Gabriel Liiceanu: „Față de Dumnezeu ca Idee, Isus are și meritul că o întrupează

Gabriel Liiceanu. Foto: Radu Sandovici

Cel mai nou volum al lui Gabriel Liiceanu, Ce gândește Dumnezeu? Puțină teologie (Humanitas, 2022) – o carte provocatoare încă din titlu, dar scrisă, spune autorul, nu împotriva ideii de Dumnezeu şi nu din postura unui ateu – a generat, cum era de așteptat, polemici intense în spațiul public.

L-am invitat pe Gabriel Liiceanu la un dialog despre credință în afara dogmelor teologice, despre căutarea lui Isus care „învie în mine de câte ori îmi imaginez toate crimele făcute de toate exemplarele speciei umane”, despre Dumnezeul biblic și Dumnezeul ca Idee. Un interviu în care întrebările izvorăsc dintr-o credință încadrabilă în dogmele religioase, în timp ce răspunsurile sunt ale unui om care, spune, crede judecând cu mintea sa, crede în Dumnezeu ca Idee.

 

„Nu pot trăi în schizofrenia cunoașterii, oricât de mult aș admira epopeea biblică și mitul cristic”

CV Gabriel Liiceanu

Este unul dintre cei mai importanţi autori de „literatură personală” din România de azi. În ultimul sfert de veac, cărţile sale au constituit repere pentru diferitele variante ale acestui tip de discurs.

Jurnalul de la Păltiniş (1983), ale cărui teme centrale sunt raportul maestru-discipol şi importanţa culturii într-o epocă totalitară, a fost un adevărat bestseller al anilor ’80: producea cozi la librării, se vindea „pe sub mână“, se împrumuta numai prietenilor de încredere. Din scrisorile generate de comentariile la acest jurnal (între timp tradus în mai multe limbi) s-a născut un al doilea volum de succes, Epistolar (1987), care reuneşte voci intelectuale de mare forţă. Urmează, în altă formulă, dar, în fond, tot în notă confesivă, Declaraţie de iubire (2001), exerciţii de admiraţie şi de ataşament intelectual, etic şi, nu în ultimul rând, uman faţă de personalităţi importante ale culturii noastre. Uşa interzisă (2002) este una dintre cărţile favorite ale publicului din ultimii ani şi o revenire la notaţia diaristică. Cu Scrisori către fiul meu (2008), Gabriel Liiceanu se lasă din nou atras de simplitatea şi directeţea genului epistolar. Întâlnire cu un necunoscut (2010) reia firul confesiv al unor însemnări care, deşi par legate de o zi sau alta, au crescut, de fapt, dintr-o viaţă întreagă.

În paralel cu volumele în care autorul construieşte ceea ce francezii numesc l’écriture du moi, scrierea egotistă, Gabriel Liiceanu a publicat în ultimii ani o serie de cărţi eseistice, filozofice şi de implicare în „viaţa cetăţii“: Despre minciună (2006), Despre ură (2007) şi Despre seducţie (2007), Estul naivităţilor noastre (2012), Dragul meu turnător (2013), Fie-vă milă de noi! şi alte texte civile (2014), Nebunia de a gândi cu mintea ta (2016), România, o iubire din care se poate muri (2017), Continentele insomniei, (2017), Aşteptând o altă omenire (2018), Caiet de ricoşat gânduri sau Despre misterioasa circulaţie a ideilor de‑a lungul timpului (2019), Ludice. Exerciții de umor criptic (2019), Isus al meu (2020), Despre destin. Un dialog (teoretic şi confesiv) despre cea mai dificilă temă a muritorilor (dialog cu Andrei Pleşu), 2020, Impudoare. Despre „eu“ va fi vorba (2021), Ce gândește Dumnezeu? Puțină teologie (2022).

(Sursă CV: Editura Humanitas)

Este fascinant – şi e fascinant chiar și pentru un om care crede în dogmele creştine – acest labrirint al ideilor în care împingeţi cititorul în cel mai recent volum al dumneavoastră, Ce gândeşte Dumnezeu?. Cartea aţi scris-o spontan, spuneţi, „dintr-o purgaţie neîncheiată”, ca pe o prelungire a volumului Isus al meu, nu însă împotriva ideii de Dumnezeu şi nu din postura unui ateu. De ce şi de când vă pasionează subiectul credinţei, domnule Liiceanu?

