Scriitorul Jan Cornelius: “Trăind într-un regim totalitar, nu te puteai gândi că mai ai de rezistat doi-trei ani. Perspectiva era infinită”


 

Foto: Arhiva personală Jan Cornelius

Publicului din România îi este mai cu seamă cunoscut prin volumul Eu, Dracula şi John Lennon, apărut la Humanitas. O carte care s-a bucurat de succes şi Germania şi în care îşi povesteşte experienţele de “trăitor și uluit observator în România comunistă și în mirificul Occident”. A plecat din ţară, în Germania, în urmă cu peste 40 de ani, cu o depresie cauzată de traiul angoasant într-un regim totalitar. Nu s-a vindecat repede nici în Occident, unde s-a văzut nevoit să înveţe să trăiască cu o “inimă grefată”, ca aproape toţi cei din exil.

Zilele acestea l-am întâlnit pe scriitorul Jan Cornelius – “un elev al lui Eugen Ionescu şi Hrabal”, cum îl numeşte Berliner Zeitung – în Timişoara, oraşul vacanţelor şi al studenţiei sale. L-am invitat la un dialog, într-o primă parte cu privirea spre trecut, spre acei ani, spre Timişoara de atunci. Apoi, la prezent, la situaţia din ţară, la modul în care este ea percepută în Occident. 

 

“Este un oraş în care aproape că trăiesc”

CV Jan Cornelius

Scriitor de limbă germană originar din România, traducător şi publicist, s-a născut în 1950 la Reşiţa.

A studiat franceza şi engleza la universităţile din Timişoara, Düsseldorf (Germania) şi Stirling (Scoţia).

După ce a părăsit România în 1977, s-a stabilit la Düsseldorf, unde a lucrat câţiva ani ca profesor de liceu. A publicat în Germania numeroase cărţi de proză satirică, volume pentru copii, poezii, eseuri despre literatura modernă. A colaborat la reviste satirice germane şi elveţiene şi a scris comentarii despre cultura modernă şi piese radiofonice pentru posturile de radio naţionale din Germania şi Elveţia.

În România, a publicat comentarii despre literatură în Observator culturalDilema veche şi România literară.

A tradus în limba germană şi a prezentat în lecturi publice diverşi scriitori români contemporani, printre aceştia numărându-se Dan Lungu şi Matei Vişniec.

Sursă CV: Humanitas

Domnule Jan Cornelius, iată-vă, din nou, în Timişoara, oraşul vacanţelor şi al studenţiei dumneavoastră, din care aţi plecat în urmă cu 41 de ani. Cum a rămas în memoria dumneavoastră oraşul de atunci?

Memoria schimbă întotdeauna lucruri. Vă răspund ceva mai nuanţat, pentru că într-un fel am găsit Timişoara prima dată după ce m-am întors în ţară, după o absenţă îndelungată, altfel, în ultimii ani, când m-am întors cam în fiecare an.

Prima dată am revenit la începutul anilor 80, când părinţii mei încă locuiau la Timişoara. Atunci mi se părea îngrozitor de cenuşie, de tristă, de deprimantă, mult mai deprimantă decât o lăsasem, pentru că trăisem câţiva ani dincolo, unde totul era colorat, iar aici simţeam o linişte de cavou.

După Revoluţie, am revenit în 90-91. Îmi amintesc că pe Hotelul Continental am văzut fluturând  drapelul american şi am avut o senzaţie foarte plăcută, dar era o secvenţă ce-mi părea că are ceva de teatru absurd – când eram studenţi, glumeam şi spuneam că cel mai bun vin e “Vin americanii”.

În ultima vreme, revenim la Timişora în fiecare an. Este un oraş în care aproape că trăiesc. Şi, cu cât distanţa în spaţiu şi în timp dispare, cu cât perioada de trăit într-un loc creşte, cu atât mai mult începi să nu mai ai spiritul de observaţie atât de ascuţit, începi să accepţi ca fireşti nişte lucruri care nu sunt fireşti sau care nu-ţi plac. De exemplu, gropile din trotuare. Astăzi chiar mă gândeam că, de câte ori vin în România, mă împiedic undeva, şi acum nu ştiu ce se întâmplă că sunt de trei zile aici şi încă nu m-am împiedicat. Încep să devin neliniştit. (Râde) Totul e mai colorat ca pe vremuri, dar aceste contraste nu mă mai izbesc.

