Gabriel Liiceanu: „Prostia nu poate fi deculpabilizată când proștii se recrutează dintre oamenii inteligenți”

Foto: Emanuel Tânjală

Impudoare. Despre „eu” va fi vorba este cel mai recent volum al lui Gabriel Liiceanu, publicat la sfârşitul anului trecut, o carte ca o călătorie prin lumile nevăzute ale minții și ale spiritului. Din lista temelor în marginea cărora cititorul este invitat la introspecţie am ales, pentru acest dialog, cuvintele, gândirea şi prostia.

Am vorbit cu Gabriel Liiceanu despre cititul ca formă de spălare interioară, despre funcţionarea deficitară a sistemului de învăţământ, despre libertatea de exprimare, în numele căreia se scriu şi enormităţi, şi ticăloşii smintitoare, şi despre limitele ei, despre mediocritate şi prostie. Pentru că „adevăratul Turn Babel e cel în care se încurcă mințile, nu limbile”.

 

„Cuvintele ne guvernează viața”

CV Gabriel Liiceanu

Este unul dintre cei mai importanţi autori de „literatură personală” din România de azi. În ultimul sfert de veac, cărţile sale au constituit repere pentru diferitele variante ale acestui tip de discurs.

Jurnalul de la Păltiniş (1983), ale cărui teme centrale sunt raportul maestru-discipol şi importanţa culturii într-o epocă totalitară, a fost un adevărat bestseller al anilor ’80: producea cozi la librării, se vindea „pe sub mână“, se împrumuta numai prietenilor de încredere. Din scrisorile generate de comentariile la acest jurnal (între timp tradus în mai multe limbi) s-a născut un al doilea volum de succes, Epistolar (1987), care reuneşte voci intelectuale de mare forţă. Urmează, în altă formulă, dar, în fond, tot în notă confesivă, Declaraţie de iubire (2001), exerciţii de admiraţie şi de ataşament intelectual, etic şi, nu în ultimul rând, uman faţă de personalităţi importante ale culturii noastre. Uşa interzisă (2002) este una dintre cărţile favorite ale publicului din ultimii ani şi o revenire la notaţia diaristică. Cu Scrisori către fiul meu (2008), Gabriel Liiceanu se lasă din nou atras de simplitatea şi directeţea genului epistolar. Întâlnire cu un necunoscut (2010) reia firul confesiv al unor însemnări care, deşi par legate de o zi sau alta, au crescut, de fapt, dintr-o viaţă întreagă.

În paralel cu volumele în care autorul construieşte ceea ce francezii numesc l’écriture du moi, scrierea egotistă, Gabriel Liiceanu a publicat în ultimii ani o serie de cărţi eseistice, filozofice şi de implicare în „viaţa cetăţii“: Despre minciună (2006), Despre ură (2007) şi Despre seducţie (2007), Estul naivităţilor noastre (2012), Dragul meu turnător (2013), Fie-vă milă de noi! şi alte texte civile (2014), Nebunia de a gândi cu mintea ta (2016), România, o iubire din care se poate muri (2017), Continentele insomniei, (2017), Aşteptând o altă omenire (2018), Caiet de ricoşat gânduri sau Despre misterioasa circulaţie a ideilor de‑a lungul timpului (2019), Ludice. Exerciții de umor criptic (2019), Isus al meu (2020), Despre destin. Un dialog (teoretic şi confesiv) despre cea mai dificilă temă a muritorilor (dialog cu Andrei Pleşu), 2020, Impudoare. Despre „eu“ va fi vorba, 2021.

(Sursă CV: Editura Humanitas)

În cel mai recent volum al dumneavoastră, Impudoare, pătrundeţi prin poarta eului propriu, deschizând o alta spre eurile noastre şi invitându-ne la introspecție în marginea unor teme esenţiale: gândirea, prostia, iubirea, prietenia, cuvintele, crepusculul vieţii, moartea. De ce, domnule Gabriel Liiceanu, „cuvintele” reprezintă o temă recurentă în acest volum despre „dezbrăcarea sufletului”?

