Teolog Wilhelm Dancă: „Credința nu este o victorie definitivă, este o luptă continuă”

Wilhelm Dancă. Foto: Arhivă personală

„Omul învață din încrederea în Dumnezeu să aibă încredere în aproapele. Pe această cale se poate construi o Biserică și o societate. Altfel, doar pe bază de contract, vedem ce se întâmplă în zilele noastre”, spune teologul Wilhelm Dancă, Facultatea de Teologie Romano-Catolică din cadrul Universităţii din București, membru al Academiei Române şi al Academiei Europene de Științe și Arte din Salzburg.

L-am invitat la un dialog despre drumul pe care l-a urmat până la Roma şi la Vatican, despre modul în care Dumnezeu lucrează şi prin întâmplări la care uneori participăm doar ca spectatori, despre motivul întoarcerii sale acasă, despre întâlnirile cu Papa Ioan Paul al II-lea, despre „întâlnirea” cu Mircea Eliade, care i-a devenit temă de cercetare în lucrările de masterat şi doctorat la Universitatea Pontificală Gregoriana din Roma, despre a şti şi a crede şi dialogul controversat dintre ele, despre îndepărtarea de credinţă a omului modern şi despre responsabilitatea Bisericii pentru această situaţie, dar şi despre balansul dintre a crede şi a nu crede, prin care, spune, poate trece şi omul credincios autentic.

 

 „Dacă vedem semnele care ni se fac, putem înțelege că lucrurile se leagă potrivit unui plan care există cumva înainte de noi”

CV Wilhelm Dancă

Absolvent al Institutului Teologic Romano-Catolic de grad universitar din Iași, cu masteratul și doctoratul obţinute la Facultatea de Filozofie din cadrul Universităţii Pontificale Gregoriana din Roma, Italia, Wilhelm Dancă este profesor abilitat în domeniile Teologie şi Filozofie şi membru al Şcolii Doctorale de filozofie la Facultatea de Teologie Romano-Catolică din cadrul Universităţii din București.

A predat la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iași (în 1996-1998, ca lector, în 1997-2001 – decan, iar în 2001-2011– rector) şi la Institutul Teologic Romano-Catolic din București (în 1998-2003, conferențiar, 2004-2018 – profesor, iar în 2012-2018 – rector),

Este, totodată, din 2017, membru corespondent al Academiei Române şi al Academiei şi membru al Academiei Europene de Științe și Arte, din Salzburg, Austria, membru corespondent al Academiei Române, din 2013, director regional al Council for Research in Values and Philosophy, Washington DC, SUA, din 2008, şi director regional al Societăţi Internaționale Toma de Aquino, Secția română, București, din 2010.

Este autorul volumelor Mircea Eliade. Definitio sacri (1998, 2022), Bazele filosofice ale teologiei (1998), Introducere în Teologia Fundamentală (1998) , Logica filosofică (2002),  Fascinația sacrului. De la Mircea Eliade la Papa Ioan Paul al II-lea, (2002), Sacro e simbolo in Mircea Eliade, (2004), Fascinația adevărului. De la Toma de Aquino la Anton Durcovici (2005),  Fascinația binelui. Creștinism și postmodernitate (2007), Pentru iubirea lui Cristos. Dialoguri despre Biserică, Preoție și Credință (2011), Și cred și gândesc, (2013)  şi Teologia are nevoie de filozofie? (2015, dar şi autor sau editor al mai mulor volume colective şi autor al câtorva zeci de articole şi lucrări de specialitate.

(Sursă CV: www.wilhelmdanca.ro)

Un copil plecat dintr-un sat din Moldova, Buruieneşti, ajunge la Universitatea Pontificală Gregoriana din Roma, o instituţie de învăţământ superior de prestigiu şi unde, în timp, au fost pregătiţi şi o serie de Papi, susţine acolo un doctorat cu Summa cum laude despre opera poate celui mai important istoric al religiilor, Mircea Eliade, devenind un teolog de anvergură internaţională. Cum a fost acest drum până la Roma, părinte profesor Wilhelm Dancă?

Un drum uneori dificil, alteori provocator. Un drum pe care l-am făcut şi din ascultare, şi din pasiune. Monseniorul Petru Gherghel, episcopul Diecezei de Iași, avea un plan de îmbunătățire a formării viitorilor preoţi, dar și a creştinilor laici. Astfel a luat decizia de a forma viitori formatori și a trimis mai mulți preoți tineri la studii de specializare din cadrul universităților pontificale din Roma. Eu am fost trimis în anul 1991. Biserica era liberă să se organizeze potrivit statutelor proprii, căutând răspunsuri la necesitățile sale pastorale. Pe scurt, profesorii mai în vârstă de la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iași și episcopul mi-au pregătit calea, să spun aşa, spre această universitate. Dar când am plecat nu-mi era foarte clar ce anume ar fi trebuit să studiez.

 

Iniţial aţi plecat pentru un masterat.

