Dan-Liviu Boeriu: „Mă priveam ca pe o umbră a celui care fusesem”

Dan-Liviu Boeriu. Foto. Cărturești Cluj

Sunt scriitori mari ai literaturii universale care au luptat cu depresia și care au transformat-o în opere literare. Sylvia Plath, Andrew Solomon, Emmanuel Carrère, Virginia Woolf sunt câteva nume. De curând avem și în literatura română un roman autobiografic scris din adâncul unei astfel de dureri sufletești: Acvariul, de Dan-Liviu Boeriu (Humanitas, 2025). „Zilele au devenit foarte complicate, iar singura variantă a fost să încerc să le înving scriind ce mi se întâmplă. Nu mi-am propus să scriu cu un motiv anume, să detabuizez depresia sau să arăt că oricine poate fi lovit de ea. Pur și simplu a fost modul meu de a face ca orele să treacă mai repede, să nu simt că trebuie să târăsc după mine fiecare clipă”, spune autorul acestei cărți care îți rămâne multă vreme și în minte, și în suflet.

În interviu Dan-Liviu Boeriu vorbește, din postura omului care a reieșit la lumină, despre ceea ce a trăit atunci, despre motivul pentru a scris această carte, despre temeri, dar și despre motive de bucurie, „la îndemâna oricui e dispus să-și așeze o bucățică de sticlă colorată în fața ochilor, prin care lumea să i se arate altfel”, despre ce poate face un om care ajunge în situația de a trăi senzația că vine de niciunde și se îndreaptă spre nicăieri.

„Am scris Acvariul pentru simplul motiv că n-am putut supraviețui altfel”

CV Dan-Liviu Boeriu

Este absolvent al Facultății de Drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara și este notar.

Totodată, este o prezență constantă în presa culturală, a scris cronică literară pentru România literară, Familia, Poesis International, Accente ș.a. În prezent este redactor asociat al revistei de cultură Familia.

Din 2014 a purtat dialoguri publice, reunite sub genericul Cercului literar de la Cărturești, cu personalități ale lumii culturale: Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Dan C. Mihăilescu, Mircea Cărtărescu, Radu Paraschivescu, Andrei Pleșu, Horia-Roman Patapievici, Nora Iuga.

Este autor al volumelor Anatomia ratării (în dialog cu Teodor Baconschi) (Humanitas, 2016), Aici locuiește frica (Humanitas, 2024) și Acvariul (Humanitas, 2025).

A contribuit la câteva volume colective: Cum citesc bărbații cărțile femeilor (Polirom, 2017); Singuri acasă. Părinți și copii în pandemie (Vremea, 2020); Panglica neagră (Vellant, 2023); Scrisori către cititorii din 2125 (Humanitas, 2025).

(Sursă CV: Editura Humanitas)

Sylvia Plath, Andrew Solomon, Emmanuel Carrère, Virginia Woolf sunt câțiva dintre scriitorii care au luptat cu depresia și care au transformat-o în opere literare. Acvariul este, cred, prima carte din literatura română contemporană în centrul căreia este așezată o depresie profundă prin care trece autorul. Adică, tu, Dan, care spui că a fost o vreme când: „Mereu mă simt ca într-un acvariu… Mă separă de lume niște pereți de sticlă… Văd totul fără să pot intra cu adevărat în interiorul lucrurilor. Am ajuns un fel de spectator al propriei mele vieți și al celor din jurul meu”. În general, depresia este un subiect tabu în societate pentru cei mai mulți dintre cei care se confruntă cu ea. Ce te-a determinat să scrii cartea aceasta și, mai ales, să o asumi ca pe un roman autobiografic, dezvăluindu-ți și o sensibilitate, o delicatețe interioară pe care cei mai mulți bărbați nu le au, iar dacă le au, încearcă să le mascheze?

