Gabriel Liiceanu: „De m-aş putea transforma, la momentul potrivit, în înger-păzitor!”

Foto: Emanuel Tânjală

La puţin timp după publicarea dialogului epistolar, Despre destin, dintre Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, l-am invitat pe Gabriel Liiceanu la un dialog pe marginea unor teme care pot fi aşezate sub semnul destinului.

Am vorbit despre prietenia de peste 40 de ani cu Andrei Pleşu, despre anii păltinişeni şi întâlnirea cu Constantin Noica şi Alexandru Dragomir, despre Humanitas – editura căreia i-a dat viaţă –, la cei 30 de ani de la înfiinţare, despre întâlnirile sau prietenia cu „oameni-comoară”, cum îi numeşte, printre ei numărându-se Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, Emil Cioran, Neagu Djuvara, Matei Călinescu, Petru Creţia, Nicolae Steinhardt, pe care i-a convocat şi invocat la Humanitas, pentru „a ne vindeca minţile avariate” de aproape 50 de ani de comunism, despre cărţi, despre memorie şi necesitatea ei.

 

„Orice discipol îşi întâlnește maestrul înainte de a-l cunoaşte”

CV Gabriel Liiceanu

Este unul dintre cei mai importanţi autori de „literatură personală” din România de azi. În ultimul sfert de veac, cărţile sale au constituit repere pentru diferitele variante ale acestui tip de discurs.

Jurnalul de la Păltiniş (1983), ale cărui teme centrale sunt raportul maestru-discipol şi importanţa culturii într-o epocă totalitară, a fost un adevărat bestseller al anilor ’80: producea cozi la librării, se vindea „pe sub mână“, se împrumuta numai prietenilor de încredere. Din scrisorile generate de comentariile la acest jurnal (între timp tradus în mai multe limbi) s-a născut un al doilea volum de succes, Epistolar (1987), care reuneşte voci intelectuale de mare forţă. Urmează, în altă formulă, dar, în fond, tot în notă confesivă, Declaraţie de iubire (2001), exerciţii de admiraţie şi de ataşament intelectual, etic şi, nu în ultimul rând, uman faţă de personalităţi importante ale culturii noastre. Uşa interzisă (2002) este una dintre cărţile favorite ale publicului din ultimii ani şi o revenire la notaţia diaristică. Cu Scrisori către fiul meu (2008), Gabriel Liiceanu se lasă din nou atras de simplitatea şi directeţea genului epistolar. Întâlnire cu un necunoscut (2010) reia firul confesiv al unor însemnări care, deşi par legate de o zi sau alta, au crescut, de fapt, dintr-o viaţă întreagă. În paralel cu volumele în care autorul construieşte ceea ce francezii numesc l’écriture du moi, scrierea egotistă, Gabriel Liiceanu a publicat în ultimii ani o serie de cărţi eseistice, filozofice şi de implicare în „viaţa cetăţii”: Despre minciună” (2006), Despre ură (2007) şi Despre seducţie (2007), Estul naivităţilor noastre (2012), Dragul meu turnător (2013), Fie-vă milă de noi! şi alte texte civile (2014), Nebunia de a gândi cu mintea ta (2016), România, o iubire din care se poate muri (2017), Așteptând o altă omenire (2018), Despre limită (2019, reeditare), Tragicul (2019, reeditare), Caiet de ricoşat gânduri (2019), Ludice. Exerciții de umor criptic (2019), Isus al meu (2020) şi Despre destin, în dialog cu Andrei Pleşu (2020).

 Sursă CV: Editura Humanitas

 

Domnule Gabriel Liiceanu, aţi publicat de curând, împreună cu domnul Andrei Pleşu, un dialog epistolar, Despre destin, în care – împingându-ne pe noi, cititorii, spre introspecţie – v-aţi provocat reciproc la „un turnir modern al ideilor”, cum îl numiţi, fiecare venind însă din altă direcţie: „unul dinspre lecturi teologice, cu precădere ezoterice, celălalt mai mult dinspre filozofia tradițională”. De domnul Pleşu vă leagă o prietenie de peste 40 de ani. O simţiţi ca fiind aşezată sub semnul destinului?

O întrebare bine țintită, al cărei răspuns va contrazice aparent ceea ce am afirmat despre destin în acest volum epistolar. În speță, că destinul ți-l faci cu mâna ta, ca om liber care alege în direcția proiectelor de viață proprii. Chiar și în condiții de restriște. „Îți dai un destin”, spun eu, nu-l primești, dirijat fiind de o instanță nedefinită sau de întâmplare pur și simplu.

Or, în cazul acestei relații, voința nici unuia dintre noi doi nu a jucat vreun rol. Andrei și cu mine nu ne-am împrietenit, ci am fost împrieteniți. Nu ne știam decât din vedere, lucrând la institute diferite ale Academiei de Științe Sociale. Și nu ne simpatizam. Dacă n-ar fi apărut Noica, prietenia noastră n-ar fi existat. Bine, am putea spune că pe Noica îl așteptam amândoi și că-l „cunoscuserăm” înainte de a-l cunoaște. Când l-am întâlnit, l-am recunoscut ca pe gurul visat. Îl aleseserăm înainte de a ne fi ales el pe noi. Și, odată întâlnit, evident că ne-am lăsat pe mâna lui.

