Ioana Pârvulescu, Ioan Stanomir și Gabriel Liiceanu, despre „Exitus”

Ioan Stanomir, Ioana Pârvulescu și Gabriel Liiceanu, la lansarea „Exitus”, Bookfest 20023. Foto: Bookfest – Salonul Internațional de Carte

„S-ar putea ca, atunci când pierdem fiinţele cele mai apropiate, ele să ne ia într-o măsură cu ele. Tocmai pentru că o parte din tine migrează odată cu cei care au plecat, moartea e descărcată în bună parte de dificultatea ei. Poate că noi murim cu ochii ațintiți către ei. Și poate că, în felul acesta, trăim moartea într-o formă mai blândă”, scrie Gabriel Liiceanu în Prefața celui mai nou volum al său, Exitus. O carte de o frumusețe tragică. O carte a prieteniei, a iubirii, a absenței și a dorului scoase la lumină prin pierdere și dispariție, cum o definește autorul său. După lansarea de la Bookfest 2023 București, unde a fost bestseller, volumul a avut parte și de o lansare mai în tihnă – imposibilă în efervescența unui târg de carte –, la Librăria Humanitas Cișmigiu unde, alături de Gabriel Liiceanu, au vorbit despre Exitus Ioana Pârvulescu și Ioan Stanomir. Redăm mai jos transcrierea înregistrării evenimentului de la Librăria Humanitas Cișmigiu.(Puterea a Cincea)

Ioana Pârvulescu. Foto: Bookfest – Salonul Internațional de Carte

Ioana Pârvulescu: „Monica Lovinescu îmi pare a fi oglinda feminină a lui Gabriel Liiceanu”

Ioana Pârvulescu: Bună seara, doamnelor și domnilor, ne bucurăm să vă vedem în număr atât de mare, mai ales că este a doua lansare a acestei cărți, în aceeași formulă. Prima a fost la Târgul de carte Bookfest, dar de data aceasta există în plus și un audiobook și domnii aici de față au spus că audiobookul se „citește“ mai ușor, deci puteți să-l „citiți“ pe acela.

Nu am să repet ce am spus la târgul de carte, există înregistrarea, este o înregistrare făcută în condiții destul de cumplite pentru noi, acum e mult mai bine, atunci era gălăgie, era forfotă și nici nu ne auzeam noi, aici, în față. Dar, cum a spus Ionuț Stanomir atunci, o asemenea carte trebuie lansată mai degrabă în intimitate. Aici este o atmosferă mai bună și mai intimă.

M-am gândit la cinci laturi din care mi se pare că se poate lumina Exitusul lui Gabriel Liiceanu.

Prima este ideea de tabu, oricât de ciudat ar părea, moartea este un tabu în foarte multe feluri, sunt nenumărați oameni care evită însuși cuvântul moarte sau verbul a muri. Totdeauna se folosesc eufemisme sau perifraze, „a plecat“, „s-a stins“ și altele, rareori „a murit“ cineva, dar domnul Gabriel Liiceanu dezamorsează în cărțile dumnealui tabuurile și chiar îl văd așa, ca pe un genist care dezamorsează tabuurile ca pe bombe, cu riscurile de rigoare, iar asta o face în multe dintre cărți.

Chiar și intelectualii – la urma urmei și ei mor – și ei au acest tabu, și am verificat acest lucru chiar aseară, uitându-mă în arhiva „Dilemei“, să văd dacă au dedicat un număr morții. Nu, nu există nici un număr dedicat morții, în schimb există răspunsurile la una din întrebările chestionarului lui Proust care este: „Cum ați dori să muriți?“, și acolo se vede de fapt că oamenii vor toți să moară în somn sau evită pur și simplu să răspundă la această întrebare, oamenii spun că nu vor să moară și alte fente asemănătoare. Există acest tabu în rândurile tuturor celor care gândesc, să spunem. Deci este o carte despre un tabu și îl dezamorsează într-un fel special, nu în felul în care se ocupă de el întreaga istorie culturală, de la pictură la muzică, la literatură și la filozofie, ci pur și simplu povestind despre moartea a patru oameni, a patru prieteni, și anume: Constantin Noica, Horia Bernea, Emil Cioran și Monica Lovinescu, fiecare cu moartea sa, dar, bineînțeles,  autorul se întoarce inevitabil către viața lor și respectiv către destinul acelor oameni.