 

Când sunteţi plecat din ţară şi vă gândiţi la Timişoara, există o amintire pregnantă legată de acest loc?

Vacanţele de vară mi le-am petrecut aproape întotdeauna întregime în Timişoara, la bunici. Aveau casă pe strada Ştefan Plăvăţ, acum se numeşte Liviu Rebreanu şi pe acolo trec în permanenţă camioane, maşini, e un zgomot infernal. Pe timpul acela nu trecea nicio maşină, din când în când mai trecea câte o căruţă cu nişte tipi care adunau sticle goale, iar seara cântau greierii. În plus, bunicii mei aveau o grădină, o zonă pe care eu o percepean ca pe una de linişte şi protecţie. Când fac asocierea proustiană de imagine cu mirosurile unor flori, mă simt ca şi cum aş fi în acea grădină.

O altă amintire e din timpul studenţiei. A fost o perioadă în care am locuit în căminul studenţesc, o perioadă de emulaţie intelectuală, am studiat franceză şi română şi, bineînţeles, exista o permanentă hărţuire de către autorităţi. Am văzut acum trei-patru ani filmul lui Mungiu, 4,3,2. E un regizor genial. Văzând filmul acela, m-am simţit efectiv în Timişoara acelor timpuri, cu cenuşiul acela apăsător şi o anumită ameninţare latentă, transpuse magistral în film. Şi Piaţa Unirii, de exemplu, nu mi-o amintesc colorată cum este azi, ci gri şi apăsătoare.

 

Cum erau după-amiezele de vară când eraţi student la Facultatea de Filologie, în Timişoara?

Nu le petreceam aici, ci la munte, pe Semenic, la Văliug. Împreună cu un prieten de-al meu găsisem, printr-o conjunctură fericită, un job la Văliug: unul din noi păzea bărci, iar altul era salvalac. Aşa că acolo petreceam cam trei luni de vară, altfel nu ne-am fi putut permite să stăm acolo. Îmi amintesc că pe ponton era un magnetofon şi, la un moment dat, a apărut un tip din Văliug, miliţian cred, şi a spus pe un ton satisfăcut: “Ascultaţi bine, băieţi, că acuşi nu o să mai ascultaţi muzică din asta.

 

“Când am plecat din ţară, frica exista permanent”

Aţi plecat din România în 1977, pentru că, spuneţi, aţi simţit că, dacă nu scăpaţi de aici, „se termină rău”. Ce a cauzat acea angoasă?

Ameninţările nu erau de natură că, dacă spuneai ceva, riscai să fi urcat, noaptea, într-o maşină şi dus la canal sau omorât pe stradă, dar frica exista permanent. Puteai să fii nu numai luat la întrebări, la Securitate, ceea ce mi s-a întâmplat şi mie, dar puteai să fii reţinut acolo, într-un beci, pentru trei ani. Lipsa de libertate a fost o cauză a angoasei. Îţi dădea senzaţia că trăieşti într-o închisoare, că eşti captiv într-un labirint în care nu se ştia unde se afla cel care te ameninţa şi îţi decidea soarta.

Pe de altă parte, eu mă ocupam cu scrisul, publicasem câteva texte la Orizont (am constatat cu mare bucurie că există încă) dar scriam puţin, pentru că exista în permanenţă senzaţia că o fac degeaba, că ce scriu nu va fi publicat. M-am confruntat şi eu, permanent, cu cenzura de texte. De exemplu nu mi-au publicat un text de atmosferă kafkiană, onirică şi care vorbea despre un individ care rătăcea noaptea, în întuneric, pe străzi.

 

Le evoca, probabil, orbecăirea românului prin bezna comunismului…

Putea fi interpretat, da. Dar eu nu-l scrisesem ca manifest politic. Atunci i-am spus redactorului că exagerează cu prudenţa, pentru că nu i se putea imputa nimic dacă l-ar fi publicat, dar el ştia foarte bine ce face şi îmi invoca o listă cu regulile pe care trebuia să le respecte. De exemplu, textul trebuia să conţină măcar un ritual muncitoresc ori să aibă măcar un muncitor în naraţiune şi tot felul de alte imbecilităţi. Au fost multe astfel de situaţii care nu erau în măsură să mă înveselească şi, în plus, nu vedeam nici luminiţa la orizont. Trăind într-un regim totalitar, nu te puteai gândi că mai ai de rezistat doi-trei ani şi scapi. Nu. Perspectiva era infinită. Toate astea, combinate, la mine au avut un impact serios, aşa că, la 25 de ani, am făcut o depresie de toată frumuseţea.

