Alice Voinescu – un elogiu al demnităţii

Alice Voinescu (10 februarie 1885 – 4 iunie 1961)

Alice Voinescu este întruchiparea a ceea ce a avut mai distins, nobil şi auroral vechea Românie. Din tot acest edificiu nu ne mai parvin, astăzi, decât fragmente de cuvinte şi de imagini.

 

Prea adesea suntem tentaţi să credem că destinul intelectualului autohton stă, inevitabil, sub semnul teribil al compromisului, turpitudinii şi indecenţei. Prea adesea ni se spune că Opera, invariabil ortografiată cu majusculă, este alibiul ce scuză cedările morale şi alianţa cu demonii istoriei. Prea adesea ni se explică, pe un ton superior, că în faţa tentaţiilor veacului trecut, cei mai mulţi nu au avut altă cale de a se ralia dreptei sau stângii radicale, motivaţi fiind de impulsuri generoase sau de calcule de supravieţuire meschine. Prea adesea, din trecutul nostru suntem înclinaţi să distingem doar grotescul şi trădarea, uitând că exemplaritatea este asemeni unui far ce luminează până departe, în larg de mare, pregătind generaţiile care vin pentru înfruntarea propriilor nelinişti şi singurătăţi.

În acest canon al decenţei şi demnităţii intelectuale, Alice Voinescu se înscrie cu lipsa de ostentaţie şi de bravură vană pe care numai marile spirite o posedă. Într-o lume sfâşiată de angajamente suicidare şi de elanuri tiranicide, Alice Voinescu a rămas, până la capăt, devotată ideii de moderaţie. Când atâţia dintre compatrioţii ei vedeau în tiranie întruchiparea istoriei sau a progresului, profesoara şi eseista şi-a reafirmat, cu tenacitate, credinţa în libertate, oferind spectacolul continuităţii în vremuri de impostură. În emigraţie interioară sau în detenţie, Alice Voinescu a însemnat proba ultimă că temeritatea intelectuală nu este o formulă abstractă, ci realitatea unui destin.

În contra unui val al fanatismului, Alice Voinescu a imaginat, prin scris şi conduită, sinteza de liberalism şi de umanism creştin pe care se întemeiază Europa postbelică. Familiaritatea ei cu reflecţia lui Jacques Maritain nu este întâmplătoare, de vreme ce Alice Voinescu este expresia românească cea mai închegată a acestui personalism anti-totalitar ce uneşte spiritualitatea creştină cu apărarea democraţiei. Elaborând Scrisorile către fiul şi fiica mea, în anii de după 1948, Alice Voinescu a pus în pagină, pentru cei care vin, un autentic manifest al decenţei şi speranţei în timpuri de teroare şi de solitudine. Europa este, pentru Alice Voinescu, comunitatea de vise şi de repere, fondată pe valorile ce luminează şi inspiră. În pântecul RPR, având în jur vuietul totalitar, Alice Voinescu nu a cedat disperării. Rezistenţa intelectuală nu poate fi strivită, atâta vreme cât gândul nu poate fi întemniţat.

Monument al acestei vieţi unice prin rectitudine şi curaj etic, Jurnalul este, simultan, cronica unei deveniri interioare şi mărturia despre prăbuşirea lumii căreia Alice Voinescu îi aparţine. Despărţită de soţul ei iubit, mort timpuriu, Alice Voinescu a făcut din această dragoste care trece Styxul coloana templului ei. În orice moment al vieţii sale, umbra lui Stello este alături de ea. Jurnalul este o lungă conversaţie cu acest spectru blând, pe care scriitoarea îl convoacă, spre a-i alina durerea.

Cântec al dragostei, Jurnalul lui Alice Voinescu este şi o depoziţie esenţială despre profilul veacului XX românesc. Membră a unei distinse societăţi intelectuale, conferenţiară şi cronicară dramatică, Alice Voinescu este trup din trupul unui univers pe care îl regăsim şi în paginile de corespondenţă ale familiei Pillat. O comunitate unită de eleganţă şi de graţie, fidelă unui cod al onoarei întemeiat pe frecventarea artei şi pe preţuirea unei tradiţii fără derive naţionaliste. În tot, Alice Voinescu este întruchiparea a ceea ce a avut mai distins, nobil şi auroral vechea Românie. Din tot acest edificiu nu ne mai parvin, astăzi, decât fragmente de cuvinte şi de imagini.

Jurnalul transcrie, fără patetism, cu o detaşare stoică, degradarea, umilirea şi marginalizarea.În Republica Populară, Alice Voinescu este arestată şi are domiciliu obligatoriu. În Republica Populară, Alice Voinescu este un duşman supravegheat cu atenţie, ca şi cum partidul muncitoresc român ar şti că fragila doamnă este spiritul ce visează la un timp eliberat de tiranie şi de delaţiune. Biografia lui Alice Voinescu este, ca şi biografia Nadejdei Mandelştam sau a Annei Ahmatova, o biografie prin care se răscumpără ticăloşia unei elite intelectuale. Pentru fiecare arlechinadă sau poem gongoric închinat Republicii, există un rând de demnitate şi de curaj vizionar în jurnalul ei. Un jurnal scris având în minte promisiunea bulgakoviană a manuscriselor care nu ard, niciodată.

Recitit acum, textul diaristic al lui Alice Voinescu este o autentică capodoperă. De pe un alt versant decât Jurnalul fericirii, al lui Nicolae Steinhardt, opera lui Alice Voinescu este expresia acestei încăpăţânări a umanităţii de a rezista. Şi de a rosti, fără ezitare, adevărul care salvează şi mântuieşte.

 

Articol apărut şi pe LaPunkt.ro.


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.