Oricum, a rămas un mister cum de a stră-văzut în doi tineri cu temperamente diferite, venind din domenii diferite (istoria și teoria artei și filozofie), termenii unui binom cultural care urma să aibă propriul său parcurs. Unul care, cum spuneam, contrazice „riguroasa” mea teorie despre destin: nici unul dintre noi nu l-a ales pe celălalt, ci altcineva a hotărât să ne pună viețile „la pachet”. Ne amuză să spunem că „am fost căsătoriți” peste capetele noastre, așa cum se făceau căsătoriile pe vremuri, după voia părinților, copiii neavând nici un cuvânt de spus. Nu „ne-am luat” din iubire, ci din „interese culturale” pe care doar Noica le știa pe-atunci.

 

„Există o fantasmă a culturii așa cum există una a iubirii”

Analizând ce au însemnat pentru dumneavoastră anii păltinişeni şi întâlnirea cu Constantin Noica ori cu Alexandru Dragomir, aţi spune că sunt părţi ale drumului prestabilit sau ale unui destin modelat de dumneavoastră?

Cam fiecare dintre noi, de la o vârstă încolo, știe ce nevoi are, ce-și dorește, ce fel de oameni visează să întâlnească. Vorba faimoasă „nu m-ai fi căutat dacă nu m-ai fi găsit” se aplică dincolo de contextul teologic în care a fost spusă. Ea trimite la faptul că întâlnirile noastre sunt țintite, fixate pe o hartă a minții pe care ulterior încercăm să o proiectăm în real. Până la vârsta la care nu e prea târziu pentru a avea proiecte, câtă vreme zarea timpului e încă generoasă cu noi, trăim cu toții în orizontul așteptării. Romeo, vă amintiți, se află în starea de îndrăgostire înainte de a o întâlni pe Julieta și o găsește tocmai pentru că o aștepta, Margareta se duce la întâlnirea cu Maestrul, cu un buchet de flori galbene în brațe, pentru că știa pur și simplu, fără să-l cunoască, că-l va întâlni. Am scris undeva că splendoarea vieţii vine poate tocmai din vagul în care sunt învăluite lipsurile şi, astfel, năzuinţele noastre. Orice seducţie cade pe un teren pregătit de aşteptare şi dorinţă și orice seducător intră în viaţa noastră purtând cu el promisiunea de împlinire a acestei așteptări.

 

Să înțeleg că faceți din relația maestru-discipol o specie a relației de iubire? 

Da, în măsura în care orice discipol îşi visează maestrul înainte de a-l cunoaşte, pentru că pur și simplu are nevoie de el. Aici intră în joc nevoia de satisfacere a unui soi de „instinct spiritual”, dacă acceptați această sintagmă paradoxală. Unii oameni simt nevoia să se dăruiască în spirit. Așa cum cel îndrăgostit trăiește într-o fantasmă a iubirii căreia-i caută întruparea, la fel tânărul poate trăi într-o fantasmă a culturii în care se prefigurează chipul viitorului antrenor spiritual. De fapt, fiecare dintre cei doi – maestru și discipol – îl așteaptă și-l caută pe celălalt.

Eu am trăit din plin asta cu Noica. Forma întâmplătoare în care a avut loc întâlnirea (l-am cunoscut în timp ce-și punea galoșii în vestibul la o cunoștință comună) a fost dictată de necesitatea ei prealabilă. Întâmplarea aceasta (încălțarea galoșilor într-un vestibul) devine eminentă doar în măsura în care se înscrie în câmpul de necesitate al întâlnirii îndelung așteptate. Dacă n-ar fi existat acest câmp magnetic, faptul că Noica își încălța galoșii într-un vestibul ar fi căzut în neant. Destinul nu stă în galoși, ci e provocat de viitorul discipol care a sunat atunci la ușa apartamentului în care se afla Noica. În acest sens mi-am „construit” destinul: căutându-l cu lumânarea.

În Jurnalul de la Păltiniș am descris lucrul ăsta mai bine decât l-aș putea reformula acum. Nu e frumos să te auto-citezi, dar iată că sunt constrâns s-o fac: „Face însă parte din miracolul adolescenţei de a deţine în codul aşteptărilor, şi deci al găsirilor ei, prezenţa viitoare a celui care, la rândul lui, are înscrisă în destinul propriu capacitatea de a răspunde acelei chemări confuze şi de a o elibera înspre măsura ei. Din această pricină, cel care mai târziu – şi în mod cu totul întâmplător – s-a numit Noica a putut fi găsit cu mult înainte ca întâlnirea cu el să fi avut loc. Când s-a produs, ea a părut a fi simplă recunoaştere şi a avut firescul pe care îl dă unei întâlniri orice îndelungă, grijulie şi pregătită aşteptare a ei.”

 

Despre „oamenii-comoară”

Foto: Radu Sandovici

Afirmaţi că destinul e în mare parte operă a omului. Aşadar, Humanitas e parte a destinului dumneavoastră. Editura căreia i-ați dat viață a împlinit anul acesta 30 de ani. Și, repet și aici, ceea ce am mai spus: sunt unul din oamenii care vă mulțumesc pentru că existați. Parafrazându-vă, „construcția de socluri pentru gloriile altora”, pe care aţi făcut-o în toţi anii aceştia, presupune doar o bucurie sau și o mare responsabilitate?