 

Interesant, aş spune, este că nu v-aţi stabilizat sufleteşte nici după ce aţi ajuns în Germania. Aţi povestit că, în prima perioadă a exilului, v-aţi simţit „extrem de deprimat și ajunsesem să iau calmante și vedeam o dungă neagră la orizont”. Acolo ce vă îmbolnăvea sufleteşte? Sau ce nu v-a lăsat să vă vindecaţi?

Cred că în România deprimaţi, lipsiţi de speranţă erau cam toţi, dar eu, cu o, hai sa-i zicem hipersensibilitate, eram printre cei de la vârf. Ajungând în Vest, am dus cu mine acest balast din infern, pentru că nu treci graniţa şi spui: “Gata, sunt liber.” Te trezeşti în altă ţară rupt de ţara ta, de limbă, de prieteni. Iar ăsta era deja un nou motiv de depresie, care nu este comparabil cu cealaltă tristeţe. E vorba despre înstrăinare, de faptul că te simţi al naibii de singur. Cu timpul, însă, peste acestea treci. Nu sunt de domeniul eternităţii cum părea comunismul.

 

“Un sentiment de înstrăinare am uneori, dar este un fel de a fi străin în lumea asta”

Atunci, la începutul exilului, i-aţi scris despre această problemă lui Ion Vianu – de asemenea emigrat, dar în Elveția – şi care vă spunea că toți cei din exil trăiesc cu o inimă grefată.

Îi povesteam lui Virgil Tănase, pe care îl cunoscusem la Reşiţa şi pe care l-am vizitat la Paris, despre starea mea imposibilă, care m-a obsedat. Şi mi-a zis să vorbesc cu Ion Vianu. Aşa am ajuns să îi scriu. Mi-a răspuns, într-o scrisoare foarte frumoasă – pe care o mai am şi acum –, în care îmi spunea că nu e vorba despre o boală, că toţi cei din exil au această trăire şi că aceştia duc o viaţă cu o inimă grefată. Şi că nu există medicamente pentru asta.

Recent am citit că, în acea perioadă, nici el nu se simţea în largul lui. Suferea şi el de aceeaşi depresie. Nu mi-a vorbit, însă, despre acest episod, s-a ocupat doar de problemele mele, atunci.

 

Acum, după 40 de ani, mai aveţi sentimentul că trăiţi cu o inimă grefată ori s-a estompat între timp?

E o întrebare la care am încercat de multe ori să-mi răspund mie însumi. Dar e dificil de răspuns. Coordonatele stării mele s-au schimbat radical, şi faptul că navighez cum vreau între cele două lumi nu mă mai îndeptăţeşte să vorbesc despre înstrăinare. Dacă vreau, de mâine locuiesc la Timişoara şi, poate, acum, la Timişoara sunt mai înstrăinat decât la Düsseldorf. Eu simt nevoia de mişcare permanentă între două lumi, de a schimba mediul în care trăiesc. Dar un sentiment de înstrăinare am uneori, dar este un fel de a fi străin în lumea asta – nu în funcţie de ţară – în care am fost aruncaţi şi nu ştim ce facem în ea.

 

“Ideea că ai fost urmărit pas cu pas este foarte neliniştitoare, chiar şi după 30-35 de ani”

Pe ofiţerul acela de miliţie, pe al cărui fiu l-aţi meditat la franceză – fapt pentru care v-a recompensat cu o vorbă bună pentru a primi viza pentru a vizita Germania –, l-aţi mai întâlnit? Cum a reacţionat, dat fiind că dumneavoastră aţi transformat viza provizorie în stabilire definitivă în Germania, fugind pratic din ţară?

