Monica Pillat: „Nepretinzând nimic, am căpătat în timp totul”

Foto: Arhivă personală Monica Pillat

Se împlinesc, astăzi, 100 de ani de la naşterea romancierului, criticului şi istoricului literar Dinu Pillat, descendent din Brătieni și Cantacuzini, pus sub acuzare de comunişti în „lotul Noica-Pillat” şi condamnat, în aşa-numitul „proces al intelectualilor”, la 25 de ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică pentru „crima de uneltire împotriva ordinii sociale”. În martie a fost centenarul soţiei sale, Cornelia (Nelli) Pillat care, după moartea lui, în 1975, a încercat să-i menţină vie memoria în conştiinţa publică. După plecarea Corneliei Pillat, în 2005, cea care se îngrijește de acest lucru, prin volume de memorialistică, este fiica lor, Monica Pillat, scriitoare şi fost profesor universitar.
 
În preambulul centenarului Dinu Pillat, am invitat-o la un dialog despre drama trăită de familia Pillat în comunism, despre cum a purtat pe umerii de copil „povara” de a fi descendentă a Brătienilor, de a fi avut bunica paternă, bunicul matern, tatăl condamnați la ani de temniță ca „dușmani ai poporului”, despre Miorcanii pierduţi, rămaşi o rană vie în suflet, despre nedreptăţi uriaşe, trădări şi suplicii, dar şi despre iubire, prietenii până la moarte şi, poate, dincolo de ea, despre bunătate şi iertare, despre credinţă.

 

„Mi-au dăruit puterea «iubirii de apoi»”

CV Monica Pillat

Născută în 1947, Monica Pillat este absolventă a Facultăţii de Limbi Germanice, Secţia engleză-română din cadrul Universităţii din Bucureşti (1970) şi doctor în Literatură comparată (1978).

A fost profesor de literatură engleză şi americană la Catedra de limbi străine a Institutului Pedagogic din Bucureşti (1970-1972), apoi la Catedra de literatură engleză a Facultăţii de Limbi Străine, Universitatea Bucureşti (1973-2005).

Este membră a Uniunii Scriitorilor, secţia Poezie.

Este autoare de cărți de poezie, proză, critică literară, literatură memorialistică, printre acestea numărându-se: Minunea timpului trăit, volum care include corespondenţa cu Lily Teodoreanu (Humanitas, 2010), Ioana Celibidache, o mătuşă de poveste (Humanitas, 2011), Povestind despre atunci, un volum de dialog cu Barbu Cioculescu (Humanitas, 2012), Corabia timpului (Humanitas, 2013), Invitaţie la vis. Opt poveşti vindecătoare (Humanitas, 2014), Duet în alb, volum de poezii (Humanitas, 2016), Întredeschideri (Baroque Books & Arts, 2019), Croitorul de cărţi (Baroque Books & Arts, 2019), Dansul memoriei (Baroque Books & Arts, 2020).

A îngrijit volumele de corespondență ale familiei Pillat și a editat, împreună cu George Ardeleanu, seria de autor Dinu Pillat, de la Editura Humanitas.

(Sursă CV: Editura Humanitas)

Doamnă Monica Pillat, care este cea mai importantă lecție de viață pe care v-au dat-o, nu fiecare în parte, ci ca un întreg inseparabil care nu a putut fi distrus de suferință și nedreptate?

De la părinţii mei am învăţat că tot ceea ce ni se întâmplă în viaţă are un rost adânc în evoluţia noastră spirituală. Suntem puşi la încercare permanent şi trebuie să ne străduim din răsputeri să trecem probele cu bine.

 

Cum îi păstrați în memorie?

Îi port cu mine în suflet şi în scris ca pe nişte izvoare de speranţă, curaj şi lumină. Le slujesc memoria căutând să îi fac cunoscuţi şi celor care nu i-au întâlnit niciodată. De ce? Pentru că amândoi sunt nişte modele de urmat, nişte puncte de reper pentru toţi cei care îşi doresc să iasă în larg, fără să se teamă, şi să poată reveni la mal, după furtuni şi naufragii. I-aş compara pe părinţii mei cu nişte geamanduri care îţi arată de unde încep primejdiile pentru care nu eşti încă pregătit, ori cu nişte faruri ce îţi luminează calea de pe mare spre ţărmul unde vrei să te întorci.