Pentru că mi-am petrecut viața printre cuvinte. Pentru că ele sunt „spirit pur”. Ca și muzica. Pentru că prin ele se exprimă sufletul odată „dezbrăcat”. Pentru că, la o adică, dacă, scriind, îi exprimăm pe toți, ele ne fac să existăm și după ce am murit. Pentru că ele sunt eroul principal al cărții mele. Pentru că pe ele, deși sunt tot ce avem mai bun, le batjocorim când vorbim vulgar, sau le jignim când vorbim pe neînțelesul tuturor, îmbârligând cuvinte, ca snobii, ca proștii, ca fudulii. Pentru că ele ne guvernează viața. Pentru că prin ele ne putem, deopotrivă, exprima sau ascunde. Pentru că prin ele suntem manipulați. Pentru că în ele ne îmbrăcăm strâmtimea minții sau efortul de a înțelege lumea. Pe scurt, pentru că prin ele existăm ca oameni, pentru că ele sunt mediul nostru, cel în care ne târâm, mergem, înotăm, dansăm sau zburăm. Prin cuvinte tot ce atingem începe să fie din clipa în care e numit. O spune Thomas Man într-o minune de frază din nuvela Tonio Kröger:

„Se dărui cu totul acelei puteri care i se părea cea mai sublimă de pe pământ, în slujba căreia se simțea chemat (…), puterea spiritului și a cuvântului, care tronează zâmbind peste viața inconștientă și mută.”

 

„Se poate trăi fără cărți, dar rezultatul e teribil”

Unul dintre motivele pentru care citim, spuneţi, este pentru a ne spăla sufletul. Oare de ce, în România, nevoia acestei spălări, acestei împrospătări lăuntrice o resimt nu foarte mulți dintre noi? Dacă ne raportăm la cifrele pieţei de carte, am putea spune: chiar tot mai puţini, de la an la an.

Suntem una dintre cele mai sărace țări ale Europei. Atâta vreme cât din cauza mizeriei stăm prost cu hrana, cu dantura, cu consumul săpunului, al pastei de dinți, cu dușul zilnic, cu îmbrăcămintea etc. – deci cu tot ce ține de igiena trupească –, n-avem cum să stăm bine cu igiena spirituală. Spălatul sufletului e un lux. Cultura e un lux. Se poate supraviețui fără să citești. Se poate trăi fără cărți, se poate trăi, desigur, dar rezultatul e teribil. Te apropii din ce în ce mai mult de cotele primitive ale vieții, te îngropi în analfabetism, în superstiții, în prost gust, în inconștiență, în frustrare, în urâțenie sufletească.

 

Am discutat recent cu profesori de limbă română, de liceu, care îmi spuneau că, în ultimii ani, au avut generaţii de elevi pregătiţi execrabil, că foarte mulţi dintre ei, înscrişi la „Uman”, nu citiseră, până în clasa a noua, nici măcar o carte, că programa școlară nu mai obligă elevul la lectură. Dacă obiceiul de a citi nu se află la temelia educaţiei primite, în primii ani de viață, în familie, în şcoală, mai poate fi deprins la vârstă adultă?

Da, prin gene. Sau prin întâmplări miraculoase. Îmi vin în minte două cărți: romanul lui Dai Sijie, Balzac și micuța croitoreasă și Fan Shen, De unul singur. Memoriile unui membru al Gărzilor roșii. În amândouă acțiunea se petrece în timpul Revoluției Culturale maoiste în care singura carte existentă e „cărțulia roșie” a lui Mao. Eroii cărților sunt adolescenți trimiși la „reeducare” în sate de munte și care se salvează grație unor cărți găsite în poduri părăsite sau în câte o valiză ascunsă sub pat. Toți se salvează salvându-și mintea și sufletul. S-au citit cărți la lumina felinarelor, la lumina lunii, la lumina licuricilor.

 

„Elita politică și intelectuală din ultimul sfert al secolului al XIX-lea avea conștiința unei misiuni istorice”

De ce la finalul secolului XIX, în decurs de doar două-trei decenii, au putut fi puse bazele unui sistem de învăţământ funcţional, iar acum, după 30 de ani de democraţie, acest sistem nu doar că nu e capabil de reformă, dar funcţionează tot mai deficitar? Ce ar fi de făcut?

Nu poți compara politicienii care, la sfârșitul secolului al XIX-lea, au pus pe picioare România modernă cu cei de-acum care, odată ajunși la putere prin clientelism politic și contra-selecție, o schilodesc. Ce legătură au liberalii Brătienilor cu PNL-ul de azi? Ce legătură are Spiru Haret ca ministru al Învățământului – format la Sorbona și sub ministeriatele căruia s-au deschis două mii de școli în doar patru ani (1897-1901) – cu miniștrii Educației de după ’90, dintre care unii au fost plagiatori, alții acoperitori de plagiate și, nu puțini dintre ei, ignari și incapabili să rostească o propoziție corectă?