Acvariul s-a scris aproape singur. După ce am publicat Aici locuiește frica (Humanitas, 2024), am fost convins că n-o să mai scriu niciodată o altă carte. Am și spus asta în ultimul paragraf al volumului. Numai că, din păcate, viața te ia uneori prin surprindere într-un mod atât de brutal, încât rămâi fără glas. În noiembrie a aceluiași an, m-am îmbolnăvit. Zilele au devenit foarte complicate, iar singura variantă a fost să încerc să le înving scriind ce mi se întâmplă. Nu mi-am propus să scriu cu un motiv anume, să detabuizez depresia sau să arăt că oricine poate fi lovit de ea. Pur și simplu a fost modul meu de a face ca orele să treacă mai repede, să nu simt că trebuie să târăsc după mine fiecare clipă. Timpul devenise un dușman adevărat, pentru că aveam sentimentul că nu trece, că secundarul ceasului se oprește și se încăpățânează să rămână blocat, ținându-mă și pe mine prizonier.

Ideea de „roman autobiografic” a fost a Tatianei Niculescu, care a citit cartea în manuscris și care s-a arătat atât de impresionată de suferința adnotată acolo și de felul în care am descris-o, încât m-a făcut să cred că n-am scris o carte ratată. Pentru că, trebuie s-o mărturisesc, unul dintre efectele acelei stări care m-a cuprins a fost pierderea completă a încrederii în mine. În mintea mea, nu mai eram bun de nimic, orice gest de apropiere îl percepeam doar ca pe o gesticulație politicoasă și nimic mai mult, mă priveam ca pe o umbră a celui care fusesem cu câteva săptămâni înainte. Pe de altă parte, mi-a plăcut ideea de roman, deși eu n-am avut nici măcar o clipă convingerea că am scris unul. De altfel, mă preocupă foarte puțin, atunci când îmi scriu cărțile, să le așez într-o „ramă” (jurnal, roman, proză scurtă, eseu autobiografic etc.). Important e ca rezultatul să fie coerent literar și valid estetic.

Dacă ar fi să rezum, aș spune că am scris Acvariul pentru simplul motiv că n-am putut supraviețui altfel.

Foto: Humanitas

„În această descriere a prezentului meu, eu nu mai scriu din exteriorul creierului, sondându-i adâncimile ca un străin care sapă într-un pământ argilos și greu. Acum scriu din interiorul durerii. Acum sunt în același timp și loc cu boala mea”, mai scrii. În carte descrii minuțios stările clinice. Ai ținut un jurnal atunci sau au fost atât de puternice încât ți-au rămas întipărite în minte?

Nu am ținut un jurnal propriu-zis (doar dacă nu se poate considera că scrierea cărții în sine e o formă de jurnal), dar am notat stările prin care treceam pe măsură ce le trăiam. Nu lăsam timpul să le așeze într-o altă lumină ci, la final de zi, luam laptopul în brațe și fie descriam minuțios ce mi se întâmplase de-a lungul ultimelor 24 de ore, fie plonjam cu voluptate într-un trecut (mai mult sau mai puțin apropiat) din care-mi extrăgeam fundalul pe care să pot țese și mai convingător povestea. De altfel, sunt fascinat de capriciile memoriei și am căutat întotdeauna să găsesc o coerență și o corespondență între diferite evenimente din viața mea, într-o încercare (disperată) de a-i da un sens și de a găsi o explicație convingătoare pentru felul în care trăiesc și gândesc azi.

„Suntem uniți prin felul în care ne trăim speranțele și durerile”

„Nimic nu e mai important pentru mine decât să știu că ceea ce am scris atinge inimi și se cuibărește în mințile unor necunoscuți”, spui. Mie, citind-o, mi s-a cuibărit și în minte, și în suflet. Dar de ce e important pentru tine?