Exact, însă nu ştiam ce domeniu să aleg, filosofie sau teologie. De asemenea, nu știam câți ani va trebui să studiez. Am aflat că acest lucru era funcție de domeniu și de universitate sau institut. După ce am ajuns la Roma și m-am cazat într-un hotel pentru preoți, am început să mă interesez de profesori mai renumiți și să vizitez diferite universități. Astfel, într-o zi, în timp ce mă îndreptam spre Universitatea Gregoriana, am ajuns din urmă un tânăr preot englez care mergea în aceeași direcție. Am schimbat câteva cuvinte, m-am prezentat și i-am spus că vreau să mă înscriu la universitate, dar nu știam la care anume, căci în Roma erau 14 universități pontificale. Mi-a spus că este student la Filosofie la Universitatea Gregoriana şi mi-a vorbit frumos și despre filosofie, și despre profesorii lui. În mintea mea rumegam de ceva vreme ideea de a studia la Universitatea Angelicum (Universitatea Pontificală „Sf. Toma de Aquino” – n.r.), care avea un nume bun în cultura catolică din România; acolo au studiat, de exemplu, monseniorul Vladimir Ghyka, Fericitul Anton Durcovici și majoritatea episcopilor greco-catolici. Însă, întâlnindu-mă cu acest preot englez, student la Filosofie, am decis ce anume să studiez, adică filosofia. Urma să stabilesc dacă să mă înscriu la Gregoriana sau la Angelicum. Viitorul meu coleg m-a condus la decanul facultăţii, părintele iezuit Peter Henrici, care era născut în Transilvania, dar crescut în Austria. Câțiva ani mai târziu a ajuns episcop în Elveția. A fost foarte bucuros să mă vadă și dispus să mă ajute. Se întâmplau toate acestea la scurt timp după schimbarea de regim politic în România, iar în Italia, ca și în alte țări europene, se simțea peste tot, pe stradă sau în instituțiile publice, o mare simpatie față de români. M-a ascultat cu răbdare, a răspuns la toate întrebările mele și aşa am luat decizia să studiez filosofia la Universitatea Gregoriana. După doi ani am terminat masteratul în Antropologie filosofică, am făcut o pauză de un semestru, apoi m-am înscris la doctorat luând ca direcție de cercetare Filosofia religiei contemporane, iar în cadrul acestei discipline m-am oprit la problematica sacrului în opera lui Mircea Eliade.

 

Întâlnirea cu preotul englez, apoi cu cel iezuit s-ar încadra în registrul a ceea ce putem numi întâlniri destinale?

Da, putem spune. Acolo și atunci am văzut faţa „profană” a providenţei. Dumnezeu lucrează şi prin întâmplări sau prin evenimente obișnuite de viață la care uneori participăm doar ca spectatori, ratând cumva întâlnirea cu destinul. Dar, dacă vedem semnele care ni se fac prin și în întâmplările vieții, putem să înțelegem că lucrurile se leagă potrivit unui plan care există cumva înainte de noi sau potrivit unor predispoziții existențiale și personale.

 

„Era ceva în sufletul meu care îmi spunea că trebuie să revin acasă”

După studiile la Universitatea Pontificală Gregoriana din Roma, puteaţi rămâne la Vatican?

Da. Profesorul care m-a îndrumat la doctorat (Giovanni Magnani – n.r.) mi-a propus să rămân la Universitatea Gregoriana, să devin asistentul lui. Dar și în cadrul curiei romane aș fi putut rămâne, căci am lucrat în timpul anilor de masterat ca jurnalist la Radio Vatican. Directorul Secţiei române a regretat când mi-am prezentat demisia motivând că vreau să finalizez teza de doctorat. Am plecat de la Radio pentru că nu puteam şi să muncesc, şi să studiez; îmi dădeam seama că am nevoie de cel puţin un an de lecturi intense ca să înțeleg cum se pune problema sacrului la Mircea Eliade, ceea ce s-a şi întâmplat: timp de un an am citit de dimineaţa de la ora 7, la 7 seara şi am luat notiţe. Am citit tot ce am găsit de şi despre Eliade în biblioteca Universităţii, care are peste un milion de volume. După ce am terminat doctoratul, profesorul mi-a spus că aș putea să rămân asistentul lui, dar după ce m-am consultat cu episcopul Gherghel l-am refuzat.

 

De ce?

Episcopul de Iaşi, care mă trimisese la studii, mă aştepta acasă. Mi se părea corect să mă întorc. Apoi mai era ceva în sufletul meu care îmi spunea că trebuie să revin acasă. Pe atunci mulți români doreau să vină în Occident pe orice cale, legală sau ilegală, şi înțelegeam bine de ce optau pentru emigrare. Și, totuși, îmi ziceam: cine rămâne acasă dacă plecăm toţi? Nu mai construim nimic aici, cine îi mai ajută să crească pe cei care rămân? Apoi, alegând să trăiesc în această lume ca preot catolic, adică celib, asemenea călugărilor, eram antrenat într-un anume fel să merg împotriva curentului, așa că, după ce am cerut părerea câtorva prieteni și m-am rugat, am decis să mă întorc acasă, deși nostalgia față de Italia nu mi-a trecut nici acum.

 

„În prezența Papei Ioan Paul al II-lea te simțeai în largul tău”

Aţi întâlnit doi Papi, pe Ioan Paul al II-lea şi pe Benedict. Aţi fost emoţionat, intimidat de prezenţa lor?

Prima întâlnire cu Ioan Paul al II-lea a fost în capela în care el obișnuia să celebreze zilnic Sfânta Liturghie. Era în 17 decembrie 1992. Nu am fost doar eu cu Papa, erau acolo câţiva preoţi englezi din Colegiul Englez al Universității Gregoriana. După întâlnirea providenţială cu preotul englez, despre care v-am spus, pentru că nu aveam unde să locuiesc, am cerut rectorului de la Colegiul Englez să mă găzduiască pe timpul studiilor, solicitare cu care a fost de acord. În colegiu exista tradiţia ca preoţii studenți să aibă posibilitatea de a participa, cel puțin o dată, la o Liturghie celebrată de Papa în capela sa particulară. Aşa am ajuns şi eu în dimineața zilei de 17 decembrie 1992 în Capela „Redemptoris Mater”, cum se numește capela Sfântului Părinte. M-a impresionat modul în care a intrat în capelă: împreună cu rectorul colegiului și alți șase sau șapte colegi preoți așteptam așezați în bănci, iar el, îmbrăcat în alb, cu o faţă alb-roz, senină, odihnită, a intrat și imediat a îngenuncheat în fața altarului rugându-se în tăcere câteva minute. După Liturghie, l-am așteptat într-o sală pregătită pentru acea întâlnire. Sfântul Părinte a trecut prin dreptul fiecăruia și ne-a salutat. Când a ajuns în dreptul meu, rectorul i-a spus: „Iată un preot din România”. Papa i-a răspuns: „Şi eu, când am venit la Roma, am vrut să locuiesc în Colegiul Englez, dar nu m-aţi primit”. Rectorul i-a răspuns, plin de spirit: „Nu eram eu rector la vremea respectivă”.