M-am simțit „hărțuit” de-a lungul anilor de prietenii mei care credeau în Dumnezeu luând à la lettre dogmele creștine. Ba chiar „discriminat”, când mi se dădea de înțeles că a nu împărtăși credința în stil canonic era descalificant. Prin (de)formație profesională, convins fiind că nimic nu se poate sustrage de la examinarea rațiunii, mi-a fost imposibil să nu-mi pun întrebarea – mai întâi în surdină, apoi din ce în ce mai apăsat – cum de poate trece drept adevăr absolut un corpus de propoziții care nu poate aduce în favoarea adevărului său nici măcar o singură dovadă. Pentru orice gânditor matur, revelația ca formă de cunoaștere care cere „să fie crezută pe cuvânt” este un scandal. Și a început să mă roadă tot mai mult întrebarea cum se face că, religios vorbind, credința trimite în fond la totala creditare a lucrurilor care sunt cel mai puțin credibile. Cum se face că nu puțini dintre noi suntem dispuși să credem că un lucru este cu atât mai adevărat cu cât este mai de-necrezut. Și asta cu atât mai mult cu cât, în raport cu cunoașterea modernă, lucrurile în care se crede devin – de la un secol la altul și de la un an la altul – din ce în ce mai incredibile. Cum să te orientezi în lume falsificând-o în termenii ei fundamentali, împachetând-o într-un superb ambalaj mitologic și-apoi să declari că înăuntru se află „știința supremă”? Cum, într-o epocă în care ai la dispoziție o tălmăcire a lumii la configurația căreia au lucrat în laboratoarele științei generații întregi de specialiști, să-ți ghidezi cunoașterea după un mit? Ce-i face pe oameni să creadă că se poate trăi într-o lume a dublului adevăr, că, odată legile naturii descoperite în infailibilitatea lor, ele ar putea fi la o adică suprimate prin capriciu divin? Cum să mai faci credit isprăvilor demiurgice, când toate datele despre crearea universului, originea vieții sau cea a omului ne stau la dispoziție, în timp ce întruparea divinului, Învierea, „înălțările la Ceruri” și topografia divinului își află locul în minunata lume a basmului?

Eu nu pot trăi în schizofrenia cunoașterii, oricât de mult aș admira epopeea biblică și mitul cristic. Și îmi e greu să mă imaginez o clipă în pielea profesorului de religie care trebuie să intre în clasă imediat după ce a ieșit profesorul de biologie și începând să le explice copiilor cum omul a apărut dintr-o bucată de lut peste care a suflat duhul lui Dumnezeu. Așa-numita „vedere binoculară”, la care recurg rafinați intelectuali români pentru a întemeia epistemologic schizofrenia cunoașterii, promovată înlăuntrul unei programe școlare, nu face, cred, decât să-i confuzeze pe copii. Ca și faptul că 1 este 3 și 3 este 1.

 

Dar în felul acesta n-ați renunțat oare la Dumnezeul biblic? La Dumnezeul creștin? Nu l-ați șters de pe harta minții dumneavoastră?

Da și nu. Atunci, mi-am pus problema dacă nu există o credință în Dumnezeu alternativă la credința anacronic-mitică bazată pe dogmele conciliului de la Niceea din al IV-lea secol. Dacă nu cumva Biblia poate fi citită cu o altă inteligență și cu un simț al metaforei și alegoriei sporit. Mi-am zis că trebuie făcut ceva pentru a ieși din impasul creat de acel sobor de episcopi strânși sub sceptrul lui Constantin cel Mare, vinovat de a fi legat noduri pe care Biserica Creștină n-a mai știut apoi cum să le dezlege în zbuciumata ei istorie. Cum să cauți adevărul absolut într-o grămadă de ficțiuni care-și dispută, toate, dreptul la realitate? De ce ar fi „mai adevărat” că Duhul Sfânt purcede în egală măsură de la Tatăl și de la Fiu, și nu doar de la Tatăl? Atunci e normal ca dogma de azi să devină erezia de mâine și erezia de azi, dogma de mâine. Atunci e normal ca Bisericile să se despartă, să se fragmenteze la nesfârșit și să se urască între ele („creștinește”, desigur), de vreme ce n-au nici un referent pentru adevăr.

