Pușca de vânătoare
În septembrie 1922, jurnalul Virginiei Woolf consemnează un nou capitol din istoria acestui mariaj eșuat. Partridge era pe cale să devină partenerul de afaceri al familiei Woolf, angajându-se în eforturile de a diversifica producția Editurii Hogarth. Mai mult, era dispus să se mute la Londra, uitând complet de îndatoririle conjugale. În acest timp, „Carrington îi trece cu vederea infidelitățile. O face cu buzele strâns lipite. Va picta. Dar nu va mai fi niciodată o femeie tânără“ (Woolf, 1978 D: 198-199).
În momentul când Virginia scrie acest cvasiepitaf, Carrington avea douăzeci și nouă de ani. E uimitor că ea, scriitoarea, care se încăpățâna să scrie eseu după eseu și roman după roman, nu dădea o șansă de supraviețuire unei alte artiste. Textul arată că biata, nefericita femeie avea de ales între artă și renunțarea la atributele care au făcut-o atât de iubită de către cei care au cunoscut-o: darul unei tinereți expansive, hrănite din inocență și bunătate.
Doi ani mai târziu, imaginea părea și mai degradată și portretul încă mai lipsit de strălucire. În 1 noiembrie 1924, Virginia înregistrează în jurnal: „Ne-am dus la Hamspay într-o zi umedă & cețoasă & am văzut ce ar fi putut fi peisajul în vreme însorită. O pajiște lină cu copaci grupați, ca și cum ar fi fost oameni care vorbeau, duce spre dealurile joase acoperite cu iarbă. Am urcat spre vârf cu Carrington; dar bărbații cei tineri, P. Richie & Senhouse, sunt cam prostuți – pentru că lui Kytton îi place acest gen & se înconjoară cu ei. Carrington arăta de parcă tocmai fusese bătută de Ralph. E într-adevăr banală? mă întreb. Sau doar o floare-a-soarelui rămasă fără soare?“ (Woolf, 1978 D: 321).
Reflecțiile Virginiei nu mai au, de data aceasta, aerul războinic al amazoanei care se află față în față cu o inamică redutabilă. Ea consemnează un proces inevitabil de devitalizare, de ofilire a unei ființe care s-a dovedit incapabilă să facă – măcar o dată în viață – alegerile care să-i aducă fericirea. Imposibila conviețuire cu doi bărbați radical deosebiți o deposedează de atributele feminității, manifestate în primii ani printr-o irezistibilă exuberanță, determinând-o să se refugieze în fantasme sexuale necristalizate, dar suficient de intense pentru a-i provoca neliniște. În 1923, Carrington îi vorbește lui Gerald Brenan despre frământările ei și despre obsesia față de prietena ei mai mare: „Virginia a fost fermecătoare. Dar a fost un mic coșmar. Tânjeam să vorbesc cu ea despre tine, să-i pun sute de întrebări. Dar simțeam de parcă între noi ar fi fost o fereastră de sticlă și ea nu auzea ceea ce-i spuneam“ (Carrington, 1970: 245). Dar asta nu e decât o treaptă dintr-o evaluare încă mai radicală.
Pictorița își luase obiceiul să se autoinvite să ia ceaiul cu Virginia, ca să poată vorbi „singure, despre toate aventurile noastre și despre Gerald“ (Carringtoon, 1970: 244). Iar acestuia, omul de care se simțea „cel mai aproape în spirit“ – spre deosebire, mărturisește ea, de Lytton, „care are asupra mea efectul de a mă face să par atât de stupidă și de lipsită de speranță încât aș vrea să evit lumea și să mă retrag“ (Carrington, 1970: 249) – îi scrie: „Familia Woolf îmi place mult mai mult decât le plac eu lor. Pe Virginia o iubesc carnal, ceea ce mă umple de emoție când o văd. Sunt cei mai buni vorbitori dintre toți oamenii pe care-i cunosc. Cât de repede conversația devine inteligentă și amuzantă atunci când vorbește Virginia!“ (Carrington, 1970: 261).