Wilhelm Dancă, alături de Papa Ioan Paul al II-lea, în 1992. Foto Arhivă personală Wilhelm Dancă

Am intrat în dialog cu Papa, prezentându-mă personal, în limba latină, ceea ce l-a încântat. Când a aflat că sunt din Episcopia de Iaşi, mi-a spus cu multă bucurie că Arhiepiscopia de Cracovia, în fruntea căreia a fost între anii 1964 și 1978, avusese în secolul al XVIII-lea drept episcopie sufragană Episcopia de la Bacău, din Moldova. Astfel, din punct de vedere istoric, jurisdicția lui, în calitate de arhiepiscop de Cracovia, ar fi acoperit o zonă care ajungea până la Marea Neagră. Era foarte uman, jovial, cald în timpul scurtei noastre conversații. În prezența lui te simțeai liber, în largul tău, pentru că avea un mod de a fi prietenos care te elibera de presiunea propriilor emoții. Când a aflat că studiez Filosofia, mi-a făcut un gest aprobator. E nevoie în Biserica noastră și de o astfel de pregătire. Creștinismul nu suferă azi de deficit de teologie, ci de filozofie; lipseşte gândirea credinței sau discernământul intelectual al conținutului revelaţiei.

 

Asta înseamnă o aducere la zi a religiei?

Se poate interpreta şi aşa, în sens foarte larg. Este vorba despre actualizarea modalităților de comunicare și de trăire a conţinutului religios. Această actualizare ține de filosofie, de șlefuirea conceptelor și a formelor religioase. Teologia, folosind limbajul biblic și, în general, limbajul simbolic, are capacitate de comunicare, dar presupune iniţiere, explicaţie, hermeneutică sau educație religioasă. Din păcate, astăzi, educația religioasă se propune într-un mod identitar sau rigid confesional subminând rolul catehezei. În cele din urmă formarea religioasă este deficitară în sensul că mai mult strică decât ajută la înțelegerea și trăirea sacrului. Desigur, rațiunea umană este de multe feluri, nu doar instrumentală sau tehnică. Se vorbește despre rațiune contemplativă, simbolică, estetică. Se pune și problema rațiunii corecte și a rațiunii false. Blaise Pascal vorbea despre rațiunile inimii. Pe scurt, rațiunea care poate să interogheze cu folos teologia este rațiunea integrală sau recta ratio, cum spuneau latinii. Această raționalitate deschisă la 360 de grade poate să se intersecteze cu atenţia oamenilor de știință, chiar dacă aceștia rămân concentrați de cele mai multe ori pe ştiinţele exacte sau pe cunoaşterea experimentală. Această întâlnire între credință și rațiune poate fi utilă și oamenilor de știință, și oamenilor de credință. Astfel credința îi poate ajuta pe oamenii de știință să-și ridice privirea și să constate că orizontul existenței este mult mai larg, iar știința ar putea să-i ajute pe oamenii de credință să se elibereze de iraționalismul care stă la baza fundamentalismelor religioase. În absența unui astfel de dialog religia ar putea să rămână doar la nivel de sentiment sau de emoţie. Evident, în cazul acesta, religia ar fi prea săracă și, în cele din urmă, ineficientă din punct de vedere epistemologic și existențial.

 

A doua întâlnire cu Papa Ioan Paul al II-lea aţi avut-o la Bucureşti. V-a recunoscut?

Nu, la București nu a fost a doua întâlnire cu Papa Ioan Paul al II-lea. A doua întâlnire a avut loc între 12 și 13 aprilie 1997, la Sarajevo. Astfel, în seara zilei de 12 aprilie 1997, la Seminarul catolic din Sarajevo, am luat parte la o cină la care erau prezenți aproximativ 30 de episcopi și preoți catolici bosniaci și croați. Papa a fost amabil, plin de vorbe de duh. Îmi amintesc că, la un moment dat, ne-a spus că, fiind mai în vârstă, merge la culcare, dar noi, fiind mai tineri, ar fi bine să mai rămânem împreună. Înainte de a pleca ne-a întrebat dacă știm să cântăm. După câteva secunde preoţii prezenți au început să cânte un imn închinat Maicii Domnului; melodia avea tonalităţi nostalgice, sfâșietoare, care mie îmi evocau imagini ale unei câmpii ce nu se mai termină, în fine, o cântare foarte emoționantă, mișcătoare. „Mai ştiţi alt cântec?”, a întrebat Papa. Şi s-a mai cântat încă un imn, de data aceasta închinat Inimii Prea Sfinte a lui Isus, cu același tonalități minore și la fel de inspirațional.

În contextul acestei vizite, am avut privilegiul să mă întâlnesc personal cu Papa pe Aeroportul din Sarajevo şi acolo am schimbat câteva cuvinte. „Am reuşit să ducem la bun sfârșit vizita”, i-am spus, aceea fiind o vizită grea, riscantă, dar foarte importantă. Vizita trebuia să aibă loc cu un an înainte, însă din cauza amenințărilor războiului din fosta Iugoslavie, a fost amânată. Totuși, frica de bombardamente și atacuri teroriste a rămas, dovadă că un an mai târziu când am participat la vizită, episcopii străini prezenți erau doi sau trei. Și cam tot atâția preoții străini. Toți ceilalți erau din Slovenia, Croația și Bosnia. „Da, cu ajutorul Domnului am reuşit. Mulţumesc frumos că ai venit”, mi-a spus Sfântul Părinte.

