Cum-se-cade: Andrei Pleșu


Foto: Dilema veche

Când scrie, când vorbește, când conferențiază, când dă interviuri, când inventează publicații sau instituții, dl Pleșu e cum-se-cade, cum-se-cuvine, cum trebuie să fie. A fost, este și va continua să fie exponent de vîrf a ceea ce un gânditor, pe care îl cunoaște foarte bine, numea „normalitate prin contaminare”.

 

Prezența domnului Andrei Pleșu în cultura română a ultimelor decenii – și, aș lărgi cadrul, pe scena noastră publică – este cu adevărat dintre cele mai pregnante. Formularea aceasta e, accept, una care pare că stă în vecinătatea locurilor comune, dar ea este, mai ales și cu generozitate, acoperită, cap-coadă, de realitate și de fapte. De, mai precis, o realitate benefică – pentru cultura română, pentru spațiul public autohton, pentru noi, cei care trăim în același timp cu una dintre marile și autenticele personalități ale timpului nostru; nu în ultimul rând, poate fi o realitate benefică pentru viitor – fiindcă este de construit, de vorbit, de acționat, de reflectat, de respectat, de polemizat, de argumentat așa cum a făcut-o și cum o face Andrei Pleșu.

Într-un interviu publicat acum mai mult de un deceniu, dl Pleșu spunea, invitat să enunțe o proiecție despre propria-i persoană că „aș ține foarte mult să las în urmă o amintire de om cumsecade”. ”Cumsecade” nu e neapărat un cuvânt simplu; este însă, unul limpede și generos cu sensurile sale. Un om cumsecade este, să ne ducem puțin la dicționar, un om onest, un om cuviincios, un om drept, un om amabil. E cineva așa cum se cuvine, la locul lui, cinstit, potrivit, adecvat, bun. Sau/și strașnic. Pentru mine – și cred că pentru orice om care lucrează cu bună-credință și cu bună-cuviință – din această înșiruire de cuvinte de mai sus care explică sensul formulei „cumsecade” nu există nici măcar una singură care să fie în raport de contradicție cu ceea ce știu/ știm despre prezența publică a domnului Andrei Pleșu.

Cred că este util – nu numai și nu în primul rând pentru purtătorii de discurs resentimentar de la noi – și, pentru mine, de fapt foarte plăcut să detaliez puțin aceste potriviri formidabile între unele cuvinte (cele înșirate mai sus) și un om foarte special (dl Andrei Pleșu). În plus, un inventar – fie el și foarte selectiv – al faptelor publice care îl au ca autor sau co-autor pe dl Pleșu implică și o, foarte prețioasă, contabilitate a speranței.

Dl Pleșu a fost în două rânduri ministru – mai întâi, ministru al Culturii, pentru un mandat de aproximativ un an și jumătate, apoi, ministru de Externe, pentru un mandat de aproape doi ani. La primul exercițiu ministerial, a deschis cultura, cu tact și cu opțiuni manageriale relevante, spre ceea ce, în Occident, este bun, adecvat, competitiv, firesc. La cel de-al doilea, acționând într-un alt câmp, în numai doi ani a ridicat foarte sus ștacheta acestei funcții, prin forța exemplului personal și prin performanțe obținute în condiții de mari turbulențe (și interne, și externe; amintiți-vă că anii 1997-1999 nu au fost deloc simpli). În anii aceia, între altele, s-au jucat cîteva reprize foarte importante pentru intrarea noastră în NATO și rolul dlui Pleșu în sensul reușitei care are avea să fie oficializată în 2004 este departe de a fi unul insignifiant. E adevărat că nu atât de des pe cît am auzit formula „de ce nu am avut un Havel al nostru?”, am fost, totuși, de mai multe ori martor direct al unor interogații în care am citit, printre rânduri, multă admirație și nostalgie – nu mai avem noi norocul unui Pleșu la Cultură sau era bun Pleșu la Externe când stătea de vorbă de la egal la egal cu Madeleine Albright. În aproape 30 de ani, pe la ambele ministere invocate mai înainte s-au perindat multe nume. Avem, deci, o materie solidă pentru a face comparații.

