Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleșu, în dialog epistolar despre destin


Foto: Humanitas

Ce este, până la urmă, destinul? O zeitate legată la ochi? Libertatea omului de a-și asuma propriile fapte și decizii? Voia lui Dumnezeu? Fatalitatea? Sunt întrebări la care au încercat să ofere un răspuns Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu. În cel mai nou volum care le poartă semnătura, Despre destin, din care prezentăm, în premieră, un fragment.

 

Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleșu, „Despre destin. Un dialog (teoretic și confesiv) despre cea mai dificilă temă a muritorilor”, (Humanitas, 2020)

Volumul Despre destin. Un dialog (teoretic și confesiv) despre cea mai dificilă temă a muritorilor include zece scrisori schimbate de Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu cu eleganța și firescul unei prietenii intelectuale vechi de peste patruzeci de ani, pline de reflecții, umor, experiențe personale și culturale. Cartea, spun editorii, un turnir modern al ideilor în care se confruntă două concepții despre destinul omului. Un epistolar despre soartă și sorți care se citește pe nerăsuflate: „Despre roata destinului, urzeala sorții și chipurile neașteptate ale ursitei se vorbește și se scrie de când lumea. Vechi și noi, culturile și civilizațiile dau înțelesuri tulburător-obscure acestor forțe nevăzute care par să conducă din umbră viețile oamenilor. Ce este, până la urmă, destinul? O zeitate legată la ochi? Libertatea omului de a-și asuma propriile fapte și decizii? Voia lui Dumnezeu? Fatalitatea?”

Volumul este disponibil la precomandă, cu autografele autorilor, pe site-urile Libhumanitas, Cărturești, Diverta, Libris, iar în librării va apărea din 11 noiembrie.

 

Fragment:

„Gabriel Liiceanu:

Dragă Andrei, știu că ai să râzi, dar iată la ce m-am gândit. Dacă oamenii de știință se zbat de câteva secole să afle care este originea vieții, de ce nu s-ar zbate și filozofii să dea o definiție convenabilă a destinului? Așa cum în cazul originii vieții a învins ipoteza Oparin-Haldane, de ce n-ar învinge în cazul destinului ipoteza Pleșu-Liiceanu? Însă o ipoteză nu poate fi confirmată decât în urma unor experimente. Or, în cazul nostru și al destinului, ipotezele ar urma să fie validate de-abia când se vor face experimente pe deplin edificatoare despre lumea-de-dincolo. Cum între noi doi, tu ești cel pasionat de știința intervalelor și a lui „dincolo”, așadar specialistul în „transcendent”, firesc ar fi ca tu să le transmiți pământenilor, la timpul potrivit, cum stau cu adevărat lucrurile.

(Sper să nu te superi dacă, din când în când, am să-ți mai bag câte un băț prin gardul transcendenței.)

 

Andrei Pleșu:

Dragă prietene, înainte de a ne cufunda în tema destinului, lasă-mă să observ că avem de partea noastră acea complementaritate de care amândoi suntem conștienți. Pe noi doi, diferențele ne fac solidari și afectuoși. Da, vrem să provocăm cititorului o fertilă «cădere pe gânduri», dar recurgând la persuasiune, la un spor de interogativitate, nu la vreun prestigiu de neînduplecat. Nu aspir nici la valabilitatea de manual a «ipotezei Oparin-Haldane» în problema originii vieții, luând-o ca model pentru o posibilă «ipoteză Liiceanu-Pleșu» în problema destinului (n-am competența de a stabili care dintre noi ar fi Oparin și care Haldane…). Zic mersi dacă vom reuși să provocăm un pic de neliniște și un orizont de cercetare proprie în ograda celor care ne urmăresc.

(Mă ameninți că, din când în când, ai «să-mi bagi câte un băț prin gardul transcendenței», pe care o invoc prea des. Răspuns: o să vezi tu pe naiba, când transcendența o să-și bage și ea bățul prin și peste gardul imanenței tale!)”.