Apoi l-am întâlnit la Bucureşti, în timpul vizitei istorice din 7-9 mai 1999, prima vizită a unui Papă într-o ţară majoritar ortodoxă. Atunci am fost invitat de Televiziunea Română să asigur comentariile de specialitate pe toată durata vizitei. L-am întâlnit personal la Palatul Patriarhal, unde se întâlnise cu Patriarhul Teoctist și semnaseră declaraţia comună pentru pace în Bosnia şi în Balcani. Am ieșit întâmplător pe holul Palatului și chiar în acel moment prin dreptul cabinei de televiziune trecea Papa împreună cu Patriarhul. M-a recunoscut și m-a întrebat „ce fac” acolo. I-am răspuns că am comentat vizita și mesajele sale din timpul vizitei. Continuându-și fără grabă drumul și privindu-mă în ochi, Papa a remarcat dând aprobator din cap: „Bună treabă!”. Apoi, l-am mai văzut pe Aeroportul din București, la plecare, dar de la o mică distanță, stăteam unde la coada avionului. Am avut impresia că m-a salutat cu privirea lui blândă și atentă. Într-adevăr, se știe că Ioan Paul al II-lea avea o memorie vizuală formidabilă. O dată dacă te-a văzut, te „înregistra” în memoria sa vizuală pentru totdeauna, iar apoi când te întâlnea din nou lăsa să crezi că, de fapt, ai fost împreună cu el mereu, chiar dacă întâlnirea avea loc la un an, doi sau peste mai mulți ani.

Pe Papa Benedict l-am întâlnit în 2010, eram rector la Institutul Catolic din Iaşi. Am organizat un pelerinaj la Roma, căci era Anul Preoției la nivel pastoral catolic. Am mers cu un grup de 130 de studenţi și cinci colegi preoți profesori. Papa ne-a vorbit câteva minute în limba română în cadrul audienței generale, la care au participat în jur de 5000 de oameni. La finalul acesteia, am fost invitaţi să-l salutăm personal pe Sfântul Părinte. I-am dat câteva cărţi scrise de el, dar traduse în limba română și i-am spus că îl aşteptăm în România. „Mi-ar plăcea foarte mult să vin”, mi-a răspuns. Până în 2013, când şi-a dat demisia pe motive de sănătate, nu a reuşit să ajungă.

Pe Papa Francisc nu l-am întâlnit personal când a venit în România, deşi am comentat timp de trei zile vizita şi am făcut parte din comisia de pregătire a vizitei. Așa a fost să fie! Dar nu mi-am pierdut speranța. Sper că voi avea ocazia să-l văd cândva, undeva și față în față.

 

În Studioul TVR 1, comentând vizita Papei Francisc în România, în 2019. Foto: Arhivă personală Wilhelm dancă

 

Am fost fascinat de modul în care Eliade articula mai multe concluzii cu privire la experienţa religioasă a omului”

De ce Mircea Eliade, ca subiect al tezei de doctorat?

În timpul serviciului militar m-am împrietenit cu un coleg, student la Arhitectură. Mă pasiona pe atunci o temă de arhitectură spirituală, cum ar fi capacitatea materiei de a se transforma în mesaj spiritual. Printre altele, comentam împreună formidabila intuiţie a lui Le Corbusier (Charles-Édouard Jeanneret – n.r.), cel mai important arhitect în beton al secolului XX, intuiţie care s-a concretizat într-o biserică sub formă de barcă închinată Maicii Domnului. Lucrarea a fost finalizată în 1954, la Ronchamp, în partea de est a Franţei. Acest coleg de armată, având și el aplecare spre lectura filosofiei spirituale a materiei, mi-a pus în mână o copie a concluziilor Tratatului de istorie a religiilor al lui Mircea Eliade, în limba franceză. Am fost fascinat de modul în care Eliade articula mai multe concluzii cu privire la experienţa religioasă a omului, funcția și rolul sacrului în istoria omenirii, capacitatea omului de a semnifica, de a multiplica sensurile unui simbol, de a se întâlni pe sine în cadrul unui ritual care încapsulează povestea sacră a unui mit, mitul cosmogonic și alte noțiuni de antropologie religioasă.

Toate acestea s-au întâmplat în timpul studiilor de licenţă, la Iaşi, în anul V sau VI la Teologie Catolică. Această întâmplare în care l-am „întâlnit” pe Mircea Eliade ca istoric al religiilor m-a marcat. Până în 1990 nu am mai avut posibilitatea să citesc altceva de sau despre Mircea Eliade, dar acele pagini au rămas întipărite în sufletul și mintea mea. Când am ajuns la Roma, la Universitatea Gregoriana, şi a trebuit să aleg subiectul disertației, m-am oprit la tema „Omul ca simbol în memoriile lui Mircea Eliade”. După doi ani de studii la Roma, m-am întors într-o scurtă vizită în România și am observat că în librării se găseau foarte multe cărți în limba română de Mircea Eliade. Am cumpărat tot ce se putea cumpăra. Mai târziu am primit alte cărți care fuseseră păstrate în arhivele personale și acum se publicau pentru prima dată. Parcurgând literatură eliadiană care nu fusese cunoscută de lumea academică occidentală, am constatat că savantul român era interpretat unilateral, reducționist, uneori, fără răutate sau invidie științifică. De aceea, în lucrarea de disertație am ales să scriu despre „Omul ca simbol în memoriile lui Mircea Eliade”, iar în teza de doctorat să aprofundez rădăcinile europene și creștine ale gândirii sale cu privire la sacru.

