Devastarea centrului

Una din cele mai ingenioase și cinice acțiuni ale extremei stângi a fost să modifice axa orizontală a opțiunilor ideologice. Urmărind să scape de infernala ereditate a trei sferturi de veac de asasinate și nenorociri aduse lumii, extrema stângă s-a reinventat miraculos, pretinzând c-ar fi o mișcare mainstream, plasată undeva la mijlocul menționatei axe.

Prin urmare, tot ceea ce s-a aflat cândva la centru a fost împins la dreapta, iar dreapta democrată a fost etichetată drept extremă dreaptă. Mișcarea a fost încununată de succes inclusiv datorită naivității celor de la centru (în rândul cărora mă număr), adepți ai unei toleranțe prost înțelese.

Sub presiunea forțelor de propagare a comunismului din mediile academice și intelectuale din Occident, adepții din România ai neo-bolșevismului (corectitudinea politică) s-au simțit legitimați și au revenit în forță, încercând să ocupe poziții cât mai vizibile. În realitate, oricâte simpozioane ar organiza și oricâte publicații acreditate ISI vor pune la bătaie, ei tot moștenitori ai stalinismului și ceaușismului rămân. Metodele sunt aceleași – începând cu axiofobia și încheind cu violența de limbaj care, la momentul potrivit, va fi cu siguranțăconvertită în violență fizică, așa cum a demonstrat-o întreaga istorie a comunismului de pretutindeni. Comuniștii nu „revoluționează“ utilizând ideile (de altfel, puține și fixe), ci măciuca și kalașnikovul. Resentimentul rămâne componenta de bază a demersului comunist, impulsul pe baza căruia și-a construit o ideologie a urii și a disprețului fațăde ființa umană.

Sunt conștient că incursiunile mele în această zonă sunt irelevante pentru multă lume. Generația mai tânără nu e interesată, prin definiție, de trecut, chiar dacă influența acestuia asupra prezentului e devastatoare. Cei mai vârstnici par să se fi resemnat cu un păgubos „mit al eternei reîntoarceri“, convinși că nu pot face nimic pentru a stopa propagarea răului. În fine, categoria „oamenilor recenți“, pentru care lucrurile sunt demult rezolvate, etichetate, și pentru care orice tentativă de a discuta chestiuni precum comunismul și corectitudinea politică e superfluă. Aceștia din urmă mărșăluiesc, glorios, spre un viitor din ce în ce mai luminos, presărat doar cu jerbe și exclamații triumfaliste. În ce mă privește, cred că există, după o expresie cunoscută, o „etică a neuitării“. Ca ființe dotate cu creier, e de datoria noastră să nu folosim funcția delete atunci când e vorba de marile monstruozități politice ale trecutului. S-au scurs doar trei decenii de la prăbușirea comunismului și voci din ce în ce mai numeroase își manifestă plictisul față de indivizii pentru care pericolul comunist nu e o vorbă goală. Contestarea dreptului de a vorbi despre rănile provocate de comunism și despre primejdia ca ele să se infecteze e cel puțin stranie. Ea nu vizează și vigilența arătată, pe bună dreptate, de cei îngrijorați de posibila revenire a fascismului și a național-socialismului antisemit. Un viteaz nevoie-mare precum Ion Simuț mă poate lua în tărbacă, considerând demersurile mele drept acțiunile unei „tombatere“ și ale unui „defazat“. Mă întreb însă dacă Simuț ar avea curajul să rostească astfel de insanități și la adresa celor care, la șaptezeci și cinci de ani de la Procesul de la Nürnberg, consideră că pericolul ideologiei care a dus la Holocaust e încă viu. Sunt și aceia tot niște „defazați“ și „deliranți?“

Am scris de zeci de ori că îmi repugnă extremismele de orice fel. Ele trebuie combătute cu atât mai virulent cu cât, adeseori, îmbracă forma pretins generoasă a fericirii universale garantate. Diferența dintre nazism și comunism e una singură: în timp ce nazismul nu și-a ascuns niciodată intențiile, acelea de a-și extermina inamicii ori pe cei considerați „oameni de prisos”, comunismul și-a îmbrăcat acțiunile criminale în mătase și catifea. Ceea ce înseamnă că naziștii ucideau din ura exprimată direct, în timp ce comuniștii asasinau dintr-o pretinsă iubire. Oricine alege între aceste două forme de demență ideologică, refuzând să le respingă în egală măsură, e un scelerat și un ticălos.

În lumea intelectuală, polarizarea e incomparabil mai accentuată decât în restul societății. Dacă pot să-mi explic de ce niște tineri de 25-30 de ani sunt seduși de promisiunile (deșarte) ale comunismului, mi-e imposibil să pricep de ce un om născut și crescut în comunism nu se scutură ca de un coșmar la simpla rostire a numelui acestuia. În clipa de față, se experimentează teoria „celei de-a doua șanse“. Chipurile, comunismul n-a fost aplicat bine prima oară și „progresiștii“ consideră de datoria lor… să mai tragă o dată!