Când vorbim de responsabilitate, ar fi bine să avem în minte cele trei „instanțe” în fața cărora răspundem: în fața noastră, în fața celorlați și, se mai spune, „a răspunde în fața lui Dumnezeu”, ceea ce pentru mine înseamnă a răspunde în fața „conștiinței noastre mai bune”. La cei 48 de ani pe care-i aveam când a apărut editura Humanitas, am crezut că întreita mea răspundere privea valorile culturale șterse din memoria comunității noastre. Până la 18 ani, nu auzisem de Noica. Și nici de alții din generația lui. Fuseseră azvârliți într-o pivniță a istoriei.

O vreme, ni s-a reproșat că ne-am întors în interbelic. E adevărat: trebuia să te întorci ca să poți merge înainte. Orice recuperare este o avansare prin întoarcere. Este reintegrarea unui lucru prețios care trebuie urgent regăsit. Deci ne-am întors pentru a recupera ce pierduserăm pe drum: istoria noastră, cu bune și rele, dar nu trucată și nu machiată. De aici lunga serie a colecției de memorii. Apoi, recuplarea la cultura necenzurată a Occidentului. Da, am început „să construiesc socluri pentru gloriile altora”, convins că, atunci când cineva e unic prin ce a oferit celorlalți, merită o statuie. Și mai ales că, acum când el nu mai e, trebuie să-i ții vie memoria. O comunitate care nu-și celebrează ființele alese – modelele, arhetipurile, „eroii” într-un sens larg – navighează pe apele Istoriei lipsită de repere. Și termină prin a nu avea istorie.

Un filozof german, vrând să definească rostul marilor oameni ai culturii, a folosit dubla semantică a cuvântului bewahren, care în vorbirea curentă înseamnă „a păstra”, dar care, avându-l în el pe wahr, „adevărat”, înseamnă, spunea el, „a păstra un lucru în adevărul lui”. Căci, altminteri, la ce să păstrezi un lucru? Puțini oameni, în viață fiind, „adeveresc”, ating adevărul, sunt „păstrători și adeveritori”. Făcând asta, ei devin „entități de patrimoniu”, puncte de iradiere.

Fiul meu mi-a povestit că în Japonia există un nume pentru acest titlu onorific: „om-comoară”, Ningen Kokuhō (tradus în engleză prin living national treasure), care e definit ca „păstrător al proprietăților spirituale importante”. Titlul se acordă de către Ministerul Educației celor care au făcut ceva excepțional în domeniul creativității naționale.

 

Și care au fost pentru dumneavoastră „oamenii-comoară” pe care, îndată după ʼ90, v-ați propus să-i scoateți la lumină?

Au fost acele personaje care, în lunga noapte a istoriei mincinoase în care am intrat după 1945, „ne-au păstrat” adevărul. Pe ei i-am invocat și convocat, începând cu 1 februarie 1990, ca să ne vindece mințile avariate și, nu întâmplător, aceștia au dat „nucleul tare” al editurii Humanitas vreme de 30 de ani. Acestora am încercat să le ridic socluri. Poate îi vom numi pe parcursul dialogului nostru.

În rest, răspunderea mea pentru „copilul Humanitas”, care a trecut de-acum de vârsta adolescenței, va înceta firesc la un moment dat. Tot ce pot promite este că voi încerca să mă transform, la momentul potrivit, în îngerul-păzitor al editurii. Ar fi păcat ca ea să dispară, plătind tribut lipsei de continuitate care e blestemul acestui loc. Noi, românii, stăm prost cu „păstrarea”. La noi nimic nu durează. Vorba lui Cioran: „adamismul românesc”. O luăm mereu de la capăt, instalați într-un început reiterabil la nesfârșit.

 

Răscrucea istoriei noastre și păstrătorii adevărului

Vă amintiți care a fost prima carte care a primit bunul de tipar sub sigla Humanitas?

Primele cărți din portofoliul Humanitas (nepunând la socoteală două titluri existente în flux dinainte de 1 februarie 1990) care au plecat la tipografie au fost: Armand Călinescu, Însemnări politice 1916 – 1939 (6 februarie 1990), Virgil Ierunca, Fenomenul Pitești (16 februarie 1990) și Paul Goma, Gherla (19 februarie 1990). Două din aceste titluri au inaugurat practic seria „Procesul comunismului”, care se încheie anul acesta cu ultimul volum din trilogia O istorie mondială a comunismului (2300 de pagini!)

Adevărul e că Humanitas s-a ivit la o răscruce a istoriei noastre. Și nu e întâmplător că totul a început cu cartea lui Ierunca, care descrie formele extreme ale terorii instaurate de comunism în România, și se încheie cu trilogia lui Thierry Wolton, așadar cu procesul complet și lămuritor făcut celui mai criminal regim politic din lume: comunismul.

