Putin, fascismul rus şi revolta contra lumii moderne

Octombrie 1922 a marcat Marșul lui Benito Mussolini asupra Romei. Acum, în octombrie 2022, asistăm la Marșul lui Putin asupra Europei. Pericolul fascist – după cum bine subliniază istoricul Timothy Garton Ash, de la Universitatea Oxford – se află la Moscova, nu la Roma. Rusia lui Putin este un regim fascist, o teocrație laică inspirată de o escatologie revoluționară. Își are rădăcinile în revanșă, ranchiună și resentiment.

 

Pe 30 septembrie, președintele Federației Ruse a ținut un discurs care a demonstrat, dincolo de orice dubiu, că acesta trăiește într-o realitate paralelă. De fapt, e foarte posibil să nici nu creadă că realitatea există. Începându-și discursul cu o înțepătură implicită la adresa lui Boris Elțîn, același care i-a deschis lui Putin calea spre a deveni zbirul Rusiei, el i-a apostrofat public pe Elțîn și pe ceilalți lideri postsovietici care „au distrus marea noastră țară și efectiv i-au lăsat pe oameni să se descurce pe cont propriu”.

Nostalgia, regretul și furia cu privire la destrămarea URSS erau de multă vreme semnele distinctive ale mentalității lui Putin, începând chiar din 2005, când a făcut o afirmație similară: „În primul rând, e cazul să recunoaștem că disoluția Uniunii Sovietice a fost cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului. Iar pentru poporul rus a devenit o adevărată tragedie. Zeci de milioane dintre concetățenii și compatrioții noștri s-au regăsit în afara granițelor teritoriului rus”.

În mintea lui Putin, Rusia are o misiune milenaristă. El se închipuie pe sine un nou sfânt Gheorghe, biruitor asupra Balaurului. Decenii la rând, a întreținut fantezii apocaliptice, iar ele au devenit lentilele prin care privește lumea. De la Vladimir Lenin, fondatorul bolșevismului și al URSS, Putin a moștenit Weltanschauung-ul maniheist, un univers polarizat în care entitățile politice opuse nu pot coexista. Trebuie să câștigi; celălalt trebuie să piară. Leonid Brejnev a murit în noiembrie 1982. Succesor i-a fost Iuri Andropov, fostul președinte KGB. La vremea respectivă, ofițerul Vladimir Putin, născut pe 7 octombrie 1952, era o tânără speranță a filialei de informații externe din cadrul KGB.

Cinic, dar ascultător și loial sistemului, tânărul Vova (diminutivul rusesc al lui Vladimir) a fost un adevărat Homo Sovieticus. A știut să se descurce în Leviatanul birocrației sovietice. Lui Putin îi făcea plăcere să trăiască și să lucreze pe tărâmul Stasi. Petrecuse patru ani la Dresda ca director adjunct al secției KGB de acolo. Apoi a venit anul 1989. Proteste civice; represiunea polițienească; mișcări sociale pornite de jos; mii de oameni care fugeau prin Ungaria de „socialismul real”; opoziția lui Erich Honecker, zbirul Germaniei de Est, față de glasnost; căderea Zidului Berlinului; amurgul leninist. Așa-numitul „prim stat german al muncitorilor și țăranilor”, RDG (Republica Democrată Germană) și-a dat dezonorantul sfârșit pe 3 octombrie 1990.

Pentru Putin, dispariția URSS, în decembrie 1991, a fost o tragedie personală. Un dezastru național și global. O victorie a Occidentului malefic, putred, decadent, degenerat, diabolic. A deplâns căderea Zidului Berlinului. Într-un interval scurt de timp, Putin a pierdut două locuri pe care le iubise: RDG și URSS. Dacă ținem cont de această traumă, vom pricepe motivațiile profunde ale imperialismului său cleptocratic. Putinismul este o fantasmă rapace și vindicativă.