A doua latură pe care aș vrea să o luminez discutând această carte este clasicismul ei, este o carte care e clasică începând de la titlu, nimeni nu mai dă astăzi titluri în latină. Am constatat că există o absență totală a latinei nu numai în titluri, dar și în texte. Cât m-am format eu, oamenii foloseau încă foarte des tot felul de sintagme latinești, astăzi nimeni nu mai folosește nici un cuvânt latinesc și cu atât mai puțin nu mai dă titlul unei cărți în latină. De la titlu, de la cum arată această carte sobră, până la structura ei, la stilul ei, care este unul echilibrat, simetric, solid și, în același timp, tragic, pentru că, sigur, tragicul este în centrul cărții, totul e clasic. M-am gândit uneori că Gabriel Liiceanu s-ar fi potrivit în secolul XVII francez, în care exista La Rouchefoucauld cu Maximele lui, exista La Bruyère cu Caracterele lui, de pildă cartea despre lichele se potrivea perfect în caracterele lui La Bruyère, vă amintiți că acolo sunt numai lucrurile rele, să zicem sociale, de la avar la bârfitor, la viclean, la tot felul de oameni de genul acesta. Gabriel Liiceanu ar fi putut scrie niște Caractere de secol XVII, dar diferența față de moraliștii francezi cu care are anumite afinități este că el vede și caracterele adevărate, adică nu în sensul clasicist, nu în sensul lui La Bruyère, nu în sensul negativ, ci pe adevărații oameni de caracter, și îi admiră. Dacă știe să facă portretul lichelei, există și contrapartea admirativă, știe să facă portretul unor oameni care merită admirați și sunt aduși în fața scenei așa cum merită. Firește, există și rădăcinile în Antichitate, de altfel secolul XVII francez își are rădăcinile în Antichitate, și am povestit la târg, nu mai spun acum, partea de mitologie în care anumiți eroi se duc în infern ca să-i vadă pe cei pe care i-au pierdut și de care le e îngrozitor de dor și cu a căror moarte nu se pot împăca.

Apoi aș vrea să vă vorbesc de partea literară a acestei cărți, desigur o parte care m-a atins, m-a interesat foarte mult și aici, o spun cu toată sinceritatea, am invidiat întotdeauna portretele pe care reușește să le facă autorul, sunt de o forță, de o plasticitate, de o putere de convingere extraordinare. Cartea însăși are forță, am spus, este o carte fără zorzoane, fără dezechilibre, merge pe ideea asta de destin, și de biografie, și de portret care îți rămâne în minte. Este foarte frumos scrisă și aici îmi permit să repet ceva ce am spus la târg, se vede îngemănarea dintre eros și thanatos. Ca să scrii despre amândouă îți trebuie talent, iar dacă nu-l ai, imediat se simt stridențele, este o zonă în care orice notă falsă te zgârie imediat pe ureche, în alte zone mai poți să arunci praf în ochii cititorilor, dar aici, nu. Ca să scrii despre moartea cuiva trebuie să ai condei, altfel nu merge. Și ca să vă conving, am să citesc doar două mici, foarte mici pasaje. La capitolul despre Horia Bernea, intitulat „Absența lui Horia Bernea“, sunt descrise cu un ochi foarte atent și cu spirit de observație detalii de la înmormântare și apare această observație: „Câte ființe, îmi spuneam, poate strânge laolaltă o absență și ce complicitate se naște între ei în numele celui mort.“ Și imediat apoi: „Sicriul a fost adus la groapă pe umerii prietenilor și pe mine lucrul acesta, ca și la înmormântarea lui Noica, m-a trimis cu gândul nu la un ritual autohton, ci la un fel înalt de a sublinia, în toată măreția ei, statura celui purtat către moarte. Mă fascinează legănarea mersului în același pas al bărbaților care poartă sicriul. Ei nu pot fi oricine, ci numai discipoli sau prietenii lui apropiați, cei care, în viață, au fost pentru cel dispărut emulii sau egalii lui. Prin ridicarea sicriului pe umeri, orizontalitatea acelui mort și oarecum înfrângerea lui prin moarte este anulată pentru o clipă și el capătă, prin glorificarea prietenilor, înălțimea devenită acum vizibilă pe care a instituit-o și a purtat-o cu sine prin viață.“ Și ultimul pasaj pe care-l citesc din finalul textului despre Monica Lovinescu, extrem de impresionant:

„Tăcerea se prelungește minute în șir…“ ( Monica Lovinescu zăcea în pat ).