În timp ce Spiru Haret a avut trei mandate de ministru, asigurând continuitatea reformei și culegând roadele ei (succesorii lui nu au dărâmat nimic din ceea ce el a clădit), noi am avut în 28 de ani 24 de miniștri, iar, într-un singur an, patru miniștri, asigurând astfel controlarea poporului prin îndobitocirea lui.

Și ar mai fi ceva de spus. Ultimul sfert al secolului al XIX-lea a stat în România sub semnul patriotismului fervent. Elita politică și intelectuală de-atunci avea conștiința unei misiuni istorice, iar poporul român avea un ideal: nașterea unei patrii moderne. Mai toți își dedicau pe-atunci viața acestei construcții. Chit că se născuseră aici sau că deveniseră români prin a doua cetățenie. Ironia soartei face ca cei mai mari patrioți români să fi fost, potrivit originii lor, străini. Oare în topul patriotismului românesc nu-i situăm pe germanul Carol I, pe francezul Carol Davila, pe armeanul Spiru Haret, mai târziu pe regina Maria, prințesă a Marii Britanii? Patriotismul lor, altoit pe un formidabil simț al datoriei, avea calitatea de a fi autentic. Exista, desigur, și „lumea lui Caragiale”: demagogii, fripturiștii, imbecilii veleitari, existau nepotisme, coaliții politicianiste etc. Dar astăzi, când miza istorică a României este din nou uriașă – revenirea la viață după moartea în comunism –, pare că nu mai există decât asta. Astăzi o bună parte din tot ce ce aveam mai bun a părăsit țara, iar cei de la putere au rămas s-o distrugă.

 

„Adevăratul Turn Babel e cel în care se încurcă mințile, nu limbile”

Nu se citește, în schimb se scrie mult. În torenţi. Oricine, despre orice, oricum şi oricând. Sesizăm asta, uitându-ne pe pagini de internet, pe reţelele de socializare – unde oricine se poate prezenta ca formator de opinie, ca specialist într-un domeniu şi, mai mult şi mai rău, este perceput ca atare –, chiar şi pe piaţa cărţii.

Omul are în general nevoia (care la unii ajunge boală) de a se exprima. Uneori până la a deveni logoreic. Se vorbește mult pe lume, la unele popoare mai mult decât la altele. Când a apărut tiparul, lucrurile s-au schimbat radical. Tiparul dislocă dialogul direct. Dintr-odată, poți vorbi cu departele tău, poți vorbi peste timp și peste mări și țări. Și, mai ales, poți (autor și cititor deopotrivă) vorbi în tăcere, fără să suporți clămpăneala oamenilor, tonurile ridicate, stridențele lor verbale, zbieretele lor, mă rog, „zgomotul” limbii rostite. Poți vorbi, stând liniștit la masa de scris, cu mulți, foarte mulți oameni deodată. Capeți impresia că ceea ce gândești sau simți tu e important și pentru ceilalți. Asta e partea bună a lucrurilor.

Partea rea e când ajungi să scrii nu pentru că ai ceva de spus, ci pentru că vezi în scris făgăduința notorietății. Boala scrisului (deja Cioran spunea, în anii ’60, că „în general se scrie prea mult; până și Shakespeare a exagerat”) se întinde cu cât mijloacele de comunicare capătă amploare. Astăzi, oricine crede că are ceva demn de comunicat  scrie. Și cine nu are o părere în orice privință?

Iar asta este de-a dreptul nociv din clipa în care vorbitul în public și scrisul devin un drept pus sub pălăria „libertății de exprimare”. Care e revendicată indiferent de gradul de instrucție sau de „libertatea de gândire” care ar trebui să preceadă și să condiționeze libertatea de exprimare. În felul acesta nu mai există un „control de calitate” al produselor verbale. Azi, când oricine se poate adresa omenirii în câteva minute doar apăsând clapele unei tastaturi, ravagiile mentale sunt uriașe și destabilizează toată populația globului. Adevăratul Turn Babel e cel în care se încurcă mințile, nu limbile.

Şi tocmai pentru că nu mai există stavile pentru libertatea cuvântului (orice libertate se definește și printr-o limită specifică), scrisul la îndemână a devenit mijlocul cel mai eficace pentru eliberarea unei mari cantităţi de prostie, adică de gândire gata mestecată de alţii. Și așa apar „trendurile de gândire”, contaminările în masă, vorbitul în cor și-n turmă.

