Paranteză cu Lytton

Căsătoria Dorei cu Ralph a fost marcată, chiar imediat după semnarea contractului nupțial, de infidelități de ambele părți. Ele au constituit motivul despărțirii, deși partenerii au rămas extrem de apropiați până la sfârșitul vieții lui Carrington. Ei au alcătuit, după expresia acesteia, o „trinitate triunghiulară a fericirii“, oricât de improbabilă ar fi părut ea…

Virginia Woolf auzise de Carrington în cercul adeseori dedat bârfelor al amicilor din Grupul Bloomsbury. Părea să existe o părere unanimă că relația lui Lytton cu Carrington e cel puțin ciudată, dat fiind preferința exclusivă a lui Strachey pentru bărbați și cartea de vizită deja destul de aglomerată în aventuri amoroase a Dorei (n-a lipsit din lista ei nici Aldous Huxley: într-un rând, și-au petrecut noaptea pe acoperișul unei case, Carrington fiind îmbrăcată într-o irezistibilă pijama de culoarea purpurei). Prima lor întâlnire, menționată în toate biografiile pictoriței și admirabil redată și în filmul din 1995 al lui Christopher Hampton, Carrington, e demnă de o scenă dintr-un roman fin-de-siecle. Ea a avut loc la Asheham, unde surorile Virginia Woolf și Vanessa Bell închiriaseră o casă: „Atras de Carrington din prima clipă când a dat ochii cu ea, Strachey a avut îndrăzneala s-o sărute în timpul unei plimbări prin South Downs, ceea ce i-a provocat femeii nedornice o izbucnire furioasă de dezgust.

Potrivit legendei, Carrington a pus la cale o răzbunare cumplită, strecurându-se noaptea în dormitorul lui Lytton, cu intenția de a-i tăia detestabila barbă. În schimb, a fost fascinată de ochii lui, pe care acesta i-a deschis brusc și a privit-o cu intensitate. Din acel moment, cei doi au devenit practic inseparabili“ (Curtis, 2003: 124). Priviți de la distanță, puteau lăsa impresia unei perechi comice. Lytton era înalt și foarte slab. Miop fiind, purta ochelari. Vorbea cu o voce ascuțită. Carrington, din contră, era scundă și rotunjoară. Își tăia părul foarte scurt și se îmbrăca fistichiu. Una peste alta, păreau o pereche de actori pregătiți să evolueze într-un spectacol de circ. Fie că plăceau, fie că nu, erau imediat remarcați și după ce-i vedeai, nu-i mai puteai uita. Toți cei care a descris-o pe Carrington au insistat asupra ochilor ei, care sugerau o inocență angelică, făcând-o să arate până la moarte ca o fetișcană pusă pe pozne, bună la suflet, tandră și dornică să se împrietenească. Într-un cuvânt, Carrington era una din acele embleme al tinereții care nu se ofilește niciodată, o prizonieră în propria ei visare, capabilă să se contopească definitiv cu oamenii și lucrurile care îi plăceau.

Pentru Strachey, această asociere neobișnuită prezenta certe avantaje. Scrisorile scrise lui Carrington nu au intensitatea celor pe care i le adresa tânăra pictoriță, dar dovedesc o certă afecțiune și delicatețe față de cea care îl adora. Mutarea lor la țară, la Mill House din Tidmarsh, a constituit o probă nu tocmai ușor de trecut. Nici familia Strachey, nici părinții lui Carrington n-ar fi fost fericiți să audă de acest straniu parteneriat. Așa că „retragerea“ lor a fost prezentată ca un fel de „colonie artistică“, unde mai mulți prieteni scriau, pictau ori pregăteau proiecte culturale de anvergură. Singurul lucru conform realității era că Lytton a putut să scrie în liniște, iar Carrington să aibă un atelier unde să picteze în voie – dar și să se ocupe de treburile gospodăriei, inclusiv de redecorarea totală a locuinței.

d incolo de gingășie și timiditate, Carrington avea convingeri ferme și obiceiul de a fi cât se poate de clară în intențiile și comportamentul ei. Cu toate acestea, în legătura cu Lytton s-a resemnat de la bun început cu gândul că „plăcerea sexuală“ era exclusă din relația lor: „La început, lucrul acesta a durut-o, dar e uimitor cât de repede, după ce a trecut de dezgustul inițial, i-a acceptat natura esențialmente homosexuală și chiar a încurajat-o, atât asumându-și rolul de partener masculin, cât și atrăgându-i atenția asupra unor băieți și bărbați frumoși. Între membrii Grupului Bloomsbury, genul și sexualitatea erau fluide și variate, și faptul că uneori un bărbat sau o femeie predominant heterosexuali puteau fi atrași de cineva de același sex era de la sine înțeles.

În această atmosferă, sentimentele lui Carrington față de femei au ieșit treptat la suprafață. În plus, spaimele și ambivalențele ei de lungă durată privitoare la propria ei sexualitate îi arătau că identitatea lui Lytton avea mari avantaje. Lytton nu era interesat s-o posede ori s-o domine sexual sau în vreun alt fel, și nu era niciodată gelos“ (Chisholm, 2017: 34).