Ce impulsuri tenebroase și ce viziuni schimonosite asupra lumii determină armata rusă să-și tortureze prizonierii – atât militari, cât și civili? După înfrângerea Germaniei naziste și a Japoniei imperiale în al Doilea Război Mondial, au existat comisii care au supravegheat defascizarea sferei culturale, în sens larg. Documentele Comisiei Aliate din Japonia se află la Universitatea Maryland din College Park, unde predau. Ele arată importanța unei analize metodice a armelor de propagandă folosite de fasciști. O Rusie democratică ar trebui să-și învingă nu numai nevrozele politice, ci și – mai cu seamă – chingile mentale. Cu alte cuvinte, trebuie să depășească o cultură a violenței, a aroganței, a supunerii și a venerației mistice față de autoritate. Punctul crucial este cultivarea simțului responsabilității, fără de care arbitrariul și cruzimea prevalează asupra decenței și a răspunderii asumate. Aceste adevăruri trebuie interiorizate de către bărbații și femeile ruse în același mod în care bărbații și femeile germane și japoneze au ajuns să înțeleagă caracterul criminal al dictaturilor învinse din țările lor.

În mod ironic, condamnând hegemonia și expansionismul occidentale, Putin – care anexează teritorii și organizează simulacre de alegeri pentru a pretinde legitimitate, în timp ce încearcă să cucerească Ucraina – nu ezită, în paralel, să pozeze în campion al antiimperialismului. Pasămite conducând o „mișcare anticolonială” împotriva Occidentului, el proclamă cu mândrie: „Trebuie să încheiem acest capitol rușinos. Hegemonia occidentală va fi zdrobită. Este inevitabil. Trebuie să facem asta pentru poporul nostru, marea Rusie istorică”. Pentru Putin, dușmanul este modernitatea. E timpul pentru o întoarcere la Tradiție, la comunitatea sănătoasă, pură, omogenă.

Războiul barbar al Rusiei în Ucraina a arătat că tiranii disprețuiesc comportamentul umanitarist. Putin nu are milă de ucraineni și își tratează propriii supuși ca pe o ficțiune statistică. Cei 300.000 de indivizi înrolați în cadrul „mobilizării parțiale” sunt, pentru el, doar cifre de unică folosință. Tributar calculelor amorale ale lui Stalin, Putin tratează viața umană cu dispreț. Individul nu are drepturi date de Dumnezeu, ci doar îndatoriri față de sfânta Patrie Mamă. Discursul ținut pe 30 septembrie în Piața Roșie a fost o mărturie de pragmatism delirant. Este o încercare paradoxală de a urmări atât obiective strategice, cât și ideologice. Kate Langdon și cu mine am dezvoltat și aplicat conceptul de democrație totalitară al lui Jacob L. Talmon pentru a explica sistemul Putin (cartea noastră a apărut în primăvara lui 2020). În mintea lui Putin, misiunea specială a Rusiei este să apere lumea împotriva decadenței, putrefacției și, cu precădere, „satanismului” de sorginte occidentală. Diavolul însuși pretinde că efectuează un exorcism planetar. De fapt, putinismul este o versiune actualizată, rusificată, a exaltării față de mitica voință generală (la volonté générale) despre care vorbește Jean-Jacques Rousseau. Cine se îndoiește de discursul triumfalist este un „dușman al poporului”.

Semestrul viitor voi preda un seminar postuniversitar cu tema „Politica rusă: de la Vladimir Lenin la Vladimir Putin”. Vom încerca să pricepem deopotrivă mintea politică sovietică și cea postsovietică. Ce a fost totalitarismul sovietic (bolșevic) și care au fost etapele detotalitarizării? Ce forțe determină ceea ce Robert C. Tucker a numit deradicalizarea regimului marxist și extincția leninistă? N-am idee dacă va mai fi încă la putere Căpcăunul, în primăvara lui 2023. Ceea ce știu este că putinismul este o fundătură fără speranță, o amenințare uriașă pentru viitorul Rusiei și al lumii. Știu că Putin nu a răsărit din neant. El este progenitura unei culturi politice bazate pe o nebiruită adversitate la adresa democrației. I s-a permis să devină autocrat deoarece cleptocrații postsovietici și-au dorit unul și aveau nevoie de el. Ordonă crime, individuale și în masă, pentru că disprețuiește viața umană. Minte cu nerușinare pentru că toți mint. Adevărul este inamicul lui personal.

 

Text publicat iniţial în revista online Quillette. Traducere din limba engleză de Monica Got.

Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.