Pentru ambele portofolii pe care le-a ocupat vremelnic, putem spune, întru adevăr, că Andrei Pleșu a fost altfel decât cinstit, potrivit, adecvat, bun? Cu alte cuvinte: altfel decât cumsecade? O nuanță aici: când i se amintește că, și la Cultură, și la Externe, a stat prea puțin timp, dl Pleșu spune că a fost suficient de mult și că i-a ajuns. În contexte asemănătoare, tot dl Pleșu spune că dintr-o funcție publică trebuie să pleci la timp. Cum-se-cuvine, când vine vremea. E bine să ne amintim: pentru nici jumătate de an, Andrei Pleșu a fost și consilier al unui fost Președinte al României. A plecat foarte repede, când a fost convins că între competențele sale – dovedite – și alte competențe (discutabile), Președintele României nu are nevoie de sfaturile sale.

Am insistant puțin asupra celor mai cunoscute episoade de implicare politică a domnului Pleșu după 1989 pentru că din aceste exemple avem de preluat lecții importante și rare. Sunt, mai toate, din același registru: al lui cum-se-cade să faci cînd ajungi să deții puterea politică. Despre ce e permis să faci și ce nu, despre limite, despre etică, despre sacrificiu, despre renunțare.

Cum se cade să fii în politică se leagă solid și adânc la Andrei Pleșu, convingerea mea e puternică în acest sens, din cum se cade să fii în cultură. Și în această direcție, se cuvine un inventar foarte sumar, mai ales întru bucuria noastră. Dilema mai întâi, apoi Dilema Veche sunt dintre cele mai reușite produse „premium” ale publicisticii de la noi de după 1989. Sunt două publicații într-un sens formal, pentru că istoria postdecembristă e contorsionată la noi; în mod normal și în fond, e aceeași Dilemă: cea inventată de  Andrei Pleșu. NEC (Colegiul Noua Europă) este locul, rarissim pentru țara noastră, în care, pentru științele sociale și umaniste, se întâmplă, cu o cadență formidabilă, lucruri dintre cele mai spectaculoase, la vârf în Europa. NEC e desigur, legat în mod fundamental, de numele lui Andrei Pleșu. Limba română vorbită (incusiv în conferințe publice) și scrisă de Andrei Pleșu e, mereu, în costum de gală; în acest sens, nu e nici o exagerea în a spune că dl Pleșu este (și) unul dintre marii stiliști ai culturii române. Prin cărțile sale (sunt peste 20 de titluri), invidiate și mai ales admirate și foarte bine apreciate de public și de critică, Andrei Pleșu este unul dintre starurile pieței de carte de la noi. E, de asemenea, un publicist de top – are sute de texte de reacție politică așa-zicând imediată și stilistica și retorica lor ar putea face școală. Ar fi bine, ar fi adecvat, de fapt, să facă școală.

Când scrie, când vorbește, când conferențiază, când dă interviuri, când (des) convoacă și umor la prezențele sale publice („umorul meu e strict o formă de politețe”), când inventează publicații sau instituții – și când le duce mai departe, foarte sus, decenii de-a rândul – dl Pleșu e cum-se-cade, cum-se-cuvine, cum trebuie să fie. A fost, este și va continua să fie exponent de vîrf a ceea ce un gânditor, pe care îl cunoaște foarte bine, numea „normalitate prin contaminare”.

În 23 august, domnul Andrei Pleșu împlinește fix 70 de ani. Un „La mulți ani!” sincer, dimpreună cu gratitudinea noastră cred că este, minimal, necesar.

Nu în ultimul rând, a propos de contabilitatea speranței, dar și de felul în care dl Pleșu citește lumea și viața, să reflectăm la acest pasaj dintr-una dintre cărțile sale: „Dacă îţi acorzi un cât de mic răgaz, dacă arunci, de jur împrejur, o privire odihnită, curioasă şi nepătimaşă, vei găsi destule argumente să te bucuri. Lucrurile (încă) funcţionează. Şarpanta lumii (încă) ţine. Mai există încă oameni întregi, tradiţii vii, întâlniri miraculoase. Trăim într-un sos toxic, dar el conţine încă mirodenii subtile, cu efect anesteziant. Marele animal cosmic nu pare încă să ia în serios agitaţia noastră propagandistică, spaimele noastre apocaliptice. Se poate trăi. Se poate trăi bine. Se poate (încă) trăi frumos.” Formularea de mai sus este, și ea, veți fi de acord cu mine, așa cum-se-cade.

Încă o dată, La mulți ani!, Domnule Pleșu!

 

P.S. – În câteva rânduri, importante și onorante pentru mine, am fost în prejma domnului Pleșu. Recunosc deschis că pot să fiu, ușor, invidiat. Pe de altă parte, inclusiv în lumina acestor (scurte) întâlniri personale, textul de față nu putea avea un alt ton decît cel pentru care am optat în chip natural.

 

Articol publicat şi pe MarginaliaEtc.

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.