 

„Nimic de soi nu se naște decât la capătul unei exigențe extreme”

În schimb, la polul opus, există nu puțini oameni culţi, oameni pregătiţi, care ştiu să scrie, care au ce scrie, dar care se confruntă uneori cu reţineri, cu blocaje înainte de a se apuca de scris. Şi dumneavoastră, recunoaşteţi, aţi trecut prin astfel de momente. Ce generează conştientizarea unui astfel de blocaj de moment?

Îndoiala. Dacă ești sigur că tot ce așterni pe hârtie (mă rog, pe computer) e bine din capul locului, ești pierdut. Dacă nu revii până la sila ultimă asupra a ceea ce ai făcut, dacă nu te lupți cu nesiguranța ta la tot pasul, cu spaima de mediocritate la pândă, dacă te părăsește nevoia de perfecțiune și dacă nu poți aștepta până când ești sigur că totul s-a copt, ești pierdut. Nu cred că se poate scrie à la longue în transă.

Teribil, în scris, e faptul de a fi la mâna necunoscutului din tine, a acelui personaj misterios care ești tu și nu ești tu. Dar dacă el ne-a fost binevoitor sau nu când am scris, aflăm întotdeauna mai târziu. Niciodată în imediat, întotdeauna mai târziu, uneori foarte târziu, când, după ani, la o relectură, ceea ce ai scris cândva ți se dezvăluie dintr-odată ca bun. Atât de bun, încât ajungi să crezi că paginile acelea nu-ți aparțin. De ce se întâmplă așa? Pentru că noi nu suntem niciodată pe deplin conștienți de ce suntem capabili. E mereu nevoie de „ziua a șaptea”, de pasul acela înapoi, când constați fără trufie (doar cu bucurie) că atunci, în acele pagini, ai fost neașteptat de bun.

 

Din tot ce spuneți se înțelege că scrisul nu e tocmai o „meserie” de invidiat…

E greu de răspuns. Un laitmotiv al paginilor din această carte (Impudoare – n.r.) este enorma satisfacție pe care ți-o dă faptul de a exprima sau, mai corect spus, de a te exprima. De a onora cuvintele, cum spuneam la început, și, deopotrivă, de a te lecui cu ajutorul lor. A exprima ceea ce ai înțeles e terapeutic, îți dă senzația că ești bun la ceva pe lumea asta, în măsura în care te legeni cu iluzia că alții ar avea la rândul lor ceva de câștigat de pe urma înțelegerii tale. Și poate că și mai important este să te exprimi, pentru a le oferi celorlați o unitate de măsură pentru viețile lor. „A face schimb de vieți”, spun undeva la începutul cărții. Problema e că satisfacția asta pe care ți-o dă exprimarea se plătește dur.

 

„Reușita unei cărți depinde de puterea ei de a deschide o lume care până atunci nu exista, de care nimeni nu știa”

Dar cum ajungi să fii omologat ca scriitor. Publicând?

Dacă m-ar întreba cineva cum faci să afli tu dacă ai devenit sau nu scriitor, aș răspunde: ești scriitor când, seara, închizi fericit computerul și când, recitind a doua zi, constați că tot ce ai scris în ziua precedentă e o porcărie. Adevărul e că nimic de soi nu se naște decât la capătul unei exigențe extreme. Să scrii este o fericire, desigur, dar una plătită din greu. E, fără emfază spus, o facere în chinuri.

Când faci un copil, îți dorești din răsputeri să fie unul reușit. Noica obișnuia să spună: „cărțile mele, copiii mei”. Ei bine, reușita copiilor tăi spirituali care sunt cărțile, spre deosebire de nașterea prin loterie genetică, depinde numai de tine. Și pentru că este așa, ești dispus să suporți nașterea lor, aducerea lor la lumină întru reușită deplină, în cele mai cumplite cazne. De aceea, scriitorul e ori singur, ori e un partener imposibil. Nu prea e de dorit să-ți împarți viața cu  el.