 

„Ştiinţa se poate îmbogăţi din apropierea de credinţă”

„Ştiinţă şi credinţă în opera lui Eliade” este subiectul conferinţei pe care ați susținut-o la Timişoara. Verbele a şti şi a crede sunt pe poziţii de egalitate din punct de vedere al Bisericii, ori există nişte limite pe care canoanele religioase le impun ştiinţei sau poate ştiinţa îl pune pe a şti mai presus de a crede?

În istoria Bisericii au existat mai multe etape. Într-o primă fază, a şti şi a crede nu erau considerate ca fiind compatibile sau complementare. De pildă, Tertulian, primul dintre marii scriitori şi creatori de teologie în limba latină, spunea că nu au nimic de-a face Ierusalimul cu Atena, adică nu are nimic de-a face Biserica cu Academia, Academia însemnând şcoala filosofică. Cu alte cuvinte, nu trebuie să dăm crezare lucrărilor filosofilor, celor care se ocupă de cunoaştere, de ştiinţă, fiindcă viaţa lor este imorală, totul se rezumă la cultură, la jocuri lingvistice, conceptuale şi nu se ajunge niciodată la concret, la alegere morală şi la o trăire spirituală. Din păcate, și astăzi sunt mulţi creștini sau preoți care au rămas în acest orizont.

Două secole mai târziu, Sfântul Augustin afirma că știința și credința sunt două facultăți de cunoaştere care nu trebuie separate, ci unite. Argumentarea lui se desfășoară în orizontul omului credincios, care nu poate să renunțe la știință atunci când crede sau nu poate să nu țină cont de ce spune credința atunci când cercetează științific lumea sau un sector al realității. A găsit o formulare care sintetizează învățătura sa despre acest raport, și anume „cred ca să înţeleg”. Ştiinţa se poate îmbogăţi din această apropiere de credinţă pentru că îşi deschide orizontul cercetărilor; cu alte cuvinte, ştiinţa are un beneficiu dacă participă la dialogul cu credinţa. Posibilitatea dialogului cu știința în orizontul credinței este justificată de Sfântul Augustin cu un verset din cartea profetului Isaia, care în capitolul VII, versetul 9, în traducerea Septuagintei în greacă, spune: „Dacă nu veţi crede, nu veţi înţelege”. Cu alte cuvinte, capacitatea omului de a înţelege este precedată de actul credinţei. Unii spun că e un fel de solipsism, ceva ce se închide în orizontul minţii, dar nu e aşa. Se pune un accent deosebit pe omul care gândeşte şi pe experienţa lui, pe trăirea lui, iar trăirea ca atare este măsura, criteriul de a verifica întâlnirea dintre credinţă şi ştiinţă. Dacă cineva nu are credinţă, poate spune: „Pe mine nu mă ajută, cercetez doar în orizontul meu de cunoaştere verificabilă, experimentală. Atât şi nimic altceva”. Aici trebuie precizat că nu orice fel de rațiune interacționează cu credința. Omul de știință rămâne cumva dependent de rațiunea experimentală, dar rațiunea umană este mult mai mult. Așa cum spuneam mai sus, există raţiune instrumentală, dialectică, conceptuală, dar există şi raţionalitate de tip contemplativ sau intuitiv, ori simbolic. Respingerea dialogului dintre știință și credință se bazează pe interpretarea reducționistă a rațiunii. Dar omul cunoaște, și cunoaște la fel de profund, atunci când apelează la intuiție, la simbol. Nu putem reduce cunoașterea umană doar la cunoașterea logică, formală, matematică sau experimentală. Omul care crede și cercetează trece dincolo de nivelul lucrurilor descoperite doar cu ajutorul rațiunii naturale.

Altă etapă a raportului dintre știință și credință începe în secolul al XIII-lea, în timpul Sfântului Toma de Aquino. De data aceasta raţiunea şi credinţa sunt într-o relație dialectică și dialogală. Fiecare domeniu are mijloacele proprii de cercetare și obiective specifice. Ele nu interferează, în schimb sunt complementare pentru că ceea ce descoperă raţiunea, cu ajutorul mijloacelor sale, nu contrazice sau nu ar trebui să contrazică ceea ce afirmă credinţa. Toma de Aquino spune că, dacă o contrazice, raţionamentul este greşit şi trebuie reluat până se ajunge la întâlnirea cu afirmațiile credinţei. Toma justifică acest raport, și natural, și supranatural; și teologic, și filosofic. Pe scurt, susține că şi raţiunea, şi credinţa provin de la Dumnezeu şi nu se pot contrazice pentru că au aceeaşi sursă. Natura umană este deschisă spre transcendenţă, spre autodepăşire şi în această autodepăşire se vede chemarea raţiunii naturale de a se întâlni cu ceea ce conține revelaţia sau credinţa, dar cele două puteri de cunoaștere nu se amestecă. Sunt diferite, dar nu în mod radical.

 

Creştinismul, prin cele două Biserici ale sale, este în momentul de faţă în paradigma lui Toma de Aquino?

Nu, Biserica Catolică nu a mai rămas ancorată în această tradiţie, cu atât mai puțin Biserica Ortodoxă. În viața contemporanilor noștri sunt curente de gândire și filoane de interpretare care coexistă: și teoria lui Tertulian, şi a lui Augustin, şi a lui Toma de Aquino, dar şi cea a lui Kant, care de fapt a introdus „divorţul” dintre raţiune şi credinţă. Ca să rămânem la statutul de oameni morali – iar aici e forţa religiei în cheie protestantă –, atunci ar trebui să postulăm existența lui Dumnezeu, a nemuririi sufletului şi a fericirii veşnice pentru care se justifică să fii moral.