 

Care este cea mai frumoasă amintire pe care o aveți ei? Dar cea mai tristă?

Aş lega frumuseţea amintirii de tristeţea ei, unind contrariile într-un singur răspuns. Am crezut un timp că moartea părinţilor mei va fi cea mai grea povară de purtat pentru mine, până când mi-am dat seama că ei nu au cum să dispară, atâta vreme cât eu exist şi îi duc mai departe, povestindu-i. Am o comoară care creşte cu cât o împart mai multor doritori. Minunăţia este că nu i-am pierdut, ci dimpotrivă că ei mi-au dăruit puterea „iubirii de apoi” care ne ţine împreună în continuare.

 

Mărturiseați într-un interviu că aveţi câteva caiete în care aţi scris visele pe care le-aţi avut cu părinţii dumneavoastră. Le vedeți ca semne, ca mesaje de dincolo sau doar ca proiecţii ale unor frânturi din trecut asupra subconştientului?

Sigur că visele pot fi interpretate în fel şi chip. Ele sunt inspirate din amintiri, din doruri, din revelaţii care formează împreună o trinitate de taină. Eu mi le notez, nu doar ca să nu le uit, ci mai ales ca să învăţ. Constat, recitindu-le, că ele alcătuiesc treptele unei înţelegeri mai profunde a legăturilor dintre „aici” şi „dincolo”. Astfel, de pildă, în multe vise, părinţii mei îmi atrag atenţia asupra greşelilor din viaţa mea diurnă, când dau o prea mare importanţă neesenţialului, fie mă sfătuiesc să fiu mai bună cu mine însămi, să nu mă mai las locuită de alţii care mă opresc din suiş.

 

Există un vis recurent?

Adesea în vis vreau să-i citesc tatălui meu ceea ce am scris de curând, însă rândurile îmi fug din faţa ochilor. Atunci îi mărturisesc deznădăjduită că nu mai ţin minte aproape nimic din cele puse pe hârtie. Dar el mă învăluie în lumina unui zâmbet din care aflu că el le ştie dinainte.

 

În loc să ne distrugă, suferinţa ne face mai puternici”

În Ofrande, volumul său de memorii, Cornelia Pillat afirma că, după plecarea dincolo a soțului său, poetul Ștefan Nenițescu i-a spus că, dacă nu-i va transforma moartea în împlinire, atunci nu merită suferința care i-a fost destinată. „Am crezut că nu voi înțelege niciodată ce a vrut să-mi împărtășească Ștefan Nenițescu, dar acum cred că am înțeles”, scria ea, fără însă nicio explicație. V-a spus ce a înțeles din acel mesaj?

Este o lecţie pe care mai întâi mama şi mai târziu eu am învăţat-o: anume că suferinţa ne ajută să ne decantăm trăirile, ne conduce spre descoperirea unor noi orizonturi de sens şi, în loc să ne distrugă, ne face mai puternici. În cei treizeci de ani cât i-au fost daţi să mai trăiască după moartea soţului ei, Cornelia Pillat a lucrat retrospectiv asupra iubirii ei pentru el şi a ajuns, depănându-şi în scris amintirile, să priceapă rolul cataclismelor trăite împreună, astfel încât la urmă i s-a catifelat sufletul şi i s-a îmbunat, a devenit neted ca pietrele şlefuite de valurile mării.

Nelli şi Dinu Pillat la Predeal, în 1944. Foto: Arhiva familiei Pillat

„S-a făcut gol în jurul nostru, iar cunoscuţii, când ne întâlneau pe stradă, treceau repede pe trotuarul celălalt”

Ce vă amintiţi din acea noapte de martie 1959, când securiștii au năvălit în casa dumneavoastră, arestându-vă tatăl? Aveați 11 ani.

11 ani şi 5 luni. Am povestit de prea multe ori acel episod şi nu vreau să mă repet. Ceea ce vă pot spune este că, deşi eram copil, în acea noapte durerea a şters diferenţele de vârstă dintre mine, părinţi şi bunice, cufundându-mă în cenuşiul unei suferinţe atemporale. Numai după ce s-a întors tata din închisoare, mi-am dat seama brusc cât eram de tânără. Aveam atunci 16 ani şi câteva luni.