 

Citiți și: 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

2 Răspunsuri

  1. Culai Roman spune:

    E greu să te pronunți asupra unui astfel de subiect, dacă nu ai atins acea maturitate aducătoare de concluzii. E posibil să avem e educație specială în privința destinului (familie, profesori, pasiuni literare, înclinații religioase, etc), dar la nivel subconștient, aceasta rămâne o bună bucată de vreme, o teorie speculativă și subiectivă. Înțelepciunea vine cu timpul și nu este o calitate ci o binecuvântare oferită de Dumnezeu. Omul poate spune „Eu sunt inteligent”, fără să greșească, dar nu poate spune „Eu sunt înțelept”, pentru că este un non-sens. La fel ca în cazul „Eu sunt smerit!”
    De regulă, înțelepciunea este oscilantă, cel puțin în rândul laicilor. E nevoie de mila lui Dumnezeu, mai mult decât meritul omului, atunci când un Adevăr este revelat de către un om de rând.
    Ca și concluzie, destinul NU este bătut în cuie, dar cu siguranță există o predilecție a omului în viață. În măsură în care vă reuși să-și reprime slăbiciunile, destinul își creează puncte de reper. Unii le spun momeli, alții încercări, alții teste sau examene. Oricum, pe tot parcursul său, omul nu-L poate scoate din ecuație pe Dumnezeu. NICIODATĂ! Există și puțini privilegiați care primesc șansa mântuirii în ultimele clipe ale vieții, dar și aici, în subconștient a avut loc o întâlnire smerită și dorită a omului cu Dumnezeu. Întotdeauna vă exista un tâlhar care „să fure” Raiul, după un timp de penitență (tâlharul era răstignit deja, dar încă în măsură să se căiască!)
    Dintotdeauna Dumnezeu a orânduit prooroci sau a îngăduit prezicători pentru ca omul să cunoască și eventual… să se păzească. Dar chiar și-așa, aceste decizii deja luate de Dumnezeu, pot fi schimbate! Nu însă, fără participarea nemijlocită a omului. Iona era un prooroc cu totul recunoscut, și nu i-a fost ușor să accepte „eșecul” în fața ninivitenilor. Dar Dumnezeu l-a lămurit în doua zile, oferindu-i răspunsul în urma deznădăjduirii de moarte a lui Iona pentru o biată plantă: „Tu te-ai mâhnit pentru o plantă cu care nu te-ai ostenit, nici te-ai îngrijit pentru ea, care într-o noapte s-a făcut și într-o noapte a pierit, iar Mie oare să nu-mi fie milă de Ninive, în care petrec mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni, care s-au întors către Mine și s-au pocăit?”
    Iona fusese trimis ca mesager, nu ca prooroc, în Ninive! Și fiecare dintre noi, avem parte în întreagă noastră viață, de „mesageri”! Problema este că ori nu-i luăm în seamă, ori îi ironizăm. Apoi învinuim destinul, spunând că… „așa ne-a fost dat”! NU! Așa „ne-am așternut”! Nimic din ceea ce dorim, nu ne este refuzat! NIMIC! Dar există un preț, pe care-l putem numi… predestinare!

  2. Luc. Ad. spune:

    După conferința-dialog am rămas cu impresia a două tipuri de gînditori existențialiști. În ce măsură existențialismul ateu e ateu iar cel credincios e credincios, greu de spus… Probabil că existențialismul e o gîndire de graniță, a interogației, dar coarda întinsă peste abisuri e cel mai primejdios loc pt. dansatori. Puțin deranjant e totuși faptul că premisele existențialiste nu sînt deschis asumate și poate nici chestionate, sînt luate ca un de la sine înțeles ( ca aerul ). Că omul este ´aruncat în lume´, cu un ´dat´ , providențial sau nu, pe care trebuie să îl valorifice și că această valorificare , regăsire de sine, e ´destinul´ ( ´autenticitatea´)… E, iarăși, discutabil în ce măsură acest dat poate fi asimilat cu talantul evanghelic, ce trebuie înmulțit ( sau: sămînța trebuie să moară și să putrezească pt. a rodi ) , căci rezoluția existentialistă pare destul de autoreflexivă si tautologică, rezultatele ei bine atestate fiind cazuri de autocombustie . Și pe această fundație ( cît de solidă sau de fluidă, aceasta e întrebarea ) se ridică un întreg edificiu ´conservator´, cam holistic sau imanentist (vitalist-experiențialist, ´trăirist´). E și acesta un alt paradox al conservatorismului , că este anti-clasic, estetic și foarte ´modernist´… Dar de ce omul ar trebui să rămînă obedient datului natural ( ´credincios pămîntului´), (cojilor) oului sau peșterii, sub pretextul cumințeniei și pioșeniei față de strămoși și ´mume´ ?! Ai uneori senzația că, în discursul conservator, ´Cultura´ e admirată și lăudată mai mult ca o pasăre în colivie …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.