„… După o vreme spun:

— Atunci o să plec, Monica!

— O să pleci.

— Dacă îmi dați voie.

— Îți dau voie.

Mă ridic și mă aplec asupra ei. Încep să o mângâi cu mâna pe obraz, o fac cu gingășie, încercând să-i transmit prin mângâierea mea tot ce altminteri nu poate fi spus. Întoarce capul spre mine, mă privește direct în ochi, fără expresie. Acesta era omul cu care, alături de Virgil, obținuserăm de-a lungul anilor în marginea unui anumit mod de a comenta existența cu un amestec straniu de competență, indignare și umor, o complicitate care ne scosese oarecum în afara lumii.“

„Întoarce capul spre mine, mă privește direct în ochi“… Și cartea aceasta privește direct în ochi moartea și, de fapt, această privire a Monicăi Lovinescu este privirea morții care se întoarce, cum spuneam, în carte.

Un alt aspect de care vreau să mă leg este cel – cu un cuvânt larg – al prieteniei. Prietenia ia aici aspecte diferite și, de fapt, nu știu dacă la toate e potrivit cuvântul prietenie, îl dau pentru că nu am altul atât de generos ca acesta. Și anume, primul este Constantin Noica care este maestrul și, desigur, este iubit de către discipol, care se află în ipostază, să zicem, inferioară sau egală, apoi este Horia Bernea care este un prieten un pic mai mare și care este admirat pentru că este prietenul-artist și care-l învață pe autor, pe prieten, să vadă. Este apoi Cioran, care nu știu dacă poate fi numit prieten, dar este spiritul afin al lui Gabriel Liiceanu, mereu am văzut că îl citează, îl înțelege, și a făcut acel minunat interviu din care a ieșit o carte, deci cel cu care simte afinități pe plan spiritual, pe plan intelectual, afinitățile poate cele mai mari și, în fine, este Monica Lovinescu, deja ați văzut care era relația dintre ei, care, am spus și la târg, îmi pare a fi, dacă vreți, oglinda feminină a lui Gabriel Liiceanu, într-un anume fel, și față de ea simte o prietenie afectuoasă.

Pe toți acești oameni îi vede murind și din prietenia pe care am pomenit-o aici rezultă cel mai important lucru pentru mine și ultimul despre care vreau să vă vorbesc, miezul, sensul acestei cărți, așa cum am citit-o eu. Firește că fiecare o va citi în felul lui, citim cărțile cu bagajul nostru afectiv și este evident că avem lecturi variate, și aici, de fapt, lansarea o facem și ca să arătăm niște căi de acces și ca să le întrerupem pe cele pe care nu trebuie mers. Această carte nu e o privire de paparazzo spre  ultimele momente ale unui om, atunci când el nici nu-și mai dă seama exact cine este. Nu este nici un necrolog de tip encomion, nu este o privire exterioară. Această carte, pentru mine, este o asumare a suferinței celor patru.

Atunci când îți moare cineva drag ai face orice să îl ajuți, să-l despovărezi, să participi la suferința lui și cred că această rescriere a morții lor este o asemenea asumare a suferinței lor. Știți că uneori, de Paște, se face Drumul Calvarului, sunt oameni care refac Drumul Calvarului încercând să înțeleagă, să-și asume, să simtă ce a simțit Isus pe Drumul Calvarului. Într-un fel, toți cei patru sunt luați, asumați de autorul acestei cărți și suferința lor este preluată în acest mod, prin scris. Gabriel Liiceanu nu este omul care să închidă ochii și să uite și aici mi se pare în fond una dintre trăsăturile lui distinctive.