 

Au fost mulţi cei care s-au dezis de el, de familia Pillat, când a început procesul Noica-Pillat?

Ştiu doar că s-a făcut gol în jurul nostru, iar cunoscuţii, când ne întâlneau pe stradă pe mama şi pe mine, treceau repede pe trotuarul celălalt. Le era frică de ce li s-ar fi putut întâmpla, dacă ar fi fost văzuţi stând de vorbă cu noi.

 

George Călinescu, deşi i-a fost mentor, conducător de doctorat, a fost unul dintre ei. După eliberare, însă, l-a primit la Institutul de istorie literară şi folclor. I-a dat vreo explicaţie pentru acel episod?

Nu ştiu dacă i-a dat vreo explicaţie, dar faptul că l-a reprimit imediat la Institut a echivalat, în opinia mea, cu un mod de a-şi cere iertare pentru momentul când se dezisese public de tata.

 

Dinu Pillat i-a iertat pe toți. Și-a iertat până și torționarii, și nu doar că i-a iertat, dar s-a și rugat pentru ei. În ce își avea rezervorul această bunătate insondabilă?

Desigur credinţa l-a îndemnat pe tata să îi ierte pe cei care l-au chinuit atât de tare şi mai ales să se roage pentru ei. Cine nu iartă nu se poate elibera de răul suferit, iar Dinu Pillat a iubit libertatea mai presus de orice.

 

În închisoare i s-a propus tatălui dumneavoastră să semneze un pact cu Securitatea, pe care l-a refuzat. Ați știut despre acest episod sau ați aflat abia după 1990, din dosarul de la CNSAS?

Nu am ştiut decât după ce am consultat dosarul tatălui meu de la CNSAS, în 2004. Atunci am citit o notă în care se specifica faptul că Dinu Pillat, la eliberarea din detenţie, chemat să semneze un pact de colaborare cu Securitatea, a declarat că el Îl are ca unic stăpân pe Dumnezeu şi că nu poate sluji pe nimeni altcineva.

 

„Nu aveam altă vină decât aceea că făceam parte dintr-o elită menită dispariţiei”

Cum ați dus, în anii aceia, cei mai cruzi ai comunismului românesc, „povara” de a fi descendentă a Brătienilor, de a fi avut bunica paternă, bunicul matern, tatăl condamnați la ani de temniță ca „dușmani ai poporului”, de a avea mătușa fugită din România pentru a-și salva soțul condamnat la moarte de către comuniști? Cum ați fost învățată să purtați această povară, fiind pe atunci un copil?

Cu discreţie şi curaj. Ştiam că tata era nevinovat şi că fusese închis pentru că descindea dintr-o familie cu un trecut strălucit şi cu o tradiţie de cultură dintre cele mai alese. De aceea el,  mama lui, pictoriţa Maria Pillat-Brateş, sora lui, Pia, căsătorită pe atunci cu Mihai Fărcăşanu, figurau pe lista neagră a regimului comunist. Pe de altă parte, bunicul meu matern, Gheorghe Ene-Filipescu, fruntaş social-democrat, aripa Titel Petrescu, murise în 1952, în închisoarea de la Târgu-Ocna, prin exterminare, fiind pedepsit astfel pentru convingerile sale. Simţeam că suferinţa mea nu se putea compara cu ceea ce îndurase el şi cu ce trăia tata în detenţie. Mama îmi explicase că încercările la care eram supuşi fiecare dintre noi trebuiau duse demn şi cu seninătate, deoarece nu aveam altă vină decât aceea că făceam parte dintr-o elită menită dispariţiei. Mă îndemnase să învăţ cât pot de bine la şcoală, neavând altă şansă în acea epocă, iar ce puteam spera era să fiu tolerată şi de aceea nu trebuia să atrag în nici un fel atenţia celor din jur asupra mea. Această educaţie stoică m-a pregătit să nu aştept nimic bun de la viaţă şi tocmai de aceea ce mi s-a întâmplat de atunci şi până acum a stat sub semnul minunii. Nepretinzând nimic, am căpătat în timp totul…

Monica şi Nelli Pillat, la Văratec, în 1964. Foto: Arhiva familiei Pillat

Cine au fost cei care v-au rămas alături?