 

„O relație completă e cea care nu presupune rezerve mentale”

Și în Povestea insulei Humanitas – volumul pe care l-ați scris pentru aniversarea celor 30 de ani –, la fel ca în Declarație de iubire, sesizez reverențe pe care le faceți în fața unor Oameni. V-aș propune să vorbim despre întâlnirile cu unii dintre aceștia care și-au intersectat drumurile cu al dumneavoastră pe această „insulă”, oameni care, și datorită Humanitas, au însemnat și înseamnă mult și pentru cititori, cărțile lor fiind îndelung așteptate și bine primite de public. Un loc aparte în edificiul dumneavoastră afectiv este ocupat de Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, cărora le-ați făcut public o declarație de iubire. Cum și când a avut loc prima întâlnire cu ei?

În 1982 am beneficiat de o bursă DAAD de 80 de zile în Republica Federală a Germaniei. Un sejur sub 90 de zile în Occident nu comporta aprobarea specială a „cabinetului 2”, așa încât am obținut un pașaport numai pe baza recomandării rectorului Institutului de Arte Frumoase, profesorul Vasile Drăguț, care, iarăși, infirmându-mi teoria despre destin, a contribuit decisiv la conturarea lui.

Odată ajuns în Germania, am concurat pentru o bursă Humboldt care, împărțită în două etape, putea urca până la doi ani. Grație acestei generozități a statului german, m-am putut mișca liber între Heidelberg și Paris și, astfel, am avut posibilitatea de a cunoaște faimosul cuplu de la „Europa liberă”.

Când i-am întâlnit, eram deja copilul lor răsfățat din țară. Știau de Andrei Pleșu și de mine din cele două vizite anterioare ale lui Noica la Paris, Virgil Ierunca „mă ridicase în slăvi” deja din 1975 pentru cartea mea despre tragic, apoi ne pomenise în repetate rânduri pe amândoi ca speranțe renăscute ale filozofiei într-o vreme în care „filozofii instituționali” transformaseră filozofia în ideologie de Partid. Reprezentam pentru ei, grație lui Noica, reînnodarea firului cu gândirea tradițională a Occidentului.

Întâlnirea „pe viu” – m-au invitat într-o seară la ei acasă, în 8, rue François Pinton (astăzi acolo e sediul Fundației Lovinescu-Ierunca, unde  sunt cazați bursieri români) – a fost întâlnirea dintre oameni care se cunoscuseră, se creditaseră și se „îndrăgostiseră” unii de alții înainte de a se fi întâlnit față către față. Ardeam toți trei de curiozitate și nerăbdare să „ne vedem”, să ne recompunem chipurile dincolo de povești, de voci, de gânduri puse pe hârtie. Felul de a fi al cuiva, firea lui, nu se dezvăluie decât de visu, prin detalii aparent nesemnificative – gestica, mimica, felul de a rosti, de „a se purta”, de a-și exterioriza sufletul. Relația mea cu ei s-a născut, din prima clipă, ca o relație umană completă. E „completă” o relație în care nu există rezerve mentale, în care cei implicați se deschid fără rest unii față de alții, tocmai pentru că încrederea în celălalt, bazată pe împărtășirea acelorași valori, e cea mai puternică legătură din lume.

 

Proiect pentru un grup statuar

Mai există astăzi pentru unii dintre noi Monica Lovinescu și Virgil Ierunca?

E dramatic că oameni de calibrul celor doi încep să dispară din memoria colectivă și asta vorbește despre cât de mizerabil a fost guvernată politic această memorie. Există bustul lui Adrian Păunescu, pus ilegal în Parcul Icoanei – spuneam cândva despre Păunescu că a făcut, în slujba regimului lui Ceașescu, cât jumătate din Securitate –, în vreme ce oamenii aceștia, care au fost vocea noastră în deceniile când cuvintele adevărului fuseseră interzise, intră în uitare. „Bucureşti, oraş fără monumente şi fără istorie”, scria Caragiale în 1902. Nimeni, astăzi, nu lasă impresia că le-ar datora ceva. I-am folosit câtă vreme ne-au vorbit de la un radio pe care mulţi dintre noi îl ascultam cu plapuma pusă în cap.

 

Credeți, așadar, că istoria noastră i-a uitat definitiv?

Nu știu. Însă o să pot spune că destinul meu s-a împlinit în clipa în care Fundația „Humanitas Aqua Forte” va reuși să obțină plasarea unui grup statuar al Monicăi și al lui Virgil într-unul dintre scuarurile Bucureștiului. Când Vlad Voiculescu a fost numit viceprimar al Capitalei (pe timpul ministeriatului său de la Sănătate în Guvernul Cioloș îl numeam „Maica Tereza”) și l-am sunat să-l felicit, l-am rugat să-mi promită că va pune în operă proiectul pe care l-am înaintat Primăriei Bucureștiului în urmă cu patru ani (arhitectul Răzvan Luscov era autorul monumentului, iar artistul Virgil Scripcaru, sculptorul) și de care nu s-a ales nimic.

Este proiectul unui grup statuar care ar reprezenta, la nivelul circulației pietonale și în firescul unei posturi curente – odihna de o clipă pe o bancă –, cele două personaje. Acest tip de sculptură integrată la scara trecătorului este foarte raspândită în Statele Unite și în Europa occidentală (în special în Germania), dând privitorului, prin „coborârea de pe soclu”, o senzație de familiaritate cu personajul sculptat.

Ei bine, Vlad Voiculescu mi-a promis că va duce la capăt acest proiect și nu pot decât să mă rog zeilor culturii să se poată ține de cuvânt.

 

„De ce Cioran?”