Această mărturisire vine în împrejurările în care femeia ajunsă la treizeci de ani nu avea nicio inhibiție să-și exhibe multiplele drame din viața ei: despre relațiile proaste cu soțul (după patru ani de căsătorie nu se mai certau, spunea ea, pentru că nu mai aveau niciun subiect pe care să se certe), despre iubirea pentru Gerald Brenan, nedomolită nici de faptul că acesta urma să se însoare, despre servitutea voluntară în relația cu Lytton Strachey și așa mai departe. În acest context, Virginia îi apare drept o stea strălucitoare, un model pe care ar dori să-l devoreze, să-l ia în posesie inclusiv pe cale sexuală. Era fascinată de „sufletul lesbian“ al Virginiei, venerând-o cu o pasiune ce atingea incandescența.
De partea cealaltă, Virginia nu părea pe deplin conștientă de pasiunea pe care o declanșase în inima fetei pe care mai mult o compătimea decât o aprecia. În mod evident, o căina pentru cum arăta („oarecum smochinită“) și pentru neglijența vestimentară. Cu toate acestea, multe alte elemente ce țineau de profunzimile ființei lor le apropiau. Trecuseră în copilărie prin suferințe asemănătoare, cauzate de pierderea unor ființe dragi, avuseseră parte de o sănătate șubredă, posedau același tip de sensibilitate maladivă, fiind predispuse la crize nervoase și depresii severe. Aveau, așadar, suficiente subiecte de împărtășit și obstacole emoționale de depășit împreună.
Vanessa Curtis a alcătuit o listă a pseudonimelor pe care aveau obiceiul să le folosească cele două artiste în scrisorile trimise prietenilor. Astfel, Carrington își semna epistolele către Lytton Strachey „Mopsa“ ori „votre grosse bébé“, iar cele către Gerald Brenan „Kunak“, „Amigo“, „Doric“ sau, prin inversarea literelor, „Cirod“. Virginia Woolf se răsfăța ascunzându-se în deghizamente animaliere, precum „Mandril“, „Mongoose“ ori „Marmot“, pe lângă acel „Goat“ din copilărie. Toate acestea erau strategii prin care expeditoarele încercau să stabilească o intimitate plină de afecțiune cu destinatarii misivelor. Era un mod de a compensa ori surmonta natura profund anxioasă care le domina. Despărțirile de cei dragi le provocau ambelor crize greu de gestionat, soldate cu efuziuni sentimentale ce puteau atinge paroxismul. Iată un singur exemplu, dintr-o scrisoare adresată de Carrington lui Lytton Strachey: „De fiecare dată când te întorci, te iubesc și mai mult. Ceva nou, care-mi scăpase înainte, mă ia cu totul prin surprindere. Gândul că mai trece o zi fără tine mă face să am dureri.“ După care, puțin mai târziu, adaugă: „Scumpul meu, aș vrea de douăzeci de ori pe zi să fii aici!“ (Carrington, 1970: 139).
Dependența de prezența fizică transcrie profunzimea unei dependențe psihice. Așa cum Leonard a fost pentru ultra-sensibila Virginia punctul de sprijin, în toate sensurile cuvântului, Lytton a reprezentat reazemul fizic și moral al aparent robustei Carrington. Aceste carențe le-au transformat pe ambele în creatoare care au plonjat în muncă nu doar pentru a câștiga bani, ci și pentru a umple un gol existențial chinuitor. Nici una, nici cealaltă nu au refuzat să facă și lucruri care se îndepărtau de axul principal al intereselor – pictura, respectiv romanul. Carrington a executat multe comenzi de decorație interioară, picturi pe sticlă, mobilă pictată etc. Virginia a scris toată viața recenzii și eseuri și a ținut conferințe la solicitarea celor mai diverse persoane și instituții. Implicarea permanentă în activități în aparență nespectaculoase avea rolul de a regla acele unor busole care indicau mult prea des polul catastrofelor și al frustrărilor. Le mai unea ceva: voluptatea de a-și trăi zilele în calmul Angliei rurale, unde își amenajaseră locuințe paradiziace. Rolul tămăduitor al acestora a funcționat