Altfel spus, m-am întrebat dacă nu ar fi posibilă o credință scutită de contorsiunile mintale la care obligă postularea tuturor misterelor, minunilor și miracolelor lumii; dacă n-ar fi cu putință o religie în care credința să nu-și mai dispute la nesfârșit vidul transcendenței.

 

„Nu putem salva credința ca esență și obiect al religiei decât despărțind-o total de pretențiile de cunoaștere”

„Şi aşa se face că, într-o bună zi, m-am întors către Isus cu inima curată şi mintea limpede”, mai spuneţi. Aţi rătăcit o vreme, căutându-L? I-ați găsit de la bun început pe Isus și pe Dumnezeu în altă formă decât cea atestată dogmatic vreme de 1600 de ani?

În primul rând, mi-am zis că așa cum nu pot călători azi pe glob folosind o hartă a Imperiului Roman, nu pot nici cunoaște Universul folosind Biblia ca manual. Mi-am zis că nu putem salva credința ca esență și obiect al religiei decât despărțind-o total de pretențiile de cunoaștere. Că e un dezastru pentru mintea omului de azi să pună manualul de religie în locul celui de astrofizică, chimie, fizică sau biologie. Credința nu e atestabilă decât în planul moralei religioase (ca slujire a binelui raportată la Ideea de Dumnezeu), nu prin confruntarea unui mitologem cu realitatea. Adevărul și falsul prin raportarea la realitate nu operează pe tărâmul religiilor. Produsele imaginației nu sunt nici adevărate nici false. E fals ce-ți imaginezi doar dacă muți obiectul imaginatului în realitate, susținând apoi sus și tare că ceea ce-ți imaginezi tu, deși nedemonstrabil, e real.

 

„Am spus că ar fi mai frumos să crezi știind, nu că trebuie să optezi doar pentru a ști”

O spuneți de altfel destul de clar în carte: „Când vreau să-mi hrănesc inteligența emoţională, ascult muzică, citesc literatură, mă agăț de miracole, mă las fascinat de magie, evadez din realitate, încep să visez, ascult povești. Când vreau să înțeleg ceva din legile acestei lumi, mă adresez științei. Când vreau să-mi activez privirea de-a doua instanță, dispusă să se mire de ceea ce nimeni nu se mai miră, mă adresez filozofiei. Când am nevoie de cultivarea valorilor morale, de mângâiere și ocrotire «din Înalt», de credințe izbăvitoare, de îmbărbătare și putere de a rezista, de ritualuri, reculegere și rugăciune, mă adresez religiei”, afirmaţi în volum. Poţi fi însă credincios poziţionându-te în afara dogmelor teologice, respingându-le?

Citând ce ați citat acum din carte aveți și răspunsul la întrebare. Nu numai că poți, dar, dacă vrei să crezi și totodată să nu renunți prin asta la cunoaștere, ești chiar obligat s-o faci. Oamenilor le este greu s-o facă (așa cum de altfel mărturisiți și dumneavoastră, devreme ce-mi puneți întrebarea așa cum mi-ați pus-o), pentru că au senzația că odată cu contestarea cunoașterii prin revelația de tip mistic li se ia și nevoia de a crede, și valorile morale, și speranța, și sursa îmbărbătării, și puterea de a rezista în momente de restriște; ba chiar și bucuria ritualurilor religioase. Ceea ce e total fals. Eu nu sunt ateu, dar felul în care cred în Dumnezeu judecând cu mintea mea e altul decât cel în care credeți dumneavoastră judecând cu mintea „dogmelor teologice”.

 

Afirmați răspicat: „Cel mai frumos este să crezi ştiind, nu să crezi ignorând”. Și totuşi, ce ar mai rămâne din credinţă, dacă am opta doar pentru a şti? Misterele pe care le păstrează încă religia nu cumva fac parte din acea corolă de minuni a lumii care nu trebuie strivită?