Nu, nu l-am mai întâlnit. Am încercat să dau de el, dar nu am reuşit. Dar nu au fost niciun fel de consecinţe negative pentru el. Era într-o funcţie mult prea importantă ca să îl atingă acest lucru. Eu eram un profesoraş la Reşiţa, care, cândva, a plecat în vizită în Occident şi care nu s-a mai întors. Un scandal a izbucnit la un moment dat, când s-a vorbit de mine la Europa Liberă, asta după ce m-am întâlnit, la Paris şi, cu Virgil Tănase care m-a dus la cercul Lovinescu, Ierunca, Goma. Tănase avea o rubrica la Europa Liberă şi a zis ceva de genul “România, în loc să-şi cultive talentele şi să le ajute, le împinge să fugă”. Şi mi-a pronunţat numele. Atunci am fost încadrat în acel cerc, din care eu, trăind în Germania, nu făceam de fapt parte. După asta, când am venit în România eram urmărit pas cu pas. Eu nu ştiam, dar mama mea, care stătea pe Ştefan Plăvăţ, a fost atenţionată de o vecină că o alta primeşte, la fiecare venire a mea acasă, vizita unui individ, care mă urmărea. Nu am crezut atunci. Dar mi s-a confirmat acum câţiva ani.

 

Nu v-aţi cerut dosarul de la CNSAS?

Ba da, dar mi-au zis că nu am. Astea le-am aflat din dosarul domnului Liviu Ciocârlie care era la Timişoara, în vremea aceea. Eu îi dădeam texte, el mi le lăuda si ma încuraja să scriu. Dl Ciocârlie şi-a văzut dosarul şi acolo erau multe poze cu mine când sunam la poartă la el, când beam bere cu unul care îmi fusese elev într-a douăsprezecea. Am aflat detaliile astea după 35 de ani, când mi-a scris Livius Ciocârlie. Şi am a fost şocat. Ideea că ai fost urmărit pas cu pas este foarte neliniştitoare, chiar şi după 30-35 de ani.

 

Pentru că aţi amintit de Europa Liberă, fac o buclă: a anunţat că îşi va relua transmisiunea în limba română, din decembrie. Cum interpretaţi această situaţie?

Este un semnal foarte prost, care vorbeşte despre situaţia politică actuală în care se află ţara. Dar este bine că reiau trasnmisiunea pentru că, aşa, se face publică o anumită stare de fapt.

 

“Scriind cartea Eu, Dracula şi John Lennon, am avut un sentiment de voluptate, dar şi de suferinţă”

Volumul Eu, Dracula şi John Lennon, Povestirile unui trăitor și uluit observator în România comunistă și în mirificul Occident a apărut întâi în Germania, cu titlul Bufonerie. Cum a fost primită de critica germană, de cititorii Germania această carte care nu e compusă doar din amintiri, din anecdote desprea viaţa dumneavoastră în Vest, ci şi despre cea din România?

E o carte în care am căutat să arăt contrastul între dictatură şi liberate şi experienţele pe care le-am avut în anii comunismului, contrastate prin experienţele trăite în Germania sau comparate cu acestea. A face din România o temă a unei cărţi este o treabă riscantă întrucât cu o astfel de temă în Germania îţi poţi pierde mulţi cititori, iar asta nu din dispreţ faţă de România. De altfel, şi la noi în ţară câţi oameni puşi să aleagă între o carte a unui scriitor american, francez sau englez cunoscut şi cea a unui scriitor din Muntenegru, de exemplu, o să-l aleagă pe acesta din urmă? În plus, la ora actuală, România are o imagine negativă în Vest, pe de o parte din cauze politice, iar pe de lată parte, din cauza cetăţenilor români care se învârt pe acolo şi cerşesc ori fură.

Înainte de acest volum, eu am scris multe cărţi cu texte satirice şi cărţi pentru copii şi puteam să continui pe linia asta. Foarte mulţi ani nu am scris niciun cuvânt despre România. Cândva, cartea asta mi s-a impus, totuşi. Şi, scriind-o, am avut un sentiment de voluptate, dar şi de Suferinţă (cu s mare). Am fost eu foarte mişcat rememorând unele episoade din anii aceia.

Am avut multe lecturi publice din această carte, în biblioteci. Imediat după lansare, am fost invitat de Kondard Adenauer Stiftung la o lectură la Berlin. Directorul fundaţiei m-a invitat la o bibliotecă din Berlin. A fost plină. Am avut lecturi publice la München, la Stuttgart şi întotdeauna impactul a fost foarte bun, iar cartea s-a cumpărat. Asta e dovadă clară de interes. Berliner Zeitung a scris că este romanul cel mai comic al primăverii respective şi mă comparase cu Hrabal.