S-a alcătuit tacit o conjuraţie a binelui în jurul nostru. Am fost în cele din urmă admisă la liceu, într-o şcoală la periferia Bucureştiului, unde am avut parte de cei mai talentaţi profesori şi de cei mai iluştri colegi, ostracizaţi ca şi mine din centrul oraşului la marginea lui, mama a fost mutată disciplinar într-o mansardă a Bibliotecii Academiei, unde veneau pe furiş să o viziteze cei cu care lucrase până atunci la secţia de Stampe. Biblioteca Academiei organiza excursii în ţară, ne înscriam şi noi, bucurându-ne de fiecare dată de simpatia grupului din care se nimerea să facem parte.

 

„La ieşirea din închisoare am văzut în ochii lui iadul suferinţelor prin care trecuse”

Reîntâlnirea cu tatăl dumneavoastră, după eliberarea sa din închisoare, cum v-a rămas în minte? Era iunie 1964, la mănăstirea Văratec.

Era foarte schimbat, mai ales în ochii lui, atât de calzi şi blânzi, am văzut atunci, ca printr-un hău, iadul suferinţelor prin care trecuse. Era sălbăticit de singurătate, de umilinţe, de spaime. Vocea lui atât de melodioasă devenise aspră, răguşită, ca şi cum ar fi ţipat ore întregi de durere. La glezne avea urmele lanţurilor pe care le purtase în închisoare. Mă cutremur şi acum când îmi aduc aminte. Treptat însă, iubirea cu care a fost înconjurat de noi şi de toată familia l-a îmblânzit şi glasul lui şi-a recăpătat catifelarea, iar ochii lui s-au reumplut de razele bunătăţii.

Monica şi Dinu Pillat, în 1967. Foto: Arhiva familiei Pillat

„Şi Dinu Pillat şi Nicolae Steinhardt au redescoperit, după eliberare, minunea vieţii”

În ce relaţii fusese tatăl dumneavoastră cu Constantin Noica înainte de proces?

Tata nu era în relaţii apropiate cu Constantin Noica. Îi ştia, desigur, opera şi îi aprecia cultura şi deschiderea filozofică, dar nu se vizitau. Mai târziu, mi-a mărturisit că îi displăcuse tonul sentenţios şi preţiozitatea acelui intelectual. În schimb, eu, după ce i-am citit cartea Devenirea întru fiinţă, am fost atât de entuziasmată, încât am vrut neapărat să-l cunosc personal, în anii 80. I-am scris la Păltiniş, unde se refugiase, şi mi-a răspuns imediat că mă aşteaptă oricând acolo. Am ajuns în vara anului 1986, împreună cu soţul meu, Nicolae Săulescu, şi am avut surpriza să descoperim că omul îşi întrecea opera prin farmecul de nespus şi prin frumuseţea minţii lui visătoare. Nu era deloc sentenţios şi nici afectat, dimpotrivă, ni s-a părut fragil, blând şi atât de ataşant… Probabil că suferinţa din detenţie, dar şi auto-impusul său exil îl schimbaseră mult. Era o comoară de om.

 

Pe Nicolae Steinhardt, cel care i-a rămas alături până la moarte, l-a cunoscut în închisoare. Ce i-a legat atât de puternic?

Cred că i-a legat credinţa care i-a făcut să îndure şi să supravieţuiască torturilor din detenţie. Apoi amândoi au redescoperit, după eliberare, minunea vieţii, darul de nepreţuit al fiecărei zile, bucuria întoarcerii acasă. Tata i-a fost alături în răstimpul cât Nicolae Steinhardt a scris prima versiune a Jurnalului fericirii, începută la Văratec. Noi n-am ştiut nimic concret despre subiectul cărţii, doar odată tata ne-a spus mamei şi mie că prietenul nostru compune ceva extraordinar care îi va răzbuna pe martirii închisorilor. Apoi şi tata ar fi vrut să se retragă la o mănăstire, dacă nu ne avea pe noi. Nicolae Steinhardt a făcut-o în locul lui. Şi unul şi altul au suit treptele spiritualizării, păstrând în suflete profunzimea unei prietenii dăinuitoare.