Am spus că ar fi mai frumos să crezi știind, nu am spus că trebuie să optezi doar pentru a ști. Nu rezultă că știind, îi furi totul credinței. În acest caz, credinței îi rămâne imens și, pesemne, tot ce e mai important. Și anume ceea ce rămâne după ce cunoașterea încetează: felul în care ne purtăm unii cu alții, cutumele bunei creșteri și morala, capacitatea de a distinge între bine și rău, caracterul, speranța, puterea de a ne bucura și de a cunoaște splendoarea; ar rămâne lumea riturilor și sărbătorile religioase care solidarizează o comunitate. De ce plecați de la ideea că spiritul altoit pe trupul uman se epuizează prin cunoaștere? Cunoașterea e doar o parte a lui, dar nu neapărat cea mai importantă, deși a înțelege cu ajutorul rațiunii este un dar pe care grecii credeau că l-am primit de la zei.

Dumneavoastră credeți că Dumnezeu există ca o entitate spirituală obiectivă, la fel de obiectivă ca orice lucru de pe lumea asta, cu singura deosebire că Dumnezeu ar fi o entitate obiectivă infinită, necondiționată și atotputernică, „făcătorul cerului și al pământului”. Implicit, faceți o judecată de cunoaștere. Or pentru a crede și a fi credincios, repet, nu e nevoie de asta.  Spre deosebire de dumneavoastră, eu nu cred că Dumnezeu este o entitate demiurgică existând obiectiv, un Arhitect cosmic care a făcut lumea așa cum face un artist o operă, Dumnezeu fixându-i operei sale, în plus față de artist, un destin, un țel și o istorie care duce spre acest țel.

Spre deosebire de dumneavoastră, care vă reprezentați și un „loc”, un „undeva” în care „locuiește” Dumnezeu – dar unde? (întrebare fără răspuns) –, eu cred în Dumnezeu doar după ce îl „re-lochez” în spiritul uman, ca tópos átopos, „loc fără de loc”, ca Idee de Dumnezeu, cum spune Kant, fără ca această Idee să aibă un corespondent verificabil în realitate. Ceea ce revine la a spune că trupul spiritualizat, odată apărut în istoria vieții – ca om și ca muritor – produce, tocmai ca alternativă posibilă la caracterul său de muritor, Ideea de spirit absolut și nemuritor. Mai mult, că el are și nevoie de ea.

Pe de o parte, omul nu poate fi împiedicat să gândească și să imagineze un spirit la altă scară decât a sa, chiar dacă acest spirit infinit nu rezidă decât în mintea sa. Altfel spus, dacă omul ar fi nemuritor, Ideea de Dumnezeu s-ar absorbi în ființa noastră de nemuritori și noi nu l-am mai putea gândi ca entitate diferită de noi. Am fi noi înșine zei.

 

„Dacă n-am avea Ideea de Dumnezeu, viața noastră ar fi lipsită de repere”

Susțineți că există Ideea de Dumnezeu în mintea noastră, dar că ei nu-i corespunde nimic în afara noastră?

Exact, dar spunând asta nu fac decât să repet ceea ce Kant a demonstrat în urmă cu două secole și jumătate, făcând analiza de necontestat a aparatului nostru cognitiv: mintea noastră, pe lângă conceptele și judecățile care presupun predicatele de adevărat sau  fals, produce, de astă dată doar cu titlu ipotetic și imaginativ, și idei a căror veridicitate nu poate fi nici afirmată nici infirmată printr-o probă a verității. Nu e vina mea și nici a filozofilor că lumea (și teologii în primul rând) îl ignoră pe Kant.

Dar acum, mai important e altceva: spunând că omul îl produce pe Dumnezeu ca Idee în propriul său spirit, revine la a spune că Dumnezeu apare odată cu spiritul uman și va dispărea odată cu el. Dar de ce spun că îl produce pentru că are nevoie de el? De ce avem nevoie de Ideea de Dumnezeu, chiar dacă nu putem nicicum afla în ce măsură Dumnezeu există în chip real? Ce facem cu această Idee odată ce ea survine în mintea noastră?

