Adevărul autentificat cu viața

Alexei Navalnîi. Foto: NBC News

Ceea ce ne-a arătat Alexei Navalnîi e faptul că, în vremuri de criză, speranța fără determinare nu duce nicăieri. Și că adevărul, dacă nu e autentificat cu viața, nu ne deschide porțile libertății.

 

Alexei Navalnîi știa – de la bun început – ce riscă și, în mod cert (după tentativa de otrăvire căreia i-a căzut victimă în 2020), știa că, întorcându-se în Rusia, e un condamnat la moarte cu suspendare. Căci Putin nu iartă niciodată. Au aflat-o și Anna Politkovskaia, și Boris Nemțov, și Boris Berezovski, și Evgheni Prigojin, și atâția alții. La fel ca Stalin, care de la Zinoviev și Kamenev până la doctorii care l-au îngrijit și la secretarul lui particular, Poskrebîșeb (trecând, evident, prin Nestor Lakoba, Buharin, Troțki, șefii armatei, cei ai ROVS-ului, atamanul Krasnov și nenumărați alții) nu a uitat niciodată pe nimeni. Și nici n-a iertat vreodată. Blestemul memoriei dictatorului este teroarea supușilor.

Alexei Navalnîi a știut tot timpul ce îl așteaptă și – cu toate acestea – a mers înainte. E în determinarea lui ceva din obstinația staroverilor împotriva religiei țarului și din cea a revoluționarilor împotriva autocrației. A fost adesea prezentat ca fiind reprezentantul tineretului urban reactiv la dictatura care pare tot mai mult din alte vremuri a lui Vladimir Putin. Dar, poate, e mai curând reprezentantul celeilalte Rusii, cea a Raskolului și a Revoluției; Rusia lui nu radical opusă Rusiei capului plecat și a supunerii.

Cred că e inutil să ne întrebăm cum a murit Alexei Navalnîi. Căci el a murit așa cum a trăit: sfidând până la capăt, cu surâsul pe buze, deopotrivă oroarea și frica de oroare. Dincolo de respectul pe care-l impune o astfel de atitudine celor care o iau în considerare mai e ceva, care ne interpelează personal. Cu 47 de ani în urmă – exact vârsta lui Navalnîi! – disidentul ceh Jan Patočka (el însuși o victimă a poliției politice comuniste din țara lui) spunea, apăsat, că există lucruri pentru care merită să mori și că, în absența acelor realități tari, viața nu mai are niciun rost. Asta este ceea ce a înțeles Alexei Navalnîi: că tot ceea ce atinge dictatorul se pervertește. În limbajul lui Putin „patria”, „valorile” și „credința” capătă conotații cu totul diferite de ceea ce înțelegem îndeobște prin ele. Asemenea cuvinte – și multe altele – ajung să se interpună între oameni și realitate și să-i facă incapabili a înțelege și a numi ceea ce văd. În fond, aceasta a fost, peste tot, experiența comunistă. Dictatura îi expropriază pe oameni de realitate. Și, în schimb, le oferă o lume de iluzii în care sfârșesc prin a se rătăci.

Lupta lui Navalnîi a fost una împotriva falsificării realității. Chiar și cea mai dură realitate, aceea a Gulag-ului (Colonia penitenciară nr. 3 în care a murit opozantul rus e, în fapt, Lagărul nr. 51 din vremea sovietică), merită să fie trăită și asumată mai mult decât orice iluzie din cele cu care se înconjoară puterea. La limită, moartea însăși – la 9 ani (aproape zi cu zi) de la cea a lui Boris Nemțov – nu e nimic altceva decât o modalitate de-a autentifica prezența efectivă în viața comună a celui care și-o asumă. De cealaltă parte, avem continua îndepărtare – cu mese tot mai lungi, cu apariții perfect regizate, cu absențe care (în realitate) nu înseamnă nimic și, mai ales, cu averi dosite și cu limba de lemn a puterii – a celor care conduc Rusia.

Putin e cel care trimite mii de tineri ai Rusiei la moarte, în Ucraina, în Siria, în varii țări africane, în vreme ce Alexei Navalnîi e cel care a murit pentru țara lui. Oricine poate predica datoria morții altora, însă puțini sunt dispuși să meargă ei înșiși, conștienți și deciși, în malaxorul care sfarmă vieți. Alexei Navalnîi nu s-a vrut un erou, ci un om liber. Nu poate exista o viață comună adevărată în afara libertății. Iar libertatea înseamnă a alege cu adevărat cum vrem să trăim, a alege în cunoștință de cauză, a alege nu pentru a ne adânci mai apoi în indiferență, ci pentru a ne dedica proiectului pe care l-am ales. Înseamnă a face ceva cu viețile noastre, nu a ne mulțumi cu „ceea ce (ni) se dă” de către țar, secretarul general sau președinte. Determinarea opozantului – mergând până la întoarcerea la o pedeapsă certă – avea menirea de-a ne aminti că prima formă a angajamentului civic o reprezintă datoria de conștiință. Nu suntem cetățeni pentru că așa o decretează Constituția sau „dreptul de-a(-l) vota” pe tiran, ci pentru că lumea în care trăim ne pune în problemă și pentru că problema acestei lumi ne solicită. A ignora acest fapt, în numele „rațiunilor de stat”, al necesității de-a ne „asigura” viața, al tehnicității muncii pe care-o depunem, al preferinței pentru abstracții sau al simplei distracții înseamnă a accepta atomizarea socială pe care-o impune presiunea „de sus”. A rezista înseamnă a opune relieful discret al fragilității platitudinii imense a puterii.