Emil Cioran a fost printre primii autori publicați de Humanitas, în 1990 – spuneți că a avut un tiraj record pentru volumul Pe culmile disperării –, mult așteptat de public, și cel care a deschis splendida serie „Mari autori români interbelici”. În iunie 1990 ați ajuns în mansarda lui din rue de l’Odeon pentru a filma Exerciții de admirație și Apocalipsa după Cioran. De ce l-ați ales pe el, „Iovul domolit la școala moraliștilor”, cum l-ați numit, pentru a deschide acea serie, și nu un alt nume din galeria marilor autori români interbelici?

În primul rând, pentru că fusese „cel mai interzis” autor interbelic și care se bucura, astfel, de o prioritate a recuperării. Comunismul este un naționalism grețos. A vorbi despre români, așa cum făcea Cioran, cu acea severitate pe care nu ți-o poate da decât o iubire extremă, însemna pentru regimul comunist de la noi – „denigrare”. Drept care fusese considerat, vreme de patru decenii, Dușmanul. În al doilea rând, pentru că este unul dintre cei mai liberi și mai autentici gânditori. În al treilea rând, pentru că, prin felul în care a scris, a făcut ca filozofia să devină accesibilă dincolo de specializarea trufașă a filozofilor de catedră. Este unul dintre marii seducători culturali ai lumii.

 

Cioran era – sau doar părea – un tip ursuz. Cum ați reușit să-l convingeți să vi se deschidă, mai ales, în premieră, în fața camerelor de filmat?

Din clipa în care îți deschidea ușa – mie mi-a deschis-o grație Monicăi și lui Virgil Ierunca –, devenea omul cel mai fermecător. Era hâtru, era viu, clocotea de energie. Nu accepta interviuri filmate și în niciun caz pentru televiziunile franceze. Știu un singur interviu filmat cu Cioran, acordat Televiziunii belgiene când avea cam 50 de ani. L-am văzut. Era torențial. Când a acceptat cele două interviuri cu mine, în vara lui 1990, împlinise de două luni 79 de ani. Nu mai avea vibrația extraordinară din urmă cu trei decenii, dar era altfel spectaculos.

Știți ce m-a impresionat cel mai mult în felul în care reacționa în fața aparatului de filmat? Atât la el, cât și, o săptămână mai târziu, la Eugène Ionesco, tot într-un interviu filmat? Cabotinismul. Cabotinismul e forma în care se manifestă libertatea în spațiul public. Numai oamenii liberi sunt dezinhibați când vorbesc pentru public. Își privesc interlocutorul în ochi, au o mimică vastă, o gesticulație abundentă, exprimă cu toată ființa lor ceea ce au de spus. Pe scurt, sunt mari actori. Iar când ajung la senectute, libertatea lor e totală. Nu mai au calcule de oportunitate, nu mai au de dat socoteală nimănui. „Ils sʼen fichent pe-acoperiș”, îmi place să spun. Djuvara, la 100 de ani, își permitea, în plină „corectitudine politică”, să vorbească, apropo de teroriștii ascunși printre migranți, bătând cu bastonul în podium, de „liftele păgâne care au invadat Europa”.

Așa ceva nu putea să observe decât un om venit din Est, cum eram eu, obișnuit să poarte tot timpul mască, să ascundă în loc să exprime. Lipsa de libertate devenită regulă a vieții scoate în lume oameni țepeni, extrem de atenți la ce spun și la cum spun. Îmi amintesc și acum interviurile de la Televiziunea română din primul an de după decembrie ʼ89: cei intervievați erau cataleptici. Stăteau cu privirea înfiptă în biroul din fața lor sau priveau nedefinit undeva în lateral. De fapt, nu vorbeau cu nimeni. Cioran râdea cu poftă, ca un copil, și te privea cu fața luminată de bucuria a ceea ce povestea.

 

„Neagu Djuvara, o viață care a început când viețile celor mai mulți sfârșesc”

Neagu Djuvara a intrat și el în viața dumneavoastră, devenind „una din cele mai frumoase întâmplări”.

Știți, o editură îți prilejuiește, prin marii ei autori, cunoașterea unor oameni hors série. Cum altfel putea să-ți apară un intelectual a cărui viață – în secolele XX și XXI! – fusese picarescă, un intelectual care a trăit cam într-o duzină de orașe ale Europei și Africii fără să fi locuit vreodată într-o casă a lui. (Un „pribeag”, cum singur și-a spus când și-a scris Amintirile.) Care a fost licențiat în istorie la Paris și apoi doctor în drept, artilerist pe frontul de Est, angajat la Ministerul de Externe la Direcția Cifrului, secretar de legație la Stockholm, „activist” în exilul românesc, jurnalist la „Europa Liberă”, consilier diplomatic și juridic al Președintelui Republicii Niger și profesor de drept internațional la Univesitatea din Niamey, doctor în istorie la Sorbona (cu Raymond Aron!), din nou activ în exilul parizian, licențiat al Institutului de Limbi și Civilizații Orientale de la Paris, profesor-asociat de istorie la Universitatea din București, în sfârșit, intelectualul îndrăgit al României de după 1990. În mare, trei vieți – cea franceză, cea africană, cea românească: fiecare sfârșit al uneia trimițând la un nou început, cel mai spectaculos fiind ultimul, cel al vieții de după întoarcerea definitivă în România după o absență de 45 de ani.