Simplu spus: ne orientăm în viață. Vorba „nu are nici un Dumnezeu” spune totul în acest sens. Căci ea subînțelege: „Vai de omul care n-are nici un Dumnezeu!” Asta însemnând: el nici nu mai poate fi considerat om. Adică, fără Dumnezeu, poate face orice (vezi Dostoievski), în așa fel încât se auto-elimină din specia umană sau e exmatriculat de ceilalți din ea. Dacă n-am avea Ideea de Dumnezeu, viața noastră ar fi lipsită de repere, n-am putea conviețui, nu am avea sentimentul de seamăn (în descoperirea seamănului, a „aproapelui” – ho plesiós;  Matei 22, 40 – se manifestă măreția învățăturii lui Isus) și nu am putea distinge între bine și rău. Grație Ideii de Dumnezeu eu îmi pot evalua faptele, cele bune și cele rele deopotrivă, pot avea o conștiință și pot ști când am caracter sau când el mă părăsește, când fac ceea ce nu se cuvine sau de-a dreptul ticăloșii. Pot ști când mă dăruiesc sau mă sacrific pentru binele altuia sau când, făcând o nefăcută, devin eventual conștient de ea și descopăr căința (cazul regelui David, al Batșebei și al profetului Natan). Grație învățăturii creștine pot să tind către idealul Binelui, chiar dacă știu că nimeni dintre noi, muritorii, în afară de Isus, nu-l poate atinge. De aceea îl consider pe Isus o bornă, locul în care, în spațiul umanului, se termină umanul și începe, ca împlinire a Binelui și ca formă de superlativ absolut și metaforic, divinul.

 

„Nu am căzut din Ideal, ci ne-am ridicat în două picioare către el”

Aș spune că îi acordați lui Isus un loc mai presus decât cel al lui Dumnezeu. De altfel, la cartea Isus al meu ați pus un motto în acest sens, care a scandalizat nu puțini credincioși: „Dumnezeu e un ornament al lui Isus. Cei mai mulți credincioși au nevoie de ornament, nu de Isus”.

Ați sesizat perfect. Față de Dumnezeu ca Idee, Isus are și meritul că o întrupează. Ideea, cu trupul ei cu tot, este mai mult decât o Idee. Și în acest sens Isus este poate „mai mult”. Este Dumnezeul din mintea noastră pe care l-am aflat la un moment dat printre noi. Genialitatea mitului cristic constă tocmai în faptul de a-i fi dat lui Dumnezeu un trup. Ca să ajungem să credem, aveam nevoie să-l „atingem” pe Dumnezeu, aveam nevoie de „rana” lui. Toma Necredinciosul e prost văzut de pomană, căci, în „necredința” lui, el exprimă perfect dualitatea trup-spirit a naturii umane.

Da, socotesc că oamenii, pentru a putea năzui către Bine, au nevoie să creadă că, între muritori, a existat totuși un exemplar, unul singur, care a întrupat ideea de Bine, de „fără păcat”, chiar dacă pentru noi toți așa ceva nu e cu putință câtă vreme suntem și trup, nu doar spirit. Or era nevoie de cineva care să și împlinească Ideea aceasta. Toată învățătura creștină are ca miză morala, nu cunoașterea, iar Kant a formulat genial acest lucru când a spus că legea morală absolută trebuie să existe chiar dacă nimeni nu ar putea-o împlini.

Tocmai pentru că omul e și spirit, nu doar trup, există pe lume idealuri și, fără de ele, noi am fi viețuitoare de rând. Și tocmai pentru că omul e și trup, și nu doar spirit, idealurile pe care omul le produce (să le numim „arhetipuri”) nu le poate niciodată împlini cu adevărat. Nu am căzut din Ideal, ci ne-am ridicat în două picioare către el. Deși vertical, trupul trage greu (gravităm!), nu ne lasă să ne instalăm în ideal și să ne lăfăim în el. Nu putem dansa tot timpul în loc să mergem, nu putem zbura cu aripi de înger decât în momentele privilegiate ale existenței noastre. Isus ne dă garanția că da, există într-adevăr ceva mai înalt decât noi. Era nevoie de o ancoră în real a lui Dumnezeu, iar Isus este complementul lui mântuitor. Era nevoie de un om considerat divin, care să se nască și să se miște printre noi, pentru a-l mântui pe Dumnezeu de abstracția sa.