După moartea unui om cei mai mulți dintre noi fie interiorizăm lucrul fără a-l mai verbaliza, fără a mai aminti datoria noastră față de ei sau ce au însemnat ei pentru noi, fie îi uităm încetul cu încetul, îi lăsăm tot mai deoparte, iar ei se tot îndepărtează de noi, nu numai în timp, ci cu totul. La Gabriel Liiceanu am observat de-a lungul timpului că lucrurile se petrec exact invers, pe măsură ce trece timpul datoria aceasta, datorie morală și afectivă, datoria față de ei parcă crește și parcă simte nevoia să se exprime din ce în ce mai puternic.

Voi încheia cu o vorbă a lui Cioran, pentru că este personaj în această carte. Cioran spunea că o carte își capătă, hai să zic, rostul – el spunea, cred, valabilitatea, confirmarea sau nu mai știu exact ce cuvânt întrebuința – dacă o poți citi și peste cincizeci sau o sută de ani. Dacă nu, spunea el, autorul s-a ostenit degeaba. Sunt convinsă că Gabriel Liiceanu nu s-a ostenit degeaba. Vă mulțumesc!

Ioan Stanomir. Foto: Bookfest – Salonul Internațional de Carte

Ioan Stanomir: „Cartea lui Gabriel Liiceanu găsește sensul în dispariție”

Ioan Stanomir: Bună seara, mulțumesc în primul rând că sunteți alături de noi, și îi mulțumesc și lui Gabriel Liiceanu pentru invitația de a fi din nou alături de domnia sa după întâlnirea de la târg.

Am să pornesc de la lucrurile spuse atât de frumos și de elocvent de Ioana Pârvulescu. Sunt subiecte în literatură care au o anumită dimensiune a perenității și, nu întâmplător probabil, cele mai importante opere au fost stârnite fie de dragoste, fie de pierdere, sunt practic extremele pe această claviatură a sentimentelor, iar perenitatea cărții lui Gabriel Liiceanu este dată tocmai de această capacitate de a transcende concretul, de a depăși accidentul biografic, de a ajunge la esența condiției umane.

Pentru că, într-adevăr, condiția umană pornește de la suspendarea oricărei discuții despre moarte deși, cum spunea foarte inspirat Gabriel Liiceanu la lansarea de la târg, din chiar momentul nașterii drumul către moarte debutează, implacabil. Dar acest drum către moarte este acompaniat de persoanele care-ți sunt alături și descoperirea morții începe cu adevărat în momentul în care în jurul tău începe să se facă gol, pentru că persoanele  aflate cândva pe acest drum încep să nu mai existe decât în memorie, ca umbre,  încât revelația morții este această revelație treptată a despărțirilor de cei care ți-au fost dragi și de cei care ți-au fost alături.

Așadar, astfel cred că trebuie înțeleasă cartea lui Gabriel Liiceanu: revelația morții nu vine brusc, este o chestiune delicată și care poate fi grăbită de anumite circumstanțe tragice care de fapt acționează ca un catalizator. De aceea orice discuție despre moarte, cum spunea foarte bine Ioana Pârvulescu, riscă să fie o discuție care eșuează în cele mai odioase platitudini și în cele mai odioase platitudini rostite cu intențiile aparent cele mai bune,  acele platitudini care sunt de fapt cel mai greu de suportat și cele mai sinistre cu putință.

Cred că despre moarte, și asta face importanța și frumusețea cărții lui Gabriel Liiceanu, trebuie scris așa cum este. Moartea nu este nici înspăimântătoare, nu este nici surprinzătoare, este pur și simplu o poartă, te oprești în fața ei și încerci să descoperi sensul care se află dincolo de ea. Cei care cred că nu mai există nici un sens dincolo de această poartă recurg la uitare, pentru că uitarea este pandantul firesc al incapacității de a-ți trăi viața pe un orizont afectiv. Dacă nu ai nici un fel de nostalgii, nici un fel de dor, nici un fel de sentiment al pierderii, afectele tale sunt amorțite și se trezesc din când în când, dar ele nu ajung să fie nervi atinși de dor, capabili  să te aducă la viața amintirii.

De aceea, poate, secvența dedicată Monicăi Lovinescu este cu atât mai tulburătoare cu cât ea e încadrată de silueta maternă, care în cazul Monicăi Lovinescu nu poate fi decât un fel de spectru, pentru că Monica Lovinescu nu s-a putut uni cu mama ei decât dincolo de moarte .