 

Ați afirmat că viața lui începe când viețile celor mai mulți sfârșesc.

Așa e, de vreme ce, spre deosebire de toți ceilalți mari exilați care și-au împlinit destinul în afara țării, Djuvara e singurul care și l-a împlinit revenind în locul de baștină, și asta petrecându-se în ultimul pătrar al vieții: de la 75 până la 100 de ani! Când s-a întors în țară după 1990, nimeni nu-l mai știa; când a murit, era intelectualul cel mai faimos, cel mai respectat și cel mai iubit din România. Nu vi se pare că am toate motivele să fiu fericit că am pus umărul la soclul lui?

 

„Pe lângă Petru Creția mă simt un pigmeu”

În edificiul dumneavoastră afectiv l-ați așezat și pe Petru Creția. În Caiet de ricoșat gânduri relatați de câteva ori că v-a apărut în vis. A rămas cumva ceva ce nu ați apucat să-i spuneți?

Da. Nu i-am spus îndeajuns cât de mult l-am prețuit. Că a fost un model cultural pentru mine. Nici că-l simțeam ca pe fratele meu mai mare. Și că el m-a învățat ce înseamnă scrisul onest, precum și că nu există negociere când e vorba de rigoarea folosirii cuvintelor.

Cum să vă spun? Nu-mi dă pace gândul că nu l-am făcut să știe la timpul potrivit ce reprezenta pentru mine. Eram răzgâiat și primeam fără să știu să mulțumesc îndeajuns. Petru Creția a ieșit din viață frustrat și nedreptățit, știind foarte bine că avea câteva clase bune peste „noi”, cei care deveniserăm peste noapte niște mici vedete culturale la modă. Cred că în sinea lui era amărât de orbirea oamenilor și a mediului cultural care nu îi dădea onorul cuvenit. Sângera ca un erou ignorat. Degeaba a publicat Noica în ultimul an al vieții, în 1987, un articol în care îl numea pe Creția omul cel mai împlinit cultural al momentului. Nu l-a auzit nimeni. Și astăzi, când întorc o privire recunoscătoare către cel care a fost, mă simt ca un pigmeu.

 

„Întâlniri care s-au petrecut fără să fi avut loc”

Pe Nicolae Steinhardt l-ați cunoscut personal? Când și în ce împrejurare l-ați întâlnit?

Poate să-l fi întâlnit o dată în prezența lui Noica, dar, de vreme ce nu sunt sigur, chiar dacă a avut loc, întâlnirea n-a lăsat urme. Fiind însă des evocat de Noica și Paleologu, cu care era prieten încă din interbelic, era o prezență continuă pentru noi, tinerii din anii ʼ70. Cronica răutăcioasă pe care a făcut-o Jurnalului de la Păltiniș – avea titlul Catarii de la Păltiniș – a primit o replică dură din partea lui Andrei Pleșu în Epistolar.

L-am recuperat după ce n-a mai fost, prin Jurnalul fericirii. O socotesc una dintre cele mai importante cărți ale culturii românești, iar pe autor, unul dintre cei mai frumoși oameni apăruți între noi. Steinhardt avea măreția eticii autentice. Era moral fără gesticulație, fără spectatori, fără „frumosisme” de operetă. Era așa prin croiala firii, prin bun-gust și prin experiența lui de viață. Lectura Jurnalului său m-a marcat profund, tocmai pentru că e tipul de meditație existențială care-mi e cel mai aproape de suflet. În plus, mi se pare printre puținii gânditori creștini liberi și inteligenți, apt să poarte un dialog cu credincioși și necredincioși deopotrivă, poate singurul care trăiește dogma putând, în mod paradoxal, s-o depășească chiar dacă se află în ea.

 

Este vreun autor din cei pe care i-ați publicat la Humanitas și pe care v-ați fi dorit să-l fi întâlnit, dar, dintr-un motiv sau altul, întâlnirea nu a avut loc?

Da. Matei Călinescu. Ca și în cazul lui Steinhardt, e vorba de un autor pe care, chiar dacă am apucat să-l întâlnesc, n-am apucat să-l descopăr omenește decât prin cărți, când el nu mai era, ca să-l pot lua în brațe ca om. Acum, nu-l mai pot îmbrățișa decât ca spirit. Și asta am făcut când am citit Un altfel de jurnal. Ieșirea din timp, apărut postum la Humanitas în 2016, la șapte ani după moartea sa. Lectura acestei formidabile cărți m-a marcat prin cantitatea de omenesc care se revarsă din ea. În afară de englezul Barbellion, cu Jurnalul unui om dezamăgit (1917), nu mai știu un alt reportaj făcut în tête-à-tête cu moartea. Și nici o asemenea punere în scenă a ipostazelor timpului în viața noastră de muritori.

 

Să înțeleg că totuși l-ați întâlnit.