Dacă noi nu vom putea păstra idealurile pe care le producem nici măcar ca repere constante (chiar dacă nu le putem împlini), dacă vom rămâne instalați în mitul lui Cain și Abel și, în loc de semeni, vom vedea la tot pasul ființe-obiecte ale invidiei și urii noastre, vom dispărea ca specie aparte, ne vom întreucide până la extincția finală într-un război tribal planetar (uitați-vă cum ne șantajează Putin cu „cenușa” în care spune că poate arunca Planeta dacă „e forțat” s-o facă), ajungând să slujim moartea nu cu săgeți și topoare ca strămoșul nostru din paleolitic, ci cu geniul diabolic al distrugerii nucleare care, astăzi, sfârșește ca autodistrugere globală.

 

„Rămâne Ideea de Dumnezeu, și nu existența lui Dumnezeu în mod real”

„(…) important până la urmă nu e să existe în mod real Dumnezeu şi, oricum, despre asta se poate dezbate la infinit. Important e că există Isus. Singurul punct real. E singurul exemplar în carne şi oase al speciei noastre în jurul căruia s-a creat cea mai frumoasă mitologie a lumii”, am citat din nou din volumul dumnevoastră. Dar Isus e parte a Trinităţii, de numele Lui se leagă evenimente fundamentale ale creştinismului. Dacă nu credem în ele – de exemplu, în naşterea miraculoasă a Lui, în Înviere, în Înălţarea la Ceruri – ce rămâne din fundamentul creştinismului?

Ce rămâne rezultă din ceea ce tocmai v-am răspuns adineaori. Rămâne Ideea de Dumnezeu, și nu existența lui Dumnezeu în mod real. Fundamentul creștinismului este umanul gândit în maximalismul lui ca divin, ergo ca tinzând către idealul Binelui, ergo ca înfruntând Răul. Restul nu reprezintă decât mijloace ficționale necesare pentru atingerea acestui scop. Am nevoie să-l divinizez pe Isus, cum spuneam, pentru a putea pipăi în el existența Binelui „în carne și oase”. Mitul, basmul, fabula, legenda, nașterea miraculoasă sau Înălțarea la Ceruri – funcționează în acest caz ca jăratecul din basme care face dintr-un cal de rasă un cal fermecat (nemuritor și el), care zboară „peste mări și țări”. Credința în miracole ține de combustia sufletului nostru. „Învierea” face depotrivă parte din basm, dar ea răspunde nu așezării noastre apriorice în orizontul legii morale absolute, ci unui placebo necesar pentru a ne lecui de cumplita noastră spaimă de moarte. Sau pentru a o putea înfrunta în mod convenabil. Stoicii nu cunoșteau Învierea, iar Pavel, când a ajuns la Atena și a predicat în piață „învierea dintre cei morți” și „Împărăția lui Dumnezeu” în fața grecilor curioși să audă „ceva nou” de la un personaj exotic, a fost făcut „palavragiu” (spermológos) și luat peste picior: „Te vom asculta și altă dată cu privire la acestea” i-au răspuns și au plecat prăpădindu-se de râs.

Spre deosebire de creștini, care vor lecuirea prin „minciuna albă” a Învierii, și nu prin educarea fricii, grecii și romanii aleseseră educarea fricii de moarte prin rațiune și prin exacerbarea lucidității, fără să cerșească îndurarea Cuiva și fără să apeleze la cârja autoînșelării benefice. Tot ce-mi doresc, eu unul, e să-mi dea Dumnezeu puterea să mor în picioare, și nu în genunchi, amăgindu-mă că el mă așteaptă „la sânul Lui” și să sper că, deși știind că voi fi peste o vreme cât se poate de mort, voi avea puterea să nu mă amăgesc cu ficțiunea reînvierii sau a nemuririi.

 

Isus învie în mine de câte ori îmi imaginez toate crimele făcute de toate exemplarele speciei umane”

Nu prea știu să comentez ce afirmați… Mai spuneţi despre Isus, pe care îl elogiaţi numindu-l „un om fără de pereche, un super-geniu al bunătăţii şi iubirii”, că este autorul celei mai înalte învăţături morale a umanităţii. Dar în Decalog, despre care se spune că a fost primit de Moise de la Dumnezeu, a cui „voce” o auziţi?