Silueta maternă la Monica Lovinescu îmblânzește această foarte greu de suportat descompunere a lucidității, pentru că există, într-adevăr, morți pe care le contempli cu aerul că sunt niște morți din antichitatea greco-latină săvârșite în cea mai limpede pace, dar sunt și morți care te tulbură pentru că, uitându-te spre cel pe care-l cunoșteai, descoperi de fapt că propria conștiință de sine se pulverizează și nu mai rămâne nimic.

Or, sugestia din urmă a cărții lui Gabriel Liiceanu este că fie și atunci când se produce o pulverizare de sine o anumită parte a conștiinței rămâne, iar prietenia, dragostea, nostalgia, afecțiunea pot să îi salveze pe oameni de la tentația absurdului, pentru că moartea  trezește cel mai puternic conștiința absurdului. Poate trezi conștiința revoltei, într-o primă instanță, dar mult mai adânc și mult mai neliniștitor este faptul că ea sapă undeva la temeliile siguranței și ale confortului și te pune de fapt în vecinătatea a ceva ce este neliniștitor și, pe care unii, l-au numit absurd.

Or, cartea lui Gabriel Liiceanu scoate din discuție absurdul pentru că ea găsește sensul în dispariție, iar sensul în dispariție  înseamnă această solidaritate care nu poate fi întreruptă de moarte. Dacă privești moartea ca pe ceva ce întrerupe absolut tot într-adevăr sentimentul absurdului este imposibil de evitat și el te va copleși mai devreme sau mai târziu. Dacă ai această credință a continuității și a faptului că, dincolo de ceea ce este trecător, perisabil, există ceva care nu se duce, este nevoie de amintire şi de comuniune în amintire.

Dacă această comuniune este întreruptă, dacă uitarea este dominantă, într-adevăr, atunci, vocile lor dispar. Pentru că de fapt scrisul, și asta dovedește cartea lui Gabriel Liiceanu, este pentru unii dintre noi singura formă prin care putem să înfruntăm acest demon al dezolării, al disperării, al însingurării, al revoltei față de ceea ce este inevitabil.

Şi aceasta  pentru că nu putem scrie despre propria noastră moarte, putem doar completa într-adevăr chestionare în care ne exprimăm un fel de  dorinţe intime, sperând că nu vom avea parte de o moarte atroce, înconjurați dacă se poate și de cei iubiți, gândindu-ne că dragostea lor este o dragoste autentică, una care  învinge moartea.

Neputând scrie despre propria noastră moarte, în momentul în care scrii despre moartea celor apropiați anticipezi într-un fel discuția despre propria ta moarte, te pregătești, te oglindești în moartea lor și, în acest mod, faci pași mici discreți către o poartă la care vei bate și tu. Dacă nu avem această ucenicie a vecinătății morții, propria noastră moarte poate să pară și atroce, și de neînțeles, și revoltătoare.

Or, şi aici este frumusețea tragică a cărții lui Gabriel Liiceanu, vecinătatea morții îți permite să îți înduri moartea cum va veni ea, pentru că, așa cum ați spus, ne putem dori un fel de a muri, dar uneori destinul are propriile sale căi și nu întâmplător cele mai înspăimântătoare sfârșituri sunt cele în care nu atât suferința fizică precumpănește, cât tulburarea aceasta sufletească, tulburarea lucidității, această alunecare treptată într-un fel de magmă în care nu mai recunoști persoana iubită.

Cartea lui Gabriel Liiceanu este una care își caută cititorii, este o carte a cărei materie impune un anumit stil, acela al simplității tragice. Aceasta e de fapt pecetea ei, este o carte sobră și tragică și nu putea să aibă o altă încărcătură exterioară, un alt înveliș decât acesta. Iar  aceste cărți sobre și tragice nu sunt pentru toți cititorii, este nevoie pur și simplu să-ți asumi propria ta mortalitate, propria ta imperfecțiune, propria ta singurătate ca să te apropii de această carte, dar odată ce te-ai apropiat descoperi de fapt cât de importantă este această discuție pentru condiția umană. Mulțumesc!