Ne-am văzut în două rânduri. Odată scurt, la Paris, în fața casei lui Eugène Ionesco, pe bd. Montparnasse, unde am schimbat câteva cuvinte. Apoi într-o emisiune TV la București, în care am apărut împreună. Mi s-a părut, spiritualmente vorbind, uscat-academic, iar ca om, șters. Dacă aș fi putut intui atunci ce minune de om era! Cred că am scris undeva că, după lectura Ieșirii din timp, Matei Călinescu s-a transfigurat în ochii mei, prin neverosimila poveste a propriului sfârşit, în erou. Ultimele pagini ale cărții le dictează, murmurând doar (nu mai putea rosti), soției sale. E un erou cel care, trăindu-și suferința, poate în același timp să iasă din ea pentru a da seama de ea. E, cum spunea Kafka, ca în operă, unde eroul moare pe scenă continuând să cânte. Neverosimilul cărții provine tocmai din faptul că îndeobște, din clipa în care un om e pe punctul să părăsească lumea, intră în dispensă totală, nu-i arde să scrie. Or, Matei scrie o carte care s-ar fi putut la fel de bine numi, cum spuneam, Reportaj în fața morții.

 

„Colecția «Procesul comunismului» este o exorcizare a răului”

Foto: Matei Buţă / BrandedCont

Cum de colecția „Procesul comunismului” – pe care o descrieți ca fiind „un gest de voință editorială născut dintr-o urgență istorică” – a luat ființă abia în 1998, timp în care Humanitas a publicat o serie de cărți emblematice despre urgia roșie? La începutul anilor 90 pentru unele, cum ar fi Fenomenul Pitești, Unde scurte, Panta rhei ori Întuneric la amiază, lumea a stat la cozi interminabile, așa cum, cu doar un an înainte, stătea la cozi pentru alimente.

Cu titlul acesta, pus pe copertă, colecția apare, așa cum spuneți, începând cu 1998. Dar dacă socotim cărțile care fac „procesul comunismului” începând cu prima lună de existență a editurii – am pomenit Fenomenul Pitești și Gherla –, ajungem la sute și sute de titluri, semnate deopotrivă de autori români și străini: istorici, sovietologi, politologi, memorialiști, romancieri…

 

Cui aparține ideea acestei colecții care azi are aproape 40 de titluri?

Ea a ținut de politica editorială din prima clipă. Iar aceasta a fost făcută, după cum vă spuneam, la o răscruce a istoriei, fapt care impunea, mai presus de orice, o exorcizare a răului istoric trăit. Când intră într-o țară, întotdeauna în urma unei lovituri de stat, pătrunzând apoi în celulele societății printr-o vastă campanie de manipulare și propagandă mincinoasă, comunismul reprezintă o tragedie. El lasă în urmă nu numai cadavre, ci și oameni dezarticulați sufletește, un popor bolnav și mințit. Vindecarea nu se poate face decât prin exorcizarea răului, iar aceasta presupune o cât mai eficientă administrare a adevărului. Terapie prin cuvânt, ca răspuns la îmbolnăvirea prin mutilarea lui. Asta a fost principala funcție a editurii Humanitas. Recuplarea la sursele culturale ale Occidentului s-a făcut mână în mână cu „dezvrăjirea” utopiei comuniste. M-ați făcut curios să număr cărțile de la Humanitas care s-au îndeletnicit cu asta, dincolo de titlul formal al unei colecții.

 

„Am uitat înainte de a fi apucat să ne aducem aminte”

„«Procesul comunismului» era un titlu de direcție incisiv, chiar dacă unul de hârtie, în care se auzea un preludiu și se anunța speranța că, mai devreme sau mai târziu, el se va muta de pe piața cărții într-o sală de tribunal”, scrieți în Povestea insulei Humanitas. Iată că la 20 de ani după acel moment și la peste 30 de ani de la căderea comunismului, oficial nu știm nici măcar cine a tras în miile de oameni la Revoluția din Decembrie 1989, dosarul fiind tergiversat în justiție de  30 de ani. La fel, dosarul care vizează o altă barbarie, Mineriada din iunie 1990, se reia de la zero, iar torționarii disidentului Gheorghe Ursu sunt achitați. În schimb, se ridică osanale publice, în presă sau chiar la Academia Română, unor foști capi ai Securității, iar unor barzi ai fostului regim le sunt ridicate statui, în timp ce oamenii care au condamnat moral comunismul au fost huiduiți, înjurați, agresați în Parlamentul României. De ce credeți, domnule Liiceanu, că am uitat „ceea ce nici nu am apucat să ne aducem aminte”, cum spunea Monica Lovinescu?

Pentru că „ei” nu au uitat – „ei” își aduceau foarte bine aminte! –, cei cărora le-a fost din prima clipă teamă că vor trebui să dea seama de tot ce făcuseră pentru instaurarea și menținerea în viață a unui „regim ilegtim și criminal”. Au făcut tot ce au putut ca noi să uităm ceea ce ei își aminteau perfect: propriile lor mârșăvii. Cum punctele-cheie ale instituțiilor statului au fost preluate de foștii activiști de partid și de salariații „Maleficei Instituții” (cum botezase Matei Călinescu fosta Securitate), travestiți acum în campioni ai democrației și liberalismului, s-a făcut tot ce a fost cu putință pentru ca pagina trecutului să fie întoarsă en douceur. Au manipulat cum s-au priceput mai bine memoria colectivă. Securiștii s-au declarat mari patrioți care apăraseră țara de „dușmani”, copiii, la școală, nu au aflat nimic despre esența malefică a comunismului, condamnarea lui în Parlament, în noiembrie 2006, de către președintele României s-a făcut în huiduielile și fluierăturile PSD-ului și ale partidului cu nume aburitor și patriotard „România Mare”, foști securiști îmbogățiți peste noapte au devenit patroni de presă, sucind zi de zi prin televiziuni mințile a milioane de români… Așadar, n-am fost lăsați să ne aducem aminte, iar cei care n-au acceptat să uite au devenit obiect al denigrării sistematice și al celor mai crase calomnii.