A unui Dumnezeu mai bătrân, a unui soi de frate mai frust al Dumnezeului din Noul Testament. Iahve este pasional, răzbunător, crud și pretinzând sacrificii extreme ca dovezi de credință – îi cere unui tată viața fiului său ca gaj al credinței în El și face pariuri cu Diavolul pe pielea bietului Iov. „Psihologizat” în felul acesta, el începe să semene prea mult cu oamenii. E „umanizat” în sens rău. Nu prea știu nici unde putem descoperi în el iubirea (de cea universală pentru oameni nici nu vorbesc, de vreme ce-și „alege” obiectul iubirii doar dintre iudei), eu neînțelegând nicicum de ce-l „cheamă la El”, cu un inexplicabil sadism, pe Moise, care l-a slujit întreaga viață cu credință, tocmai când acesta e pe punctul să pășească pe mult visatul Pământ al Făgăduinței.

La fel cum Iahve pare un frate mai mare și mai frust al Dumnezeului din Noul Testament, Moise, care primește Decalogul oarecum sub forma unui regulament militar, pare un frate mai mare – bâlbâit,  complet lipsit de har și de orice forță de seducție – al lui Isus. Spre deosebire de Dumnezeul Vechiului Testament, cestălalt, păstrând distanța divină, se retrage discret în culise (nu „cotoaiază” cu oamenii), lăsând prim-planul lui Isus, care ocupă integral scena, jucând (întrupând) impecabil rolul divinului. Predica de pe munte nu e înmânată de Dumnezeu unui interpus, precum Decalogul în cazul lui Moise. Isus o creează și o rostește el însuși, asemeni unui Retor Magnific, în stilul unei uriașe hiperbole morale, cerându-le oamenilor ceea ce numai Dumnezeu e în stare să facă. („Așadar, voi fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru ceresc este desăvârșit“.)

Deși „ca noi”, el nu seamănă cu nimeni dintre noi. E dintre noi, dar nu e ca noi. Vorbește și se poartă ca un Dumnezeu, ca Autor al unei noi lumi, ca Creator al Lumii Morale. Iar mare cu adevărat el este mai ales ca iubitor al umanității qua umanitate, în fața lui toți oamenii nefiind decât semeni („dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi?”) .

Ca semeni ne iubește Isus și ca semeni ne iubim noi unii pe alții, ca suferitori în fața morții („supremul stadiu de pătimire al unui om“), ca unii care repetăm modelul Marelui Suferitor și care suntem alinați acum de el ca Suprem Mângâietor. Isus e seamănul meu care a trăit acum două mii de ani și care învie în mine de câte ori văd un om singur scuipat de o mulțime, sau linșat, sau torturat, fie că e vorba de mulțimea care l-a răstignit pe Isus, fie de cea a creștinilor din Alexandria care au sfâșiat trupul Hypathiei cu cioburi, în secolul al V-lea, de mulțimile care au aplaudat arderile pe rug ale Inchiziției, și tot așa până la mulțimile organizate ca partide politice totalitare în secolul al XX-lea.

În sfârșit – nu mai știu cum să mă explic – Isus învie în mine de câte ori îmi imaginez toate crimele făcute de toate exemplarele speciei umane, creștine sau nu, care și-au ucis semenii pe motive tribale, de religie sau de ideologii impuse. În credința mea și în creștinismul meu nu e loc de așa ceva, pe când în istoria creștinismului bazat pe „dogme teologice” a fost și este loc de crime, de sete de putere și de  corupții cât încape. Așa cum nu există dublu adevăr, nu poți pune sub aceeași etichetă, de „creștin”, și pe cei care au trăit închinându-și viața semenilor sau sacrificându-se pentru ei, și pe cei care au ucis – având mâinile pline de sânge până la coate – în numele „războaielor sfinte”. Bisericile Creștine nu vor putea ieși la liman câtă vreme nu vor face curat în istoria lor cu dublă față; câtă vreme nu se vor delimita ca de diavol de cei care au comis grozăvii în numele Dumnezeului creștin, mulțumindu-se doar cu scuza „până la urmă suntem și noi, slujitorii Domnului, oameni și, deci, «căzuți»”.

Am convingerea că, deși ne raportăm diferit la credință, nici eu, nici dumneavoastră, Melania Cincea, n-am putea fi persecutori, așadar că, din acest punct de vedere, amândoi credem – în sensul tare, în sensul binelui și iubirii – în același fel.