Ioana Pârvulescu: „Frumusețea acestei cărți este că, fiind despre moarte, este în același timp și despre viață”

Ioana Pârvulescu: Voiam să mai adaug un singur lucru pentru că ceea ce a spus Ioan Stanomir mi-a amintit ceva ce merită menționat legat de sensul acestei cărți. Important e nu numai că autorul își asumă suferința celor dragi și trăiește împreună cu ei acest lucru. Cel puțin în două cazuri, în ultimele două, Cioran și Monica Lovinescu, este adevărat că moartea se petrece încet, dureros și umilitor, în același timp. Or, prin ceea ce scrie, Gabriel Liiceanu depune mărturie nu doar pentru omul în suferință, împuținat, ci mai cu seamă pentru identitatea lui adevărată; nu pentru momentul când totul se sfârșeșterumusețea acestei cărți este că, fiind despre moarte, este în același timp și despre viață, despre puterea ei și despre valoarea vieții. Îi dau cuvântul autorului.

Gabriel Liiceanu. Foto: Bookfest – Salonul Internațional de Carte

Gabriel Liiceanu: „Exitus este o carte a prieteniei, a iubirii, a absenței și a dorului, scoase la lumină prin pierdere și dispariție”

Gabriel Liiceanu: Mulțumesc, Ioana. Într-adevăr, a avut loc o lansare a acestei cărți la Bookfest, în aceeași formulă ca acum, numai că acum ceva este altfel: fie pentru că atunci atmosfera, fiind neprielnică ascultării, n-am putut auzi nimic din ce au spus prietenii mei; fie pentru că acum au spus, după cum de altfel au precizat, altceva decât au spus atunci.

Nu sunt un împătimit al lansărilor, aș spune chiar că există un prea-mult al lor, iar când este vorba despre o carte a mea, vă mărturisesc că mă încearcă sfiala. Nu e plăcut să se vorbească despre tine în public, cu atât mai mult când ești de față, fie și dacă tot ce se spune „e de bine”. În schimb, e benefic pentru public și suportabil pentru autor, atunci când accentul cade pe problema cărții iar nu pe autorul ei. Ceea ce s-a și întâmplat acum. Tot ce au spus Ioana Pârvulescu și Ioan Stanomir mă ajută să înțeleg mai bine ce-am spus eu însumi în carte, în bună parte fără să știu. Sau mă ajută să vă spun, în prelungirea spuselor lor, ce n-aș vrea să se creadă că am spus.

Titlul latinesc Exitus îl poate face pe cititor, când ia cartea în mână, să creadă că în paginile ei va găsi un discurs „metafizic” despre sfârșit. Cui prodest? Și quid prodest? m-a întrebat cineva, să descrii morțile, unele teribile, ale unor apropiați ai tăi? Dar nu așa se pune problema.

Exitus este o carte a prieteniei, a iubirii, a absenței și a dorului scoase la lumină prin pierdere și dispariție. Am strâns aici patru texte – nici unul inedit, dar toate risipite și scrise la ani distanță unul de altul și nepercepute în unitatea gestului din care s-au născut – despre patru feluri de a muri care fac parte din patru bio-grafii. Așadar, toate sunt secvențe de viață individualizate, inconfundabile și singurul lucru care le leagă pe toate patru este că descriu moartea plecând de la ideea că ea este cel mai important eveniment al vieții.

Ce-mi dă dreptul să fac această afirmație contrariantă? Un mod de a gândi viața nespus de simplu și schematic, reductibil la trei elemente. Primul: clipa intrării în viață (nașterea). Al doilea: parcursul vieții. Și, al treilea, clipa ieșirii din viață (moartea). Despre acest segment de dreaptă de o perfectă banalitate se pot spune însă câteva lucruri distincte, care s-ar putea să ne deschidă ochii la ceva la care nu ne-am gândit.

În primul rând că nou-născutul nu a ales să vină pe lume. Intrarea în viață nu este rezultatul unui act de liberă alegere, nașterea nu e însoțită de conștiință și, ca atare, nu este înfruntată sau luată în piept. Ne naștem cu ochii închiși, incapabili să ne privim și evaluăm intrarea în viață. Cel născut habar nu are pentru ce a venit pe lume și, nu de puține ori, vine ca să facă pe plac părinților. Nu întâmplător un filozof german a spus despre noi că suntem „aruncați” (geworfen) în lume. Cuvântul „aruncat” are în el o oarecare brutalitate, trimite la ceva silnic, tocmai pentru că nu implică acordul celui în cauză.