Foto: Arhivă personală Wilhelm Dancă

„Experiența religioasă nu se mai discută în termeni de adevăr, ci de sens”

Şi cred, şi gândesc. Viitorul unui dialog controversat, vă intitulaţi unul dintre volume. Ce generează controversa?

Kant este placa turnantă a modernității şi, într-un anumit fel, a post-modernității. Dacă la Kant încă se mai găsește un discurs despre Dumnezeu, despre morală, despre fericire veşnică, în post-modernitate sau modernitatea târzie suntem în afara acestor concepte universale. Vorbim în contextul epistemologic actual despre post-adevăr, iar în cel social și religios despre criterii post-seculare. Lumea cunoașterii s-a fragmentat, s-a specializat, de aceea unii susțin că Dumnezeu nu mai este Dumnezeul tuturor, ci doar „al meu”. Au apărut și cărți cu titluri având în spate aceeași filosofie subiectivistă: „Isus al meu”. Pluralismul religios este una dintre notele caracteristice ale lumii post-seculare. De aceea, experiența religioasă nu se mai discută în termeni de adevăr, ci de sens. Omul este divizat și în interior, și în exterior. Ideea de drum și de căutare dă măsura sacrului contemporan. Se caută un sens nu pentru că ar exista unul, ci doar pentru că sensul este a căuta. Și atât. Căutarea sau drumul sunt suficiente în sine. Negreșit, trăim într-o epocă în care naraţiunile de tip universalist, metafizicile medievale sau antice au devenit desuete. Ele nu mai transmit conținuturi semnificative, pentru că omul nu mai este capabil să perceapă în conştiinţa sa deschiderea spre transcendență pe care o promovează aceste mari viziuni filosofice.

O imagine foarte clară, din punctul meu de vedere, a ceea ce se întâmplă azi, se găsește în Prefaţa la Fides et ratio, o scrisoare enciclică a lui Ioan Paul al II-lea, din 1998. El afirmă aici, printre altele, că sub povara propriilor descoperiri, omul modern s-a cocoşat şi de aceea îşi ţine privirea îndreptată doar spre pământ. Omul modern covârșit de greutatea inovațiilor tehnologice a lăsat deoparte latura spirituală din existența sa. Astfel nu mai are puterea sau curajul să-şi ridice ochii şi să privească cerul. Ştiinţa a fost redusă la ştiinţa empirică sau experimentală şi nu se mai pune problema transcendenţei ori a metafizicii. Și totuși, sunt convins că spiritul uman nu va fi înfrânt. Sunt multe exemple de persoane credincioase care, în ciuda provocărilor culturale contemporane, reușesc să-și asume provocarea credinţei, trec din imanenţă în transcendenţă, prin rugăciune, printr-o experiență estetică, morală sau printr-o trăire religioasă autentică. Țin să subliniez aici că, astăzi, în limbajul public, uneori chiar academic, se confundă Divinitatea cu transcedentalitatea, adică ceea ce învaţă Kant. Diferenţa dintre transcendental şi transcendent e capitală ca să păstrăm și să trăim autenticitatea experienţei religioase.

 

„Biserica pierde tot mai mult din vizibilitatea sa publică, se diluează ca Biserică de tip constantinian”

Într-un articol îl menţionaţi pe Papa Benedict ca pe un profet care a afirmat, în urmă cu ani de zile, că vom asista la o fragmentare a comunităţilor religioase, iar „creştinismul va supravieţui în comunităţi mici, adică va fi minoritar”. Am ajuns deja aici?

Da. Noi, în România, am trecut prin această experienţă înainte de 1989. Am trăit Biserica la nivel de comunități mici.

Papa Benedict vorbeşte despre declinul Bisericii ca instituţie, a Bisericii de tip constantinian, care de la Conciliul de la Niceea şi până azi a impus o imagine de a fi Biserică, sigur cu fracturile care au existat în Orient și în Occident. În momentul de faţă, Biserica pierde tot mai mult din vizibilitatea sa publică, se diluează ca Biserică de tip constantinian. Sunt factori interni și externi care conduc la pierderea atractivității și credibilității Bisericii: greșelile neasumate de slujitorii Bisericii, indiferentismul religios, lipsa de transparență în dialogul cu lumea, cultura „wellness”, dominantă în zilele noastre etc. Mulți oameni nu ajung să conștientizeze sau să pună în practică adevărul credinței și se retrag din viața Bisericii. Dar unde ajung oamenii care ies din Biserică? Omul religios nu va dispărea niciodată. Anumite forme de a fi creștin s-au degradat și vor muri, însă omul religios nu va dispărea, pentru că noi suntem în mod fundamental insuficienți nouă înșine, relaţia cu celălalt este întemeietoare pentru modul nostru de a fi oameni și tot la fel relația cu originea, cu absolutul, cu primordialul.

 

„Iadul este acolo unde Dumnezeu nu există, iar oamenii nu se mai iubesc unii pe alții”

Menționați în teza dumneavoastră de doctorat că această idee, și anume că nicăieri nu poate exista un om în totalitate non-religios, este și baza gândirii în lucrarea lui Eliade, Sacrul şi profanul. Istoria oferă însă dovezi de necontestat că au fost, că sunt printre noi oameni fără nici un Dumnezeu, dacă asta ar însemna omul non-religios. Altfel, cum ar fi putut exista, de pildă, ororile din secolul trecut – milioanele de oameni torturaţi, omorâţi în Holocaust, în gulaguri, în închisori şi lagăre, ca să ne oprim doar la ele, deși sunt și altele?