 

Dar atunci, pentru Dumnezeu, domnule Liiceanu, ce înseamnă de fapt a crede? Probabil este o întrebare pe care, la finalul lecturii acestei cărţi, şi-o vor pune mulţi dintre oamenii care cred, dar care nu resping nici teoriile ştiinţei.

Dar e chiar cazul meu, doamnă Cincea! De la primul rând al interviului m-am străduit să descriu această situație: e nevoie de o instanță (imanentă, nu transcendentă!) pe care, având-o permanent în minte, ne străduim să-i fim pe plac, așadar să ne purtăm în așa fel încât să-i fie drag de noi. Sunt credincios pentru că eu cred că trebuie să devin, în măsura posibilului, acel „om cu-adevărat pe placul lui Dumnezeu” (avându-l ca model viu pe Isus – Kant îi dedică un capitol în Religia în limitele rațiunii pure), dar nu Dumnezeului din Ceruri, ci Dumnezeului meu din mine. Cu acela, dacă vreau, de vreme ce mă locuiește, eu mă pot întâlni clipă de clipă; cu al dumneavoastră nu vă puteți întâlni decât închizând ochii și intrând în basmul biblic, cel în care nu se poate ajunge în mod plauzibil decât crezând în mod inteligent și folosind cheia alegoriei și a metaforei.

 

Atunci, nu-mi rămâne decât să vă mulțumesc pentru interviu și să mă rog la Dumnezeu să ajute Dumnezeul fiecăruia dintre noi.

 

Citiți și:

 

 

 

Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

2 Comentarii

  1. La Crtea lui Iov din Vechiul Testament la capitolul 28,versetul 28 spune: ”Iată, Frica de Domnul, aceasta este înțelepciunea” și mai spune:! ”depărtarea de rău, este pricepere”. Nu există morală creștină fără cunoaștere!

  2. Marin spune:

    „Atunci, nu-mi rămâne decât să vă mulțumesc pentru interviu și să mă rog la Dumnezeu să ajute Dumnezeul fiecăruia dintre noi.”
    Cu asta l-ați definit pe domnul Leeceanu ptr ca asa se definește dinsul. Cred ca prin acest ultim „statement” mulțumire, rugăciune, binețe, l-ați redus la ceea ce este domnealui. Un creator al dumnezeiri perosnale.
    Cu durere o spun, domnul Liiceanu, cu toată știința de carte pe care o detine, dacă asta e rezultatul cumulului acestei învățături de o viata, nu pot decit să-mi para rău de dinsul. Pentru ca îmi dau seama de irosirea minți briliante pe care dumnealui o are, ca să ajungă, la sfirsit, la aceasta concluzie total falsa.
    Spunea printre cuvinte dumnealui ca a învățat și astro-fizica în cadrul filosofiei de o viata. Ori dacă e asa, atunci înseamnă că ce a învățat a învățat cel mult paralel, posibil ca o lectura obligatorie în filosofie, pentru ca dacă ar fi pătruns în afincurile ei, ale astro-fizici, în mod sigur confuzia în care trăiește despre existenta lui Dumnezeu, i-ar fi fost mai clara. Nu am sa întru acum în detalii despre goldilock point of earth, sau ce a existat dincolo de plus 1 de la big bang. Și mai sunt exemple, (întrebări) al căror răspuns nici cel mai mare astro-fizician al lumi nu-l poate da cu certitudine. Și atunci ma întreb, de ce domn Liiceanu a pus o lopata cu murdărie pe toată munca de o viata, acum, prin aceasta carte, pe care, recunosc, nu am am cititito, dar cu ajutorul dv, doamna Cincea, din acest interviu, îmi pot crea imaginea cărții. Și atunci se pune întrebarea, de ce face acest lucru? Tare greu îmi este sa găsesc un răspuns convingător.
    Spun doar atât ca sunt foarte dezamăgit sa citesc despre dumnealui ca crede asa cum crede despre ideea de Dumnezeu.
    Va doresc cu toată inima un an nou mai bun, mai vesel, mai plin de bucurii. Cu respect, Marin Oprea.

    PS. Imi cer scuze ptr greșeli. Tel nu-mi prea da spațiul necesar sa ma autocorectez.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.