 

Sunteţi un autor care “se apleacă asupra peisajului românesc cu atenţie şi tandreţe, dar şi cu luciditatea şi spiritul critic ale unui adevărat scriitor”, spune Andrei Pleşu, referindu-se la volumul Eu, Dracula şi John Lennon.Vă văd pe reţelele sociale foarte interesat de ceea ce se întâmplă acasă. Nu vă tentează ideea de a scrie o carte despre România ultimilor ani, aşa cum o percepeţi când vă întoarceţi acasă sau citind despre evenimentele de la noi, în presa din Occident?

După ce a am scris cartea asta, cu mine s-a petrecut o schimbare interesantă, şi anume, am descoperit plăcerea de a mă ocupa de concret, de real în primul rând. Nu eram nici înainte un autor oniric sau suprarealist, dar scriam texte satirice atemporale. Când am început să scriu despre România, a fost un impact mult mai profund. Am descoperit plăcerea unui altfel de scris. Aşa că nu am mai avut interes să mă întorc la celălalt gen. După apariţia cărţii am scris multe texte pe tema asta şi în germană, şi în română. Le-am prins într-un volum care a apărut în Germania, acum un an, Chaplin al II-lea. Unul dintre firele cărţii vizează evoluţia unui personaj care pleacă din Est şi ajunge în Vest şi, spre deosebire de Eu, Dracula şi John Lennon, unde o mare parte din carte se petrece în trecut, în acesta cea mai mare parte a acţiunii se petrece în prezent, în cel din Vest, doar din când în când fiind interferenţe ale Estului.

Cel mai recent proiect, de care m-am ocupat în ultima jumătate de an, a fost să scriu, împreună cu Adina Popescu, scriitoare şi jurnalistă la Dilema Veche, un dialog Est-Vest pe ton umoristic, dar care vizează probleme reale. Eu povestesc experienţele mele din Vest, iar Adina Popescu, pe ale ei, din Est. O parte au fost publicate în Dilema Veche. Cum ecourile au fost foarte bune, le-am strâns într-o carte care se numeşte Viaţa e frumoasă, cu mici excepţii. Sper că o vom publica în curând.

 

“După episodul #rezist, în Germania reacţiile au fost de apreciere, de laudă, de admiraţie”

În perioada asta în care v-aţi focusat atenţia pe ceea ce se întâmplă aici, la noi, cum este percepută România în presa germană, printre prietenii, vecinii dumneavoastră?

Interesează foarte rar. Dacă vorbesc cu vecinii despre România, cred că îi plictisesc destul de repede. Cu excepţia celor care au neamuri în România, germanii nu sunt prea interesaţi. Cum nu sunt interesaţi de probleme din Norvegia sau din Serbia, de exemplu. Sunt interesaţi de ele doar în momentul în care apare ceva care să le capteze atenţia. De exemplu, în urmă cu un an şi ceva a apărut un articol în presa centrală despre puşcăriaşi români de genul Voiculesc&comp. cărora li se reducea pedeapsa în funcţie de cărţile scrise în penitenciar. O cunoscută de-a mea dintr-un orăşel de lângă Düsseldorf a decupat articolul şi mi l-a trimis, spunmdu-mi, râzând la început: “Eşti sigur că nu ai inventat povestea asta?” Era uluită de aşa ceva. Un alt prieten, din Köln, care e şi critic literar, căruia i-am trimis articolul, mi-a zis: “Asta ar fi o chestie grozavă pentru tine. De ce îţi pierzi vremea în Germania, cu texte pe care iei bani puţini, când poţi merge în România, să stai la porţile puşcăriilor şi să primeşti acolo nişte conttracte de mucnă extarordinare?”

În privinţa României, le-a atras atenţia episodul cu #rezist, cu demonstraţiile cu zeci de mii de oameni în stradă. Când au văzut feţele acelor oameni civilizaţi şi au văzut că Estul e ca Vestul, au apărut comentarii pozitive la adresa României. Reacţiile au fost de apreciere, de laudă, de admiraţie.

În cotidian, însă, România se face simţită mai mult negativ, iar asta de mulţi ani – un pic mai puţin în ultima vreme. Ajunge un hoţ de buzunare contra a zece medici excelenţi  – în Germania se spune că cei mai mulţi medici străini din ţară sunt români – şi ştirea care captează atenţia este cea negativă, cea care se referă la hoţul de buzunare.


Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.