Istoria unor aberații efemere precum „republica de la Salò“ (Republica socială italiană a lui Mussolini) sau statul independent Fiume (regența italiană de la Carnaro) ar trebui să fie pilduitoare. Ele au fost izbucniri ale iraționalului, cam în genul „Republicii de la Ploiești“, din 8 august 1879, nemurită de Caragiale, și au dispărut cât se poate de repede. Dar cum poți pretinde că o formulă ideologică impusă cu forța în 1917, încă activă și în ziua de azi, „a fost greșit aplicată”? În peste o sută de ani de existență chiar n-au putut fi îndreptate „erorile”? Bineînțeles că sprijinitorii acestei scamatorii ne consideră imbecili. Ei mizează pe pasivitatea generalizată a vocilor din societate, confiscate de mărunte bătălii între grupuri și de exacerbarea orgoliilor. Cu firave excepții, nu se aud voci care să susțină binele comun, ancorat în democrație, și nu în experimente extremiste de o culoare sau alta.

Vocile cândva credibile au fost compromise de valuri de calomnii și de campanii de discreditare duse pe tonuri isterice. Mediocritățile ambițioase, lățite peste ecranele televiziunilor și în rețelele de socializare, au luat locul oamenilor cu viziune și, mai ales, cu bune intenții. Orice agent (năimit sau doar agățat ca fluturele pe lampă) îți dă lecții de bun-simț politic, interzicând criticarea extremei stângi, lipindu-ți pe frunte eticheta de „conservator“. La drept vorbind, habar nu am ce înseamnă astăzi acest termen. După obida cu care e rostit de varii pomanagii abonați la resursele statului presupun că e ceva de rău. În schimb, dicționarele serioase parcă spun altceva. În Merriam Webster, definiția e cât se poate de clară: „O filozofie politică bazată pe tradiție și soliditate socială, punând accentul pe instituții stabile și preferând dezvoltarea treptată schimbării abrupte“. În acest sens, cred că orice om normal e un conservator, indiferent de ce înțelegem prin tradiție, atâta vreme cât nimeni nu se opune nici dezvoltării, nici schimbării.

Există, desigur, indivizi care trăiesc cu obsesia modificării perpetue, a întoarcerii lucrurilor pe dos dintr-un motiv psihanalizabil: din neputința de a produce lucruri durabile, din spaima că dacă se stă prea mult într-un loc li s-ar vedea găunoșenia și, finalmente, nulitatea. Ei nu vor nici instituții stabile și nici soliditate socială. Se simt bine doar în haos. Ei trăiesc cu speranța că „data viitoare“ vor fi mai avantajos plasați în ierarhiile simbolice ori reale care-i obsedează.

În buna tradiție a stângii, definiția conservatorismului a fost coruptă și împinsă în ultima vreme în zona obscurantismului și a aversiunii față de înnoire. La fel s-a procedat și în cazul liberalismului: folosirea lui actuală nu mai are nicio legătură cu semnificația originară, de ideologie cu valențe antreprenoriale accelerate (laissez-faire). Pur și simplu, se confundă cu socialismul și progresismul. Nu sunt nici obscurantist, și, după cum pot dovedi cu probe, am participat activ la schimbările cu adevărat importante din ultimele decenii. Zâmbesc satisfăcut, din acest motiv, de fiecare dată când câte un bolșevic de școală nouă mă trece pe lista infamantă a conservatorilor. Realitatea e că dacă n-ar fi existat generația din care fac parte, ei și-ar fi putut exprima convingerile politice maximum în ședințele Uniunii Tineretului Comunist și ale PCR. N-am obiceiul să evoc astfel de lucruri, dar obrăznicia acestor indivizi trebuie contracarată din când în când cu mici adevăruri factuale.

Dacă aș fi trăit în alte vremuri, probabil că aș fi fost la fel de îndârjit împotriva fascismului și nazismului (sunt și azi). Nu e nevoie să recurg la istorie contrafactuală pentru a dovedi acest lucru. Nu există printre prietenii mei apropiați absolut niciun admirator al legionarismului sau al oricărei alte doctrine extremiste. Ne repugnă fundamentalismele și intoleranța. Facem alergie la naționalismul grețos și la orice fel de manifestare a „spiritului primar agresiv”. Citim în mai multe limbi străine și suntem destul de informați despre mersul lumii, spre deosebire de contestatarii noștri monogloți. Știm ce înseamnă democrația, îi cunoaștem limitele și primejdiile. Avem umor și detestăm komisarii ideologici și țațele despletite din ONG-uri conectate la ugerul statului. Am trecut prin multe și nu ne sperie furia cu bulbuci a ultimului postac în care a dospit sămânța invidiei și a dușmăniei.

În fața unor asemenea revărsări de frustrări și neputințe nu pot reacționa, vorba lui Nenea Iancu, decât „râzând infinitiv”. Iar singura replică pe care merită să le-o adresez e una care provine din aceeași sursă: „A se slăbi, Mitică!“

Articol publicat şi în România Literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News