Andrei Pleșu – Despre talentul moral


Andrei Pleşu întruchipează exemplar condiția intelectualului critic în lumea postcomunistă. Prețuit de foarte mulți, admirat, invocat şi citat, el rămâne în continuare un spin în ochii celor care detestă dialogul şi diversitatea.

 

Franchețea scrisului sau, refuzul de a se exprima eufemistic când e vorba de imbecilitate, mitocănie şi mârşăvie, au dus şi duc la atacuri dezgustătoare. Mobilizarea resentimentelor şi invidiilor arată cât de departe poate merge poltroneria celor care nu suportă puterea iradiantă a valorii autentice.

Fiecare articol al său din Dilema Veche ori din alte publicaţii este o invitaţie la decenţă, eleganţă a gândirii şi civilitate. Îl oboseşte starea de continuă nervozitate aşa-zis morală, dar în mod cert îl exasperează relativismele băşcălioase ale celor pentru care totalitarismul nu a fost (nu este) decât o bagatelă istorică. Pledează pentru dreptul la existenţă al scepticismului dezabuzat, dar el rămâne un moralist pe cât de onest, pe atât de alert: „Sunt momente în care nu e de făcut decât ceea ce ai simțit din prima clipă că trebuie să faci. Orice tergiversare suspendă iremediabil impusul moral sănătos. Excesul inteligenţei, rafinamentele psihanalitice, deprinderea de a găsi justificări pentru orice, de-a înţelege totul dialectic, talentul, în sfârşit, de a vedea relativitate acolo unde un discernământ nativ separă, fără dificultate, binele de rău — toate acestea sunt premise certe ale pierderii spontaneităţii morale.” (Minima moralia, Humanitas, 2006). Tocmai accentul pe această spontaneitate morală, pe ceea ce englezii numesc common sense, îl apropie de Andrei Pleşu de un Raymond Aron, George Orwell, Arthur Koestler sau Nicolae Steinhardt.

Mai presus de orice, Andrei Pleşu este un om al dialogului, o personalitate de vârf a culturii române pentru care valori precum încrederea şi toleranţa sunt fundamentale. Îl agasează resentimentele de orice fel. Ştie să fie îngăduitor, dar nu face rabat la principii. Filozof al culturii şi al religiei, el este în egală măsură un comentator redutabil al actualităţii politice. Eseurile despre dezolantele înfăţişări ale obscenităţii politice dau măsura unei gândiri eliberate de clişee, un spirit mereu viu, pe cât de alert în planul ironiei, pe atât de grav în acela al judecăţii morale. Dogmele mumificate îi repugnă visceral, după cum are o oroare sacră faţă de stupiditatea ori vulgaritatea de prea multe ori prezente în climatul politic postdecembrist. Radicalismele gălăgioase, ca şi extremismele contondente, îi dau frisoane. Spre deosebire de atâţia confraţi de idei şi de generaţie, el şi-a asumat, încă din anii ’80, ceea ce aş numi aventura trăirii în adevăr. Nu este nici un paradox, de aceea, în faptul că Andrei Pleşu a scris prefaţa ediţiei româneşti a eseurilor morale şi politice ale lui Václav Havel. Asemeni scriitorului-politician ceh, Pleşu crede în datoria intelectualului critic de a se implica în treburile cetăţii. Nu o face însă de o manieră zburlit-agresivă, ci cu o autentică pudoare. Pedagogia propusă şi practicată de Andrei Pleşu este una discretă, calmă, potolită.

Nu mai puţin importantă mi se pare apartenenţa lui Andrei Pleşu la lista figurilor de seamă ale intelectualităţii critice est şi central-europene în anii totalitarismului. Spun acest lucru cu deplină responsabilitate, ca autor de lucrări comparative pe tema istoriei politice a întregii regiuni. În datele concrete ale României ceauşiste, Andrei Pleşu a apărat valorile spiritului şi a fost pedepsit pentru aceasta. Nu a făcut parte din niciun fel de structuri, vizibile ori invizibile, ale fostului aparat (ideologic, politic ori de alt gen). Ca şi regretatul Bronislaw Geremek, el însuşi rafinat istoric medievist şi remarcabil disident anticomunist, Andrei Pleşu ştie să unească armonios reflecţia novatoare şi acţiunea raţională. Cititor atent al filosofiei politice contemporane, Pleşu este conştient că, aşa cum scria Hannah Arendt, atunci când între gândire şi acţiune se naşte o prăpastie, libertatea însăşi este în pericol. Uniformitatea şi triumfalismul sunt vicii ale unei vieţi politice văduvite de sens.

Nu cred că există om de bună-credinţă care să-i conteste lui Andrei Pleşu angajamentul constant şi neechivoc în favoarea pluralismului, diversităţii şi a celorlalte elemente care constituie tradiţia luptei pentru o societate deschisă. În raport cu tribunii radicalismelor generatoare de extremism fanatic, Andrei Pleşu promovează, cu mereu întărit simţ al onoarei, etica diferenţei şi a memoriei. Pentru el, intransigenţa bătăioasă şi maximalismul fanatic duc întotdeauna la excese greu remediabile. În egală măsură, observă Pleşu, există situaţii când fetişizarea flexibilităţii se converteşte în alibi pentru capitulari şi abjurări.

Închei, aşadar, cu aceste frumoase, înţelepte cuvinte din Minima moralia: „Sunt însă împrejurări în care nici verticalitatea virtuţii, nici înălţimea inteligenţei nu sunt suficiente pentru a traversa corect un impas existenţial. E nevoie de o calitate suplimentară, pe care, în lipsa unui alt termen, o vom numi talent moral.”

 

(Textul de mai sus este versiunea actualizată a unui articol scris în 2008.)

 

Articol publicat şi pe MarginaliaEtc.

 

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.