Nicio clipă Navalnîi nu s-a imaginat altundeva decât în Rusia. Poate părea greu de înțeles pentru noi (dintre care aproape o treime e în afara granițelor țării), dar pentru un rus adevărat pedeapsa cea mai grea nu e moartea, ci exilul. O țară supusă tiraniei nu are nevoie de discursuri, nici de imagini – oricât de bine intenționate – ci de fapte. Iar faptele presupun participarea la un aici și acum colectiv. Nimic nu poate înlocui prezența totală a celui care susține o cauză. Miza oricărei dictaturi e aceea că lucrurile despre care nu se vorbește nu există. Tăcerea impusă pare a fi consimțământul societății de a uita ceea ce nu cadrează cu narativul puterii. Sfârșitul Uniunii Sovietice ne-a arătat cât de iluzorie e acea apatie de moment. În fapt, ceea ce a dărâmat imperiul roșu a fost tocmai resurecția memoriei. Tot ceea ce Stalin și, în bună măsură, urmașii lui au crezut că pot înăbuși a revenit asemenea „îngerului istoriei”, pentru a lumina ruinele tiraniei. Cuvântul care nu se poate exprima se întoarce asupra lui, devine flacără și – izbucnind – ne arată tuturor ceea ce a fost, întotdeauna, dictatura: scrum și pulbere. Cum spunea Milan Kundera: „Lupta individului împotriva puterii este lupta memoriei împotriva uitării”.

Moartea lui Alexei Navalnîi (și cea, practic simultană, a celui care a documentat prin imagine cotidianul Rusiei de azi: Dmitri Markov) în custodia autorităților de la Moscova ne arată – dacă mai era nevoie – cine este Vladimir Putin. Omul care a dispus dispariția oricărei voci a rațiunii; omul care a declanșat patru războaie (și poate porni oricâte) și a participat la altele, cel care a transformat presa din țara lui în trompetă a Puterii încă pozează în campionul „antioccidentalismului” și al „suveranismului” ce se opune globalizării și ideologiilor ei. Faptul de-a deveni, peste noapte (grație unui mercenar al presei) „fenomen media” și de-a beneficia de declarația (inconștientă) a unui candidat la prezidențialele americane că poate ocupa țările care nu fac suficiente afaceri cu acesta i-au dat lui Putin „fereastra de oportunitate” pentru a trece la fapte. Aclamat de o bună parte a mediei „conservatoare”, dictatorul știe că acesteia i-ar fi greu – chiar dacă ar vrea – să se întoarcă de azi pe mâine împotriva lui. Și știe că, precum cea rusă, va prefera să tacă. Numai că sfârșitul lui Navalnîi e un strigăt împotriva acestei tăceri care se însoțește cu frigul hibernal al Rusiei terorii.

Noi toți și, mai ales, rușii îi datorăm lui Alexei Navalnîi curajul faptului de a întrupa – prin simpla lui prezență – opusul a tot ceea ce reprezintă Vladimir Putin. Și poate astăzi, mai mult ca niciodată, opoziția aceasta e clară. Putin își închipuie că el e viu și Navalnîi e mort. În realitate e exact invers: Putin e mort (demult), iar Navalnîi e viu. Ce dovadă mai bună decât frica tiranului de prizonierul zidit în temnițele nordului extrem chiar înaintea „alegerilor”? Oricât de închis și oricât de departe se afla opozantul, țarului i se părea că îl amenință. Cu atât mai mult cu cât, nici măcar în spatele gratiilor, Navalnîi nu-și pierduse zâmbetul. Persecutându-l și omorându-l pe cel mai radical contestatar al său, președintele rus a creat un mit. Cu un om se putea lupta, dar împotriva unui mit – care-și urmează calea lui lentă în sufletele și în mințile oamenilor – nu are ce să facă. Probabil în 2014 – și cu atât mai mult în 2004 – o mulțime de ucraineni încă credeau în „gloria imperiului” și o formă sau alta de uniune cu Rusia nu li s-ar fi părut imposibilă. Putin e cel care-a creat mitul „marelui război pentru apărarea patriei” ucrainene de invadatorul rusesc. Putin e cel care-a creat toate poncifele celor care vor rescrie istoria când el nu va mai fi la putere.

Ceea ce ne-a arătat Alexei Navalnîi e faptul că, în vremuri de criză, speranța fără determinare nu duce nicăieri. Și că adevărul, dacă nu e autentificat cu viața, nu ne deschide porțile libertății.

 

Articol publicat şi în Revista 22.


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.