 

Vom ieși din asta? Cum se poate ieși?

Cât timp îți ia să cureți podeaua istoriei murdărită câteva decenii la rând? Nu o poți face decât cu tenacitate și răbdare. Spunând la nesfârșit cuvintele adevărului. Chiar când aceste cuvinte sunt furate de „ceilalți”, chiar când „minciuna este instalată de preferinţă într-un cuvânt al adevărului” (Denis de Rougemont), adevărul are șansa să învingă pentru simplul motiv că e slujit de oameni care nu mint și nu tac. E o chestiune de inteligență să distingi.

Print Friendly, PDF & Email
Publicitate



Articole din aceeaşi categorie:

9 Răspunsuri

  1. Anna Padrino spune:

    Inteligente întrebările, înțelepte răspunsurile!
    Mulțumim, Melania, pentru acest interviu!

  2. L.A. spune:

    Am crescut, ca să zic așa, cu cărțile Humanitas, într-o vreme cînd nu exista acces la lucrări străine. Sunt foarte familiarizat cu atmosfera elitei culturale postdecembriste dar, pe masură ca am înțeles mai bine contextul culturii de dreapta interbelice, nu doar de la noi, ci a întregii generații a nonconformiștilor, a ´antimodernilor´ ( citarea spontană a lui De Rougemont e semnificativă), cu lucrările critice ( nicidecum ´de stînga´ ), mai ales despre fascism, m-am devrăjit și am început sa văd, din afară, extraordinarul vîrtej din care ieșisem, mai ales, cu ajutorul lui Platon și Aristotel, adevărații maeștri … Iar elitele intelectuale de la noi ( care, vorba dnului Pleșu, mai mult citează, pedant, decît citesc ), mai ales cele mai tinere dar și mai arogante – și e dureros să vezi asta , respiră încă acel aer ´reacționar´, devenit iar foarte la modă, asemanator culturii decadente de fin de siecle pt. care religia era mai mult un ingredient estetic, un post- și neo-romantism . În ultima vreme studiul culturalist al ideologiilor radicale e din ce în ce mai relevant, concentrîndu-se în special pe modernism. Putem vorbi despre antinomianismul acestei culturi, care nu e neapărat de stînga sau de dreapta, un nihilism profund, autodizolvant. E ceva greu de explicat. Ca să dau un exemplu : între lucrările reacționare notorii Humanitas a publicat cîteva, vreo doua, dacă nu mă înșel, ale lui Julius Evola, un autor mult mai influent decît se recunoaște oficial, – fără niciun fel de avertisment pt. cititori, au făcut furori în noua generație și se stie cit de problematică e acea vîrstă, a formației, căci, vorba lui Kant, un lemn ce apucă să crească strîmb nu mai poate fi îndreptat. Eu cred că cine își petrece o viață intreaga cu studiul lui Heidegger sau Schmitt, de ex. (dar poate fi și Eliade ) e practic imposibil sa nu cadă sub vraja lor, să nu fie înrobiți, sub toate aspctele ( ex. : secta apocaliptică a ´guenonienilor´), orice ar spune sau recunoaște, această unilateralitate e periculoasă. Mulți, dintre cei de azi, s-au radicalizat prin lecturi , aceeași a fost situația, de ex., în Rusia, unde extrema dreaptă a explodat, în cele mai virulente și sălbatice forme, – cu exact aceleași surse culturale interbelice, vehiculate prin Noua Dreaptă. Așa au fost vremurile, nu are sens să cautam ´vinovați´, mai degraba victime, condiționările culturale, ´spiritul timpului´, sunt extraordinare, ca o tunică de Nessus. E dureros însă cînd vezi oameni care ți-au fost, fie și indirect, mentori ( și de aceea am insistat cu aceste coment. lungi și amare, sfidînd ridicolul ), că încă nu pot realiza grozavia și pericolele extraordinare ascunse în acea cultură obscurantistă ( în sensul propriu, iraționalistă ), tenebroasă, propriu-zis luciferică, care, pt. a răspunde aici unei remarci, nu e ´medievală´, ci ´medievalistă´ (wagneriană) și prmordialist-revivalistă, e o distincție fundamentală. Este ceea ce Umberto Eco, foarte bun cunoscator al fenomenului, căci l-a trăit pe propria piele ( Evola nu se bucură de nicio simpatie la elitele italiene, doar în lunatic fringe ), numea Ur-Fascism. Socrate nu a încetat pîna în ultima clipă să învețe și să-și pună întrebări, aceasta înseamnă să fii filozof …

  3. Nota zece,Melania!Multumesc ptr acest regal oferit!

  4. Terzi Petre spune:

    Citind interviul cu Liiceanu și comentariile am petrecut clipe de satisfacție și înălțare sufleteasca.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.