Și mai e ceva. Cartea nu doar o naști, ca pe un prunc pe care apoi îl însoțești și îl crești în societate „până se face mare”. Cartea crește și se face mare în „secret”, în adâncul întunecat al spiritului tău, de la prima la ultima pagină. Ea iese deodată în lume, așa cum a ajuns să se împlinească în lunga perioadă a gestării ei. Iată de ce, autorul răspunde de la bun început de „silueta” cărții sale, de felul în care ea va circula printre noi. Odată apărută, cartea fuge de lângă cel care-a scris-o. El nu mai poate interveni în viața ei.

 

Dar, până la urmă, de ce anume depinde reușita ei, dincolo de exigența și cazna scrisului?

Esențial, dincolo de „știința” sau de frumusețea scrisului pe care se presupune că un scriitor format le are, reușita unei cărți depinde de puterea ei de a deschide o lume care până atunci nu exista, de care nimeni nu știa. Iertați-mă că mă voi referi la Jurnalul de la Păltiniș. O fac pentru că ilustrează bine ce vreau să spun. Șocul pe care l-a produs această carte apărută în 1984, în plină mizerie a istoriei, se explică prin faptul că nimeni pe-atunci nu-și putea imagina că o lume ca aceea descrisă în carte – o școală de gândire deschise în vârf de munte – era în principiu cu putință. Cartea pătrundea într-o lume total exotică, părea că nu face parte „din lumea de aici”. Ea făcea cu putință, după cum spusese Noica la un moment dat despre aventura noastră: „Orice infern devine suportabil dacă paradisul culturii este cu putinţă”. Paginile Jurnalului dovedeau că paradisul era cu putinţă; chiar şi în România lui Ceauşescu. Ele descriau, înlăuntrul unei închisori colective, drumul către acest paradis ca pe un drum al eliberării şi al libertăţii interioare.

 

„Prostia este circulară, e închisă”

Revin însă la prostie. Este prostia echivalentă cu mediocritatea?

Nu. Prostia este circulară, e închisă. Cel mai limpede se vede asta în cazul ideologiei. O idee iresponsabilă, criminală pornește din mintea cuiva și se înfige apoi în mintea multora. Există mereu prostul care prostește și prostul prostit. Emițătorul prostiei și receptorul lui. Acesta e cercul vicios al prostiei.

În general însă, o prostie, o idee periculoasă sau absurdă, ca să prindă, trebuie să cadă pe un teren afectiv. Cum „pasiunea egalitară” (Thierry Wolton) e cel mai puternic afect uman, devine explicabil faptul că toate utopiile egalitare (în frunte cu marxismul) sunt prostiile cu răspândire maximă și cu costuri extreme (comunismul costă, pentru cine e interesat și vrea să-i știe prețul exprimat în „cadavre peșine”: circa o sută de milioane). Acesta e tipul de prostie care merge mână în mână cu fanatismul și crima, cu „trecerea de la logică la epilepsie”,  vorba lui Cioran.

Mediocritatea nu face astfel de ravagii, nu e fanatică, nu provoacă revoluții și războaie, ci se mulțumește să instaureze un climat călduț în societate. Să creeze o lume fără elite, fără avânturi, fără ieșiri din rând. Mediocritatea e comodă pentru majoritate, pentru cei care nu aspiră la a-și da un destin. Răul pe care-l fac mediocrii se rezumă la a pune piedică celor care au apetitul înaltului sau al binelui făcut cu competență și cu bun-gust. Ei sunt liniștiți câtă vreme nu sunt puși în situația de a se oglindi în reușita altora. Atunci devin agresivi, fac corp comun, căci își simt căldicelul vieții pus în pericol. Atunci mediocrii răspund prin aglutinare și cantitate. O societate majoritar mediocră stagnează, ea nu pune nimic deosebit pe lume căci, prin conjurația mediocrilor, ea împiedică pe oricine să pună.

 

Poate fi prostia deculpabilizată? În ce context?

Sigur, poate. Atunci când prostia e „cultivată”, când puterea nu dorește să aibă de-a face cu cetățeni maturi care-și pot revendica dreptul de a fi corect reprezentați. Vinovați, în acest caz, sunt cei care, fiind la cârmă, mențin anume societatea în vârsta minoratului mental. Sănătatea trupului și sănătatea minții sunt prioritățile absolute ale oricărui stat: medicina și educația. Orice societate e de fapt o „fermă a oamenilor”. Sau un teren de cultivat. Într-o fermă poți să crești mârțoage sau cai de rasă, iar dacă o livadă nu dă roade, cultivatorii sunt de vină, nu pământul și pomii.