În schimb, de la vârsta matură, viața ca atare este înfruntată și ea devine scena pasionantă pe care se dă bătălia între întâmplare și alegere proprie. Pe de o parte, ea stă în bătaia sorții, a lucrurilor care „dau peste tine” (întâlniri neașteptate, întâmplări faste sau nefaste, istoria în care te pomenești etc.); pe de alta, ea este rezultatul alegerilor tale în măsura în care „îți  dai un destin”, dând vieții tale sensul pe care l-ai voit. O „viață împlinită” e una înfruntată, una care a reușit să încheie cu bine slalomul vieții, suportând și combinând întâmplările neprevăzute ale soartei cu construirea tenace a unui destin.

În sfârșit, moartea, la fel ca nașterea, nu depinde de tine, nu o alegi, asta neînsemnând însă că ar fi predestinată. În mintea mea nu operez cu pre-destinări, pentru că, nefiind bântuit de fantasma transcendenței, nu cred că Cineva supraveghează și îndrumă cursul vieților și al morților noastre. Ea se petrece izvorând din întâlnirea a o grămadă de lucruri neticluite de nimeni. Numai că, spre deosebire de naștere, fiind însoțită de conștiință, moartea trebuie înfruntată cu ochii deschiși. Te naști cu ochii închiși, dar înfrunți moartea cu ei exorbitați. Felul în care vei muri nu depinde nicicum de tine (desigur, cu excepția sinuciderii). Iar moartea, indiferent de felul în care va surveni, rămâne cel mai important eveniment al vieții nu numai pentru că, sfârșind, ne trăim absența în mod conștient, ci pentru că, cu vorbele lui Kant, ea reprezintă „suprema pătimire a oamenilor”. Acest final terifiant, care ne aduce în fața definitivei absențe, face din moarte, prin însuși caracterul ei terifiant, un subiect tabu care rămâne până la capăt învăluit în misterul ei, de vreme ce nimeni nu va ști în ce împrejurări va surveni și cum anume îi vei face față. Cel mai important eveniment al vieții care e moartea, prin însăși excepționalitatea lui (nu îl cunosc câtă vreme nu îl trăiesc, deși el mă însoțeste din chiar clipa nașterii), pare că se petrece, în imprevizibilitatea lui, sustrăgându-se vieții. Fiind negarea însăși a vieții, noi nu o putem trăi din chiar lăuntrul ei. Drept care o avem de înfruntat, dat cu totul altfel decât înfruntăm viața. Când înfrunt viața, o modelez supunând-o voinței mele, când înfrunt moartea, o fac știind că sunt supusul ei. Căci moartea este cel mai neliber eveniment al vieții, singurul la care ești condamnat din chiar clipa în care te-ai născut. Căci te-ai născut condamnat la moarte, te-ai născut cu „moartea la purtător”.

Așadar, odată născut, am de înfruntat viața și moartea. Dar le înfrunt oare la fel? Privind în jur și participând la spectacolul a ceea ce Heidegger a numit „moartea celorlați”, sunt înclinat să cred că voi înfrunta un lucru cunoscut (de vreme ce se moare abundent în jur), urmând să văd doar cum mă voi descurca când îmi va veni rândul. De vreme ce moare și „cel din urmă om”, îmi spun, voi muri și eu cumva. Numai că moartea pe care o văd la ceilalți n-are nimic de-a face cu moartea mea, care este de fiecare dată atât de a mea și numai a mea, încât nu am de unde să știu ce anume voi avea de înfruntat. Nici cum, nici când. Concluzia e că mă pot pregăti în principiu în vederea ei, dar nici o clipă pentru intrarea concretă în absență. Asta rezultă de fapt cu limpezime în carte din felul în care au sfârșit Cioran și Monica Lovinescu.

Iată cazul lui Cioran care a meditat întreaga viață la problema morții. Îți vine să te întrebi: dacă un om ca el, care spune că „la 20 de ani mă gândeam la moarte până și când mâncam“ și care se considera cel mai mare „specialist” în problema morții, a câștigat oare ceva din această meaditație obsesivă? Oare o meditație recurentă și atât de acută în privința morții te poate ajuta cumva să-ți alegi și felul de a muri? Sau să înfrunți moartea într-un mod care să țină oarecum de voința ta? Altfel spus, poate fi vorba de existența unei relații între felul în care ai trăit – de pildă ca Cioran, gândind sistematic viața și moartea – și felul în care mori?