de fiecare dată. Refugiul la țară devenea un substitut al trăirii depline, iar mișcarea în natură ajuta la destinderea tensiunii acumulate în perioadele de muncă intensă ori de suferință. Viața în aer liber le-a dat prilejul să-și ilustreze și talentul epistolar. Dacă în cazul Virginiei scrisorile reprezentau prelungirea naturală a ocupațiilor cotidiene și frumusețea lor nu mai miră pe nimeni, lectura misivelor lui Carrington încântă tocmai pentru că sunt neașteptat de bine scrise, de literare. Marea lor majoritate conțin și desene, menite să completeze o idee sau să dea consistență mesajului pe care voia să-l comunice. Obsedată ea însăși de sinucidere, Virginia a prezis, în ziua de An Nou a lui 1932, că prietena ei își va sfârși viața prin proprie voință. Preluase informațiile de la apropiații acesteia, care detectaseră o accentuare a depresiei. Dar nimeni nu credea cu adevărat că Dora va comite un gest radical cât Lytton încă trăia. Moartea acestuia a precipitat o decizie ce fusese luată, de fapt, cu multă vreme în urmă. Cu doar câteva zile înainte de gestul funest, Virginia și Leonard o vizitaseră pe Carrington la Ham Spray, unde, distrusă de moartea lui Lytton, nu părea să mai aparțină nici ea acestei lumi. Nota de jurnal are frumusețea și intensitatea unei pagini de proză, în care suferința lui Carrington, ochii ei brusc decolorați, intensa durere ce i se citea în gesturi și cuvinte anunțau inevitabilul.
Presimțind că se va întâmpla ceva rău, Virginia s-a străduit să nu scape niciun amănunt din această întrevedere ce a stat sub semnul tragediei iminente: „Ne-am întors în sufrageria lui Lytton. A izbucnit în lacrimi & am luat-o în brațe. Plângea & spunea că a fost întotdeauna o ratată. «Nu mi-a mai rămas nimic de făcut. Am făcut totul pentru Lytton. Dar, în rest, am dat greș în absolut totul. Lumea spune că a fost foarte egoist cu mine. Dar el mi-a dat totul. I-am fost devotată tatălui meu. Pe mama o uram. Lytton a fost ca un tată pentru mine. El m-a învățat tot ceea ce știu. Îmi citea poezie & în franceză». N-am vrut s-o mint – nu puteam pretinde că nu exista adevăr în ceea ce spunea. I-am spus că mie viața mi se părea uneori lipsită de speranță, fără sens, când mă trezeam noaptea & mă gândeam la moartea lui Lytton. I-am luat mâinile. Încheieturile păreau foarte subțiri. Părea neajutorată devastată, ca un mic animal. Era foarte gingașă: uneori râdea; mă săruta; spunea că Lytton îi iubea cel mai mult pe prietenii vechi. Spunea că se comporta prostește cu bărbații tineri. Dar asta era doar la suprafață. Spunea că era mânioasă pentru că ei nu înțelegeau cât era de mare. […] Stătea lângă cămin. Apoi i-am spus că trebuie să plecăm. Era foarte liniștită & și n-a arătat nicio intenție de a ne spune să rămânem. A coborât în fața casei. M-a sărutat de mai multe ori. I-am spus «Deci, vii să ne vizitezi săptămâna viitoare – sau nu – așa cum dorești?“ «Da, am să vin», sau nu, a spus. Și m-a sărutat din nou & și-a luat rămas bun. Apoi a intrat & s-a întors spre noi & i-am făcut semn cu mâna & ne-a făcut și ea semn cu mâna și a intrat în casă“ (Woolf, 1982 D: 82-83). A fost ultima oară când s-au văzut. A doua zi, dimineața, la 8 și jumătate, Carrington s-a împușcat în picior. Agonia a durat trei ore.
______________
Carrington, Dora, 1970. Carrington. Letters and Extracts form her Diaries. Chosen and with an introduction by David Garnett. New York, Chicago, San Francisco: Holt,
Rinehart and Winston.
Woolf, Virginia, 1982 D. Diaries. Volume 4 1931-35. London. Penguin Books.
Woolf, Virginia, 1978 D. Diaries. Volume Two 1920-24. London: Penguin Books.
Articol publicat şi în România literară.
Recomandări de lectură:
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