A apărut la Humanitas Fiction acum câțiva ani o carte de dialoguri dintre Mario Vargas Llosa și Gabriel Garcia Marquez, Două singurătăți. Și acolo, Vargas Llosa îl întreabă pe Marquez de ce scrie. Răspunsul lui a fost: „Ca să mă iubească oamenii”. Eu nu am astfel de dorințe ascunse (în sensul că nu ăsta e scopul meu principal atunci când scriu), dar cred că există un sâmbure de adevăr în ce spune scriitorul columbian. Pentru mine e importantă această conexiune pe care doar literatura o poate crea, această complicitate care se stabilește între scriitor și cititor prin intermediul cuvântului. Ne întâlnim la jumătatea textului, eu prin dezvăluirea pe care o ofer fără opreliști, cititorul prin receptivitatea cu care absoarbe mărturisirea. Cred că scriind mă apropii de miezul lucrurilor care stau la baza ființei noastre: de spaime, de anxietăți, de îngrijorări, de suferință. Și, dacă prin ceea ce scriu reușesc să-i dau cititorului întâlnire în locurile comune din interiorul nostru, al amândurora, mă simt împlinit fie și doar pentru că în modul ăsta se dinamitează ideea singurătății absolute. Ne scăldăm cu toții în aceleași ape, până la urmă. Suntem uniți prin felul în care ne trăim speranțele și durerile, iar această solidaritate spontană face uneori bine.

„Dacă a fost vorba despre terapie, ea s-a manifestat strict ca ieșire temporară din lume”

Scrisul are și o valoare terapeutică pentru tine sau, din contră, scriind despre depresie, ai retrăit calvarul acela?

Valoarea terapeutică a scrisului e o chestiune în care eu nu prea am încredere. Dacă am ieșit din starea de depresie după ce am încheiat cartea, asta poate fi o simplă coincidență, nu e neapărat o relație cauzală acolo. Dar e adevărat că, în timp ce lucram la Acvariul, îmi era mai ușor pentru simplul fapt că scrisul are alte legi decât cele ale vieții exterioare din care mă smulgeam ca să scriu. Mă conformam altor reguli (de prozodie, de topică, de frazare, de ortografie, de ritm, de căutare a efectului etc.) și, pentru că trăiam în interiorul textului urmând alte legități, aveam senzația că sunt complet desprins de mine, cel care, cu doar câteva minute înainte, s-a așezat la birou. Trăiam o viață paralelă, care o anestezia pe cea exterioară. Iar lucrul ăsta m-a ajutat să trec mai ușor prin stările care mă consumau în lumea de dincoace. Deci, dacă a fost vorba despre terapie, ea s-a manifestat strict ca ieșire temporară din lume.

Dan-Liviu Boeriu. Foto: HUmanitas

„Sunt genul de persoană care nu se sfiește să-și expună fragilitatea”

Înainte de a vorbi public despre depresie – care te-a lovit năpraznic, deși ești și erai un om împlinit și profesional, și familial –, înțeleg că ai avut o perioadă în care ai refuzat să vorbești despre ceea ce ți se întâmpla. Era teamă de un eventual stigmat social sau era o teamă de a înfrunta realitatea și o încercare de a te amăgi că, de fapt, nu era nimic grav?

Întâi de toate, eu n-am știut la început ce mi se întâmplă. Nu am crezut zile în șir că sufăr de depresie. Credeam că e vorba doar oboseală cronică, de epuizare, mai ales că de ani de zile eram (sunt în continuare) într-un deficit de somn. Încât refuzul de a vorbi despre asta s-a datorat convingerii mele că e o stare trecătoare care se poate remedia cu odihnă și liniște. Numai că n-a fost așa. Săptămânile treceau, iar eu deveneam tot mai înstrăinat de propria mea persoană și tot mai absent din lumea înconjurătoare. Am cerut ajutor specializat, am primit un diagnostic și o schemă de tratament. Din momentul acela, lucrurile au devenit mai clare. Nu mai suportabile, dar măcar știam cu ce mă confrunt.