 

„Conacul de la Miorcani este într-o continuă deteriorare”

Miorcanii pillatieni sunt o rană vie în sufletul dumneavoastră, ați afirmat; și-au bătut joc de conac și de amintirea familiei Pillat și comuniștii, care l-au consficat și l-au distrus, și, după 1990, autoritățile care nu au făcut nimic pentru a-l reabilita, ba mai mult l-au lăsat să ajungă ruină. L-ați donat apoi Mitropoliei Moldovei. În ce stare este acum?

Conacul este într-o continuă deteriorare şi tare mă tem că în lipsa unor demersuri mai ferme ale comunităţii din Miorcani şi ale intelectualităţii botoşănene, precum şi ale Patriarhiei, praful şi pulberea se vor alege de acea donaţie. Mitropolia Moldovei şi a Bucovinei nu a făcut mai nimic până acum pentru salvarea locului.

 

Totuși, de ce nu aţi cerut retrocedarea conacului după 1990? De ce nu ați solicitat retrocedarea vilelor din Predeal, proprietăți ale familiei Pillat și familiei Ene-Filipescu, a vila istorică din București în care locuiați când a fost arestat Dinu Pillat, și ele confiscate de comunişti? Mai există?

Nu am avut mijloacele materiale să intrăm în procese pentru retrocedarea conacului de la Miorcani ori a vilei familiei Pillat, de la Predeal, şi nici posibilităţile financiare de a le recondiţiona. Doar cele două vile Pillat din Bucureşti şi vila Popas, din Predeal, construită de bunicul meu matern, Gheorghe Ene-Filipescu, au fost recuperate prin proces, după 1996. Primele două, aflate într-o avansată stare de degradare, au fost vândute unor firme şi, cu banii obţinuţi, mama mea a putut repara vila tatălui ei de la Predeal, având grijă ca cele patru apartamente să revină familiilor noastre.

 

„Nu L-am descoperit pe Dumnezeu, am crescut de mic copil cu El”

„Experienţa închisorii i l-a adus tatălui meu pe Dumnezeu, l-a învăţat ce este cu adevărat libertatea şi ce este iubirea. Acea iubire care nu mai ţine de limitele noastre fizice, care e ca o desfacere a sufletului şi care poate face nevăzutul să fie văzut”, spuneaţi într-un interviu. Dumneavoastră când aţi avut revelaţia descoperirii Lui?

Eu nu L-am descoperit pe Dumnezeu deoarece am crescut de mic copil cu El. Prin ce-mi spunea tata, şi mai ales prin exemplul propriei lui bunătăţi sufleteşti, mi L-a adus aproape de foarte timpuriu. Apoi, cum mama, ca istoric de artă, studia pictura religioasă din bisericile noastre de tradiţie bizantină, mă lua adesea cu ea la sfintele lăcaşuri din jurul Bucureştiului.  Înăuntru, ca şi în pridvoare, nu mă mai săturam să contemplu frumuseţea hieratică a reprezentărilor care îmi umpleau de taină rostul vieţii. În Dumnezeu sunt totdeauna acasă.

 

Citiţi şi:

Print Friendly, PDF & Email
Publicitate



Articole din aceeaşi categorie:

2 Răspunsuri

  1. Viorica Niscov spune:

    Mulțumesc mult , Monica! Oameni ca voi, ca părinții tai nu mai exista. S-ar zice ca s-a schimbat structura genetica a nației . Ce povestești tu par lucruri desprinse dintr-o carte veche sau dintr-un vis. Odată cu generația lui Dinu au dispărut la nivelul opiniei publice in primul rând bunătatea, gentilețea, curajul și demnitatea!

  2. Impresionant interviu, multumiri si aprecieri pentru lectia de istorie oferita de Domna Monica Pilat. Ne-am dori sa preluam si noi acest interviu pentru publicatia Observatorul care apare in Canada,
    Sanatate cu spor in taote cele bune va dorim !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.