Acestea erau împrejurările în care Virginia și Carrington s-au întâlnit prima oară – oarecum întâmplător. Împreună cu mai mulți prieteni, tânăra pictoriță voia să ajungă la Charleston. Noaptea i-a surprins la Asheham, casa de la țară a familiei Woolf, unde practic au dat năvală. Alertată de menajeră, proprietara (aflată atunci la Londra) a supus-o ulterior pe Carrington, care părea de-a dreptul înspăimântată de severitatea Virginiei, la un adevărat interogatoriu. Aceasta își închipuise că sătenii puseseră la cale o farsă. S-a liniștit când a aflat că între drumeți se afla și David Garnett, pe care-l cunoștea bine. Carrington a fost, în schimb, atât de marcată de duritatea Virginiei, încât vocea îi tremura încă și a doua zi după vizita pe care i-a făcut-o. Când severa doamnă Woolf i-a dat un telefon și i-a auzit glasul, continua să fie înspăimântată, chiar dacă se afla la multe mile distanță.

Scriindu-i Vanessei Bell despre întâmplarea prin care a trecut, Carrington vorbește despre „interogatoriul“ la care a supus-o sora ei, găsind-o drept un fel de „lup grizzly“, dar și plină de „farmec“. Incidentul a contribuit, în mod neașteptat, la nașterea unei prietenii pline de tandrețe. În toamna lui 1916, o invită pe tânăra pictoriță să vină în vizită: „Dragă domnișoară Carrington, Roger Frye îmi spune că lucrezi la Hampton Court [la restaurarea picturilor lui Mantegna]. Ai putea lua cina cu noi joia viitoare, la 7.30 – desigur, fără îmbrăcăminte de gală. Sunt foarte nerăbdătoare să aflu în ce stare a fost Asheham zilele trecute? Erau tăvi care nu fuseseră curățate? Sperăm să puteți veni. Suntem la cinci minute de mers pe jos de Richmond Station – oricine vă poate da indicații privind drumul“ (Woolf, 1976L: 122).

a pariția lui Car – rington în carne și oase îi va pri – lejui, de altfel, Virginiei unul din cele mai vii portrete ale prietenului ei, Lytton Strachey, a cărui conviețuire cu tânăra fată continua să i se pară de neînțeles, dacă nu de-a dreptul perversă. În decembrie 1917, adică la un an și jumătate după lansarea invitației la cină, scriitoarea notează: „Duminică, Lytton a venit la ceai. M-am bucurat foarte mult. E unul dintre cei mai subtili prieteni ai noștri. Nu vreau să spun că e pasionat sau competent sau original, dar e cel a cărui minte pare a fi cea mai permeabilă la impresii și cea mai puțin afectată de orice formalism sau impe dimente.

Mai e, desigur, și marele lui har de a se exprima, care (după părerea mea) nu e egalat niciodată de scrisul lui. Dar toate astea îl fac cel mai simpatic și înțelegător prieten cu care să stai de vorbă. Mai mult, a devenit, sau o arată acum mai deplin, neașteptat de blând, de dulce în comportare și respectuos.

& dacă adaugi savoarea particulară a inimii lui, umorul & nesfârșita inteligență – nu creier, ci inteligență – e o figură pe care n-o poți înlocui cu nimeni altcineva. Mă simt mai în largul meu cu el decât cu oricine altcineva. Pentru că, dincolo de gusturi comune îmi place & simt că-i înțeleg simțămintele – chiar în formele lor cele mai capricioase. De exemplu, în ceea ce o privește pe Carrington. Apropo, a vorbit despre ea cu o sinceritate neflatantă, deși deloc răutăcioasă.

– Femeia aia o să mă urmărească, a zis el. Presimt că n-o să mă lase să scriu.

– Ottoline zicea că o să sfârșești prin a te însura cu ea.

– Doamne, chiar și gândul e prea mult… Știu un lucru. Că n-o să mă însor niciodată cu nimeni.

– Dar dacă e îndrăgostită de tine? – Ei bine, atunci trebuie să-și încerce norocul.

– Cred că uneori sunt geloasă.

– Pe ea? E de necrezut.

– Îți plac mai mult decât ea, nu-i așa? A spus că da. Am râs.“ (Woolf, 1977 D: 29).

Transcrierea dialogului pare a fi făcută pentru această din urmă remarcă.

De notat că propozițiile „A spus că da“ și „Am râs“ îi aparțin Virginiei, care se substituie vocii lui Lytton Strachey, pentru ca apoi să diminueze efectul afirmației acestuia. În realitate, amândoi știau că Lytton o plăcea deja suficient de mult pe Carrington, încât să-și facă împreună planuri de a se muta, tot împreună, într-o altă casă. Schimbul de replici se încheie pe o notă conciliantă, fiecare dintre cei implicați trasându-și cu prudență spațiul în care se simțeau în siguranță. Dar ideea de complicitate și intimitate rămâne, materializată în promisiunea că își vor scrie – ba chiar mai mult, că vor încerca să găsească o modalitate de a comunica în secret, fără știința altcuiva.

Chisholm, Anne (editor), 2017. Carrington’s Letters. Her Art, Her Lovers, Her Friendships.

London: Chatto & Windus.

Curtis, Vanessa, 2003. Virginia Woolf’s Women. Thrupp, Stroud: Sutton Publishing.

Woolf, Virginia, 1976 L. Letters. Volume Two 1912-1922. New York and London: Harcourt Brace Jovanovitch.

Woolf, Virginia, 1977 D. Diary. Volume I 1915-1919. London: Penguin Books.

Articol publicat și în România Literară.

• Recomandare de lectură: Dora

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News