Câtuși de puțin! Cioran, unul dintre marii lucizi ai secolului, a murit umilit de pierderea galopantă a conștiinței la care te duce, imprevizibil, suprema umilire a minții care este pierderea totală a memoriei. Nu e nici o legătură între felul în care trăiești și felul în care vei muri. Și cum am spus că moartea este cel mai neliber eveniment al vieții, nu e, evident, nici o posibilitate de a-ți programa sfârșitul.

Dar dacă moartea nu ai cum s-o programezi, te poți oare pregăti în vreun fel pentru ea? Dacă te uiți în istorie, oamenii au fost întotdeauna preocupați de problema asta. Iar omenirea cultă, culminând cu stoicii, au decis că moartea, nedepinzând de tine, intră în ordinea firescului și e normal să ți-o asumi senin, cu rațiunea trează, care îți spune că, ființă muritoare fiind, odată ce te-ai născut, e la fel de firesc să mori. Și nu oricum, ci cu desăvârșită demnitate, „în picioare”, fără să tremuri.

Numai că între pregătirea anticipatoare a morții și trecerea efectivă prin ea este o enormă deosebire. Ne putem, desigur, obișnui cu gândul de a muri, dar nu știm de ce sfârșit anume vom avea parte și, deci, cum vom face față trecerii prin moarte. În ciuda bunelor ei intenții, medicina poate uneori, pentru „a ne ține în viață”, să ne prelungească chinul agoniei. Iar privilegiul conștiinței, de care animalele au fost scutite (ele pot sfârși mult mai lesne, retrăgându-se „cu demnitate” să moară), ne face să trăim chinul secundă de secundă, perfect lucizi, moartea virând astfel către „suprema pătimire” de care vorbea Kant. Și mai e ceva. Doar oamenii pot transforma moartea, prin cruzime și tortură, din moarte naturală în moarte umană, doar de oameni inventată. Doar oamenii au „geniul răului”, doar ei au pus pe lume infernul. „Omul este pentru om cel mai cumplit lucru din lume”, a spus un tragediograf elin. Animalele doar ucid. Singur, omul poate tortura. Și, de vreme ce moartea poate fi inimaginabil de cumplită, nu e de mirare că spaima cea mai mare este trăită în fața ei. Nimeni nu se poate pregăti pentru un sfârșit atroce.

În Exitus sunt prezentate felurile de a muri a patru oameni care mi-au făcut parte din viață, sau care mi-au fost prieteni sau care, în unele cazuri, m-au făcut să cunosc iubirea ca deschidere totală a ființei mele. Din pricina asta, felul total implicat în care am trăit eu moartea lor a înseamnat că m-am lăsat însoțit de ei și după ce nu au mai fost. Au murit, dar eu i-am ținut lângă mine și mi-au fost de-atunci alături tot timpul. Însoțirea aceasta poate cunoaște dorul ca formă supremă a ei. Și dorul, care uneori poate fi enorm și sfâșietor, e lanțul care ne ține legați de cei absenți și tocmai din cauza asta există o legătură indestructibilă între iubire și moarte. De aceea și există, cum amintea Ioana Pârvulescu, o legătură în istoria culturii occidentale între tema iubirii și tema morții, între Eros și Thanatos, tocmai pentru că – de astă dată îl citeaz pe domnul Stanomir – există o comuniune între cei care au murit și cei care rămân cu dorul lor, cu iubirea de ei și după ce ei nu mai sunt. Asta am vrut să vă spun și vă mulțumesc!

Recomandări de lectură:

• “Exitus” sau despre chipurile morţii
• Gabriel Liiceanu: „Față de Dumnezeu ca Idee, Isus are și meritul că o întrupează”
• Gabriel Liiceanu: „De m-aş putea transforma, la momentul potrivit, în înger-păzitor!”
• Ioana Pârvulescu: „Să stai la adăpost în gândul bun al cuiva e un lucru minunat”

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News