În ceea ce privește stigmatul social, cel mai onest răspuns pe care ți l-aș putea da e că nu m-a interesat niciodată. I-am și spus unui prieten, ca o anecdotă, că toată viața m-am străduit să-mi pese de părerea celorlalți despre mine și că încă nu mi-a ieșit. Sunt genul de persoană care nu se sfiește să-și expună fragilitatea, să-și exhibe defectele, să se înfățișeze lumii așa cum e. Cred că felul în care scriu și mă descriu face dovada deplină a lucrurilor pe care ți le spun acum. Nu mă feresc de latura întunecată a ființei mele, pentru că – dacă aș face-o – ar însemna să sacrific, pe altarul unei ipocrizii generalizate, esența a ceea ce sunt. Și nu vreau s-o fac. Literatura mea tocmai asta încearcă: să surprindă nevăzutul din noi, pe care să-l aducă la suprafață și să-l cerceteze cu o curiozitate care trece dincolo de granițele propriei noastre personalități.

Într-o altă carte a ta, Aici locuieşte frica, ai scris despre acest sentiment despre care nu prea vorbim pentru a nu ne vulnerabiliza. Gabriel Liiceanu scria pe coperta cărții: „Frica este supremul punct de contracție al fiinţei mele. Și ea este prima haltă a sufletului nostru în lume. Despre acest fel de a fi și de a porni la drum în viață – prin frică – este cartea lui Dan-Liviu Boeriu.” De ce te temi cel mai tare? S-a schimbat ceva după ce ai trecut prin depresie?

Cel mai tare mă tem de moarte. De suferința copiilor mei. De boală. De extincția tuturor lucrurilor. Orice mică aluzie în direcția asta mă neliniștește. În Aici locuiește frica am scris despre vulnerabilitățile mele ca părinte, despre ideea că – odată aruncate în lume – fiicele mele sunt oameni fără nicio apărare. Iubirea mea pentru ele nu le poate scăpa nici de deziluzii, nici de durere, nici de răutăți, nici de nedreptăți, de nimic. Și, când am înțeles lucrul ăsta, abia atunci m-am speriat cu adevărat. Și, o spun cu regret, nu s-a schimbat nimic în urma episodului depresiv. Sufăr în continuare de o îngrijorare nevrotică, de un fel de neliniște difuză legată de iminența sfârșitului și de imposibilitatea mea de a-i pune frână.

Ce apreciezi cel mai mult sau ce îți produce bucurie în stare pură după această experiență în care ai coborât în abisul tristeții?

Reversul celor scrise mai sus. Mă fac fericit râsetele fetelor mele, prezentul care ne ține laolaltă, mă bucură o carte bună sau o plimbare, seara, pe străduțele cartierului meu, liniștea pădurii, trilurile păsărilor. Adică lucrurile cele mai banale, cele la îndemâna oricui e dispus să-și așeze o bucățică de sticlă colorată în fața ochilor, prin care lumea să i se arate altfel. După o experiența ca aceea prin care am trecut, viața capătă o altă greutate, zilele – un alt contur, oamenii – o altă vibrație.

Dan-Liviu Boeriu. Foto: Gabriel Amza

„Cei care trec prin depresie să aibă încredere în lumina pe care au impresia că au pierdut-o”

Celor care trec printr-o depresie ce sfat le-ai da, ca om care a trăit senzația că vine de niciunde și se îndreaptă spre nicăieri, dar care a reieșit la lumină?

Le-aș spune să încerce să reziste. Încă o zi. Apoi încă una. Apoi încă una. Și tot așa. Să-și cultive răbdarea, să-și privească mintea ca pe un copil care trebuie oblojit, strâns în brațe și mângâiat ca să-i treacă supărarea. Și, peste toate, să aibă încredere în lumina pe care au impresia că au pierdut-o. E acolo, sub straturile opace ale durerii, sub clopotul de sticlă care, cu siguranță, se va sparge la un moment dat.