La un nivel de suprafaţă ne identificăm creştini, mărturisim cu vorba că aparţinem Bisericii. A nu aparţine Bisericii nu înseamnă automat a nu avea niciun Dumnezeu. Trebuie să facem această deosebire. Unii pot elimina şi ideea de Dumnezeu pe care au primit-o din cultură, din tradiţie, din lecturi. Acel ceva pe care îl percepe ca Realitate Ultimă, că e de ordin politic, că e de ordin uman, poate deveni un substitut al sacrului, la care el se raportează într-o manieră pernicioasă. Există multe subproduse religioase care înlocuiesc sacrul sau divinul în existenţa oamenilor. Asta confirmă încă o dată că ei rămân religioşi. Cum facem să avem o experienţă autentică a sacrului şi a religiosului, în aşa fel încât spiritul să aibă prioritate, tradus în termeni creştini: persoana să fie prioritară în orice împrejurare? În sens larg, religios, putem spune: spiritul are prioritate, dar dacă vorbim în termeni creştini, persoana are prioritate, inclusiv în raport cu instituţiile. Ororile care au fost săvârșite în secolul trecut de oameni fără Dumnezeu sau crimele împotriva umanității care sunt justificate în zilele noastre cu argumente religioase sunt tot atâtea dovezi că există iad și că iadul este locuit de oameni cu „intenții bune”. Și încă ceva. Iadul este acolo unde Dumnezeu nu există sau existența lui nu contează, iar oamenii nu se mai iubesc unii pe alții. Folosind termenii lui Eliade, „Dacă Dumnezeu nu există, totul e cenușă!”. Pentru exemplificare, priviți „iadul” din Ucraina.

 

„Este o falie între popor şi Biserică”

Sunt biserici goale, dar mai ales sunt mesaje care cad în gol şi gesturi religioase care nu mai au nicio semnificaţie pentru cel care intră în biserică”, mai spuneaţi. Vă refereaţi la creştinism în general sau la Biserica Romano-Catolică?

Punctul de pornire al analizei mele era catolic, deci mă refeream la unele biserici catolice, în general din Europa, dar constatarea se verifică și în privința bisericilor ortodoxe și a comunităților (neo)protestante, pentru că trăiesc în mijlocul unui popor majoritar ortodox și interacționez cu profesori și studenți (neo)protestanți. Nu pot să nu văd ceea ce văd.

 

Ce generează sau ce accentuează această îndepărtare de credinţă? Reprezentanţii Bisericii au vreo responsabilitate?

Cu asta voiam să încep. Biserica în primul rând are un rol important. Astfel, dacă rămâne aproape de oameni, poate veni în întâmpinarea nevoilor lor profunde, spirituale şi să le prezinte conţinutul revelaţiei într-un limbaj actualizat şi adaptat situațiilor în care se găsesc. Dar din păcate este o falie între popor şi Biserică nu atât prin stilul de viaţă sau prin anumite excentricităţi sesizate la unii clerici, ci mai cu seamă prin incapacitatea Bisericii de a se adapta lumii contemporane şi de a re-gândi și re-formula Revelaţia într-un limbaj accesibil omului. Apoi, Biserica trebuie să aibă şi o funcţie profetică, să devină vârf de lance pentru omenire şi să arate acele zone de fragilitate în care, în general, statul nu ajunge, societatea nu pătrunde, pe care oamenii nu le agreează. Biserica trebuie să fie profetică prin semnalarea situațiilor limită în care se corupe imaginea omului viu sau se distruge omul ca om. Biserica ar trebui să privească acolo unde Dumnezeu devine solidar cu omul în suferință. Aşa, dacă rămâne închisă în abordări instituţionale, clericalizate, manageriale sau autoreferențiale, riscă ca mesajele sale să cadă în gol.

 

Concret, ce ar putea, ce ar trebui să facă Biserica? Am observat, de exemplu, că dumneavoastră personal încercaţi să păstraţi legătura cu enoriaşii inclusiv prin mijloacele de comunicare electronice, prin reţelele de socializare.

Da, caut să stau aproape de oameni. Mărturisesc că am avut şi eu ispita de a mă desprinde de reţelele de socializare, cel puțin pentru o vreme, însă mesajele pe care le-am primit din partea unor credincioşi români care lucrează în Occident m-au determinat să revin asupra deciziei. De exemplu, un român stabilit în SUA, şofer de tir, mi-a scris îngrijorat, după ce vreo trei săptămâni nu mai postasem niciun mesaj spiritual. Şi m-a rugat să continui, spunându-mi că el are de făcut drumuri foarte lungi şi mă ascultă online, ceea ce pentru el este un prilej de edificare și mângâiere sufletească. Un alt mesaj a fost de la câteva românce, femei simple, care munceau în Norvegia, și care îmi spuneau că asta „este singura posibilitate de a înţelege în ce zi suntem, ce sărbătoare avem, pentru că din omilia dumneavoastră pricepem care e sărbătoarea. Noi mergem aici la biserică, dar nu înţelegem limba.” Îmi propun să dezvolt aceste forme de apropiere – nu ştiu cine şi cum le va contabiliza – pentru că ele acordă prioritate spiritului şi mă fac să ţin pasul aproape de oameni, de nevoile lor.

 

Sunteţi, aşadar, un preot mai diferit de marea masă de preoţi. Practicați și sportul.

Da, fac ciclism, ski, înot, plimbări pe jos în natură, dar nu mă consider „deosebit” sau „special” din cauza acestor forme de mișcare. Consider că fiecare om ar trebui să aibă o viață activă, să-i zicem „sportivă”, cu atât mai mult preoții, care trebuie să dea un exemplu bun credincioșilor și spiritual, și corporal. Spuneau latinii: „Mens sana in corpore sano”, lucrul acesta e valabil și pentru preoți.