În schimb, prostia nu poate fi deculpabilizată când proștii se recrutează dintre oamenii inteligenți. Pare absurd ce spun, dar, din păcate, e purul adevăr. Cei mai străluciți intelectuali pot fi și scandalos de proști. Am numit prostia oamenilor inteligenți „prostie paradoxală” sau „prostie la vârf”. În asemenea cazuri trebuie căutat un mobil afectiv. O minte deosebită poate deraia, poate vira către prostie, exces etc., când, într-o dezbatere, subiectul se colorează (autobiografic) afectiv. O minte îndeobște limpede poate fi orbită de o traumă trăită cândva.

Altă explicație nu am, de vreme ce până și un imbecil poate să-și dea seama că atunci când e vorba de riscuri și dezastre colective se impun automat măsuri de salvare colective. În asemenea situații nu mai există libertatea de a-ți revendica libertatea. Ai zice că orice om perfect rațional  poate înțelege că libertatea cuiva trebuie îngrădită când ține morțiș să se manifesteze pe spezele altuia.

 

„Există două măsuri diferite pentru a gândi corect libertatea de exprimare”

Se spun, se scriu prostii, chiar ticăloșii în… numele libertăţii de exprimare. Totuşi, unde ar trebui să punem o limită – nu neapărat prin lege –, la libertatea de exprimare?

Cred că există două măsuri diferite pentru a gândi corect libertatea de exprimare. Sunt cazuri în care ea e de facto limitată – adică cenzurată și culpabilizată – acolo unde n-ar trebui să fie. Gândiți-vă la formele halucinante de impunere și penalizare pe care le-a atins deja de câțiva ani buni „corectitudinea politică”. Cum a definit-o recent un filozof francez: „rezultatul bunei intenții care sfârșește în abjecție”.

Pe de altă parte, ea e nelimitată tocmai acolo unde s-ar cuveni să fie îngrădită. Nu știu cum se poate ieși din acest clește. Nu știu cum anume, pentru a elibera libertatea de gândire, poate fi oprit avântul pe care l-a luat „poliția gândirii”; și nu știu nici cum pot fi recalibrate suporturile de comunicare în masă pentru a împiedica prostia, ticăloșia, calomnia, dezinformarea să pună stăpânire pe lume.

Dar nu prea avem voie să ne plângem și nici nu putem acuza pe altcineva decât pe noi înșine pentru tot ce ni se întâmplă. Tot ce e bun și rău pe lume își are rădăcinile înfipte în „constituția de ființă a omului”. Și nu va fi altfel câtă vreme vom fi spirit altoit pe trup. Și vom fi mereu, câtă vreme „spiritul pur” (informația autogenerabilă) n-are cum exista. În imprevizibilul istoriei noastre, doar cu mintea asta „întrupată” avem a ne descurca. Suntem un caduceu, toiagul acela pe care sunt împletiți doi șerpi îngemănați, sau două mlădițe – ale binelui și ale răului – sau, dacă preferați alegoriile, Diavolul și bunul Dumnezeu care se amuză pariind clipă de clipă pe noi.

 

Citiţi şi alte interviuri cu Gabriel Liiceanu:


