Europa Liberă.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.