 

Cum aţi ajuns să faceţi acea excursie de-a lungul Dunării, trecând prin toate ţările pe care le străbate? De ce aţi ales un astfel de traseu?

Mi-am propus să fac traseul acesta pentru că am vrut să ilustrez importanţa creştinismului care a înflorit pe malurile Dunării, de o parte şi de alta a sa. Şi mai ales, funcţia unificatoare a Dunării care nu desparte, ci unește diferite popoare, tradiţii, confesiuni, limbi. Am găsit o replică vie și am identificat un mod spectaculos din multe puncte de vedere – era după pandemie – de a răspunde la măsurile de izolare, de atomizare, de înstrăinare unii de alţii.

Foto: Arhivă personală Wilhelm Dancă

„Balansul între a crede și a nu crede, chiar și la omul credincios autentic se întâmplă”

În volumul Şi cred, şi gândesc, îl citaţi pe Papa Benedict al XVI-lea cu un mesaj de Crăciun: „Oare mai este nevoie de un mântuitor pentru omul care a ajuns la Lună şi la Marte şi se pregăteşte să cucerească Universul, pentru omul care explorează fără nicio limită secretele naturii şi reuşeşte să descifreze până şi codurile minunate ale genomului uman? Are nevoie de un Mântuitor omul care a inventat comunicarea interactivă, care navighează pe oceanul virtual al internetului…? Se prezintă ca artizan auto-suficient al propriului destin. … Pare, dar nu este aşa. Încă se moare de foame şi de sărăcie. Încă există oameni sclavi, exploataţi şi răniţi în demnitatea lor, victime ale urii rasiale şi religioase. Ce să mai spunem despre omul care alege moartea, crezând că aduce un imn vieţii?”. Oscilăm, unii dintre noi, între a crede şi a nu crede, unii fiind prinși și sub avalanșa noilor ideologii care îşi trag seva din marxismul ateu. Care ar fi argumentele pentru a crede pe care i le-aţi oferi unui om care pendulează între cele două stări interioare?

Ele trebuie deconstruite, atunci când avem de-a face cu așa ceva. Dar depinde de structura omului cu care stai de vorbă. De pildă, în urmă cu câteva săptămâni, am participat la conferințele lui Thierry Wolton despre istoria comunismului. După conferință a venit la mine, știind că sunt preot catolic, și mi-a spus: „Să știți că eu sunt ateu”. I-am răspuns: „Apreciez foarte multe lucruri la atei, dacă sunt onești”. Ateismul poate fi și de ordin practic, și de ordin teoretic, și ideologic. Trebuie să facem diferența și să vedem omul așa cum este el. Dinamica, balansul între a crede și a nu crede, chiar și la omul credincios autentic se întâmplă. Formula completă ca să spui „cred în Dumnezeu” ar fi aceasta: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele.” Adică, suntem într-o continuă descoperire a lui Dumnezeu, trecem mereu de la ceva la altceva, uneori uităm sau ne rătăcim sau ajungem în altă parte, apoi revenim la Dumnezeu. Credința nu este o victorie definitivă, pentru totdeauna, mai curând este o luptă continuă. Îmi amintesc aici de Maica Tereza de Calcutta. Am citit în jurnalul ei că, timp de 30 de ani, a traversat noaptea credinței, pur și simplu nu credea în Dumnezeu, dar în același timp își făcea datoriile religioase, se ducea la sărmanii de pe străzile Calcuttei, îi ajuta, deși în interiorul ei se lupta cu întunericul necredinței. De aceea, putem spune că ajungem uneori să trăim un creștinism fără Christos, fără credință. Sau, rămânem creștini la nivel de ritual, la nivel cultural sau social. Mircea Eliade obișnuia să spună că este „european și creștin”, dar de multe ori „creștinismul” său era cultural.

A lua credința în serios și a o pune în practică este un dar al lui Dumnezeu pe care cineva îl primește. Dacă nu îl primește, credința nu devine eficientă: poate rămâne ca un fel de bolovan la îndemână cu care se aruncă în alții. În cazul acesta credința se transformă în armă ideologică. Credința ca atare are două componente: una subiectivă, psihologică și una obiectivă, epistemologică, are un conținut care se aprofundează. Dar ceea ce este foarte important pentru biserică, iar din biserică se răspândește în societate, este încrederea fundamentală în Dumnezeu. Aceasta este forma de credință cu debușeu social sau societal. Omul învață din încrederea în Dumnezeu să aibă încredere în aproapele. Pe această cale se poate construi o Biserică și o societate. Altfel, doar pe bază de contract, vedem ce se întâmplă în zilele noastre.

 

Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

3 Comentarii

  1. Marin spune:

    „Dar, dacă vedem semnele care ni se fac prin și în întâmplările vieții, putem să înțelegem că lucrurile se leagă potrivit unui plan care există cumva înainte de noi sau potrivit unor predispoziții existențiale și personale.”

    Cum faci, cum te asiguri, cum ști ca adevăratele semne sunt acelea, și doar o intimpalre din multe altele?

  2. Marin spune:

    „Dar, dacă vedem semnele care ni se fac prin și în întâmplările vieții, putem să înțelegem că lucrurile se leagă potrivit unui plan care există cumva înainte de noi sau potrivit unor predispoziții existențiale și personale.”

    Cum faci, cum te asiguri, cum ști ca adevăratele semne sunt acelea, și nu doar o intimpalre din multe altele?

  1. 25 noiembrie 2022

    […] Teolog Wilhelm Dancă: „Credința nu este o victorie definitivă, este o luptă continuă” […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.