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

6 Comentarii

  1. Domițian Valentin spune:

    1) Pentru creierul uman există două ” sisteme de operare „. Primul, analogic, este comun tuturor animalelor. Pentru că suntem SI animale îl folosim și noi.Al doilea, digital, a început să se evidențieze de la Socrate: rațiunea.Ea înseamnă să descompui realitatea în propoziții de care ești conștient și să o recompui la loc prin regulile logicii.A fi rațional înseamnă să îți fi însușit acest al doilea sistem de operare, să fi rezolvat problema compatibilității cu primul, să le fi integrat functional într-un sistem care să cuprindă tot ce faci și gândești.
    Vestea proastă, pentru care și scriu acest comentariu, este că imensa majoritate a oamenilor biologici NU sunt raționali ! Adică ei folosesc DOAR sistemul de operare din fabrică însă pe cel mai performant hard printre animale.Ca exemplu, am văzut portrete mari ale lui Einstein care erau făcute la vechile imprimante din semnele accesibile acesteia.Desi limba este făcută pentru exprimarea gândirii logice, digitale, ea este folosită de irationali precum imprimanta pentru a descrie modul lor fluid, analogic, de a percepe lumea.
    A doua veste, la fel de proastă, este că cei raționali nu sunt suficient de raționali ca să își dea seama de această realitate.In spațiul public nu am văzut-o semnalată NICIODATĂ. Nu am citit suficient ca să o pot afirma și pentru literatura de specialitate.
    De aceea, este lipsit de sens să folosim limbajul rațional când ne adresăm irationalilor ! Politicienii știu asta cu mult mai bine decât intelectualii. Iar dacă ne adresăm raționalilor aria de comunicare se restrânge iarăși, pentru că este foarte probabil ca aceștia să cunoască deja ceea ce vrem să transmitem.
    Un lucru extrem de deranjant astăzi este că tot ce citim, multe de foarte bună calitate, sunt exclusiv CRITICE.Nimic constructiv . Descrierea și critica sunt prima etapă, studiul de fezabilitate.Dar urmează proiectarea și execuția! Ca să nu fiu subiectul propriei mele critici, iată ce propun :
    Recunoașterea distincției nete dintre raționali și irationali.Problema practică este, evident, că statistic irationalii sunt mai puțin competenți decât rationalii.
    Recunoașterea competenței ca principiu fundamental de organizare a oricărei comunități umane.Aceasta este cea care guvernează viața la orice nivel. Ea a funcționat dintotdeauna sub forma selecției naturale.De când știința și tehnica sunt prezente în viața noastră credem că o putem eluda Nu se poate, pentru că este expresia directă a legii entropiei.Trebuie introdusă administrativ, prin legi, întâi în Constituție !
    Ca cel mai important caz particular de competență, competența în actul votării, trebuie introdus votul cu valoare direct proporțională cu competența votantului și renunțat la sistemul actual în care valoarea votului unui academician este aceeași ca a oricărui boschetar.
    Pe scurt tocmai pentru că realitatea este cea descrisă de domnul Liiceanu, este necesar să oprim prostia la sursă și să nu o lăsăm să-și facă efectul precum veninul.
    Din poziția în câte este domnul Liiceanu poate strânge în jurul dânsului vârfurile valorilor românești pentru analiza în detaliu, de la zero, modul de organizare și funcționare a societății, poate și aceste idei…

    • Mihnea spune:

      Foarte bune observatiile, dar solutia propusa la final este evident imposibil de pus in practica cu mijloace legale, in contextul legislativ actual: este nevoie de votul „irationalilor” / „incompetentilor” pentru modificarea Constitutiei in sensul ca votul acestor „irationali” / „incompetenti” sa conteze mai putin in viitor. Daca analizam alternative la democratie, este putin probabil ca lumea occidentala va mai accepta ca regim politic despotismul luminat, iar acest regim ar avea si riscuri evidente (conteaza prea mult calitatea despotului si functia va fi usor pervertita/deturnata inca de la a doua generatie).

      Cred ca totul tine de educatie si destuparea mintilor, pentru a reduce cat mai mult numarul „irationalilor”. Dar, ghici ciuperca ce-i ?! Tara te vrea prost. Literalmente.

      Lupta pentru raspandirea cunoasterii, imbunatatirea sistemului educational si sustinerea / raspandirea unor valori morale inalte este cea mai importanta misiune pe care si-o pot asuma „rationalii”. A fost grea din totdeauna, iar in ultimele decenii senzatia de deznadejde nu poate fi evitata, pentru ca a devenit extrem de simplu pentru oricine sa livreze lumii intregi exact lozincile si argumentele false care se prind de mintile rudimentare. Adevarul – dar sa omitem momentan discutia despre cum se defineste adevarul si ce capcane sunt aici, sa zicem mai bine informatia si gandurile transmise cu onestitate si dorinta de a face bine si fara scop manipulativ – este tot mai greu de identificat in oceanul de informatii disponibile. Si suntem intr-un cerc vicios sau o spirala a caderii.

  1. 15 ianuarie 2022

    […] Interviu, cu titlul ” Gabriel Liiceanu: „Prostia nu poate fi deculpabilizată când proștii se recrutează dintre oamen… […]

  2. 13 aprilie 2022

    […] Citiţi şi: Gabriel Liiceanu: „Prostia nu poate fi deculpabilizată când proștii se recrutează dintre oamen… […]

  3. 27 decembrie 2022

    […] Gabriel Liiceanu: „Prostia nu poate fi deculpabilizată când proștii se recrutează dintre oamen… […]

  4. 13 februarie 2023

    […] Gabriel Liiceanu: „Prostia nu poate fi deculpabilizată când proștii se recrutează dintre oamen… […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.