“Exitus” sau despre chipurile morţii

Nu putem  contempla decât morţile la care suntem martori. Despre propria noastră moarte,  despre moartea a cărei prezenţă o suspendăm din orizontul vieţii noastre, nu putem scrie decât utilizând un viitor al dubiului şi al incertitudinii. Muritori, ştim că vom muri, dar chipul morţii noastre ni se arată impenetrabil şi enigmatic, la fel ca poarta în faţa căreia se opreau călătorii din fabula lui  Dino Buzzati.

 

Despre moartea care ni se înfăţişează ca un semn şi ca o interpelare scrie Gabriel Liiceanu în Exitus. Mai mult poate decât în alte ocazii, proza sa se încarcă de un tragism aproape insuportabil. Şi chiar şi atunci când moartea este însoţită de o anumită împăcare cu destinul paginile lui Gabriel Liiceanu sunt marcate de umbra acelui cuvânt în care întreaga povară a morţii se adună, ca un linţoliu de plumb: „ireversibil”.

Căci moartea, oricât de luminoasă în desenul ei funerar, pune în faţa celor care rămân în urmă pecetea absenţei definitive. De acum înainte morţii nu vor mai fi decât ecouri, umbre, şoapte, atingeri. Niciodată, până în clipa propriei noastre morţi, nu ne va mai fi dat dat să fim alături de ei. Ireversibilă şi dramatică, despărţirea trasează între ei şi noi linia amintirii şi a doliului.

Cartea lui Gabriel Liiceanu, atât de muzicală în curgerea prozei sale, este o încercare de a aduna umbrele morţilor, înainte ca ecoul paşilor lor să se stingă, ca un val dus de mare spre larg. Chipurile morţii sunt, la Gabriel Liiceanu, tot atâtea chipuri ale memoriei. Scriind despre moarte, este ca şi cum alungăm din vieţile noastre acest sentiment teribil şi atroce al singurătăţii şi al regretului. Conversaţia cu morţii este oglinda în care ne este dat să ne privim, dincolo de cuvinte.

Trecerea devine, la Gabriel Liiceanu, o punte care poate fi traversată senin sau atroce. Enigmatică, moartea se arată celor care se duc ca masca destinului însuşi. Oricât de departe am merge, acest dat al stingerii nu poate fi ocolit. Moartea este cea care dă, într-un sens, vieţilor noastre. Muritori, alegem să tăcem despre moarte, pentru că vecinătatea ei ar fi cu mult prea teribilă spre a ne îngădui existenţa terestră.

Seninătatea morţii, oricât de stranie şi de oximoronică ar fi  fi această alăturare, luminează paginile dedicate lui Constantin Noica şi Horia Bernea. Martorul – Gabriel Liiceanu este aici  mai întâi discipolul şi mai apoi prietenul. Dar în fiecare dintre fotografii se află, strânsă cu delicateţe şi pudoare, limpezimea unei treceri care se consumă asemeni podului aruncat deasupra fluviului ce curge spre mare.

Şi doar moartea celui iubit naşte în noi puterea de a spune tot ceea, în viaţă, nu am avut curajul de a spune. Despărţirea, notează Gabriel Liiceanu, înlătură acel impuls al discreţiei care ne împiedică să ducem până la capăt conversaţia noastră. De abia dincolo de moarte acest dialog cu cei ce nu mai sunt se încarcă de intensitatea pe care o putem regăsi doar în visele noastre. Destinul ni se arată, în cele din urmă. Moartea este poarta care ni se deschide, spre a trece mai departe, acolo unde, poate, vom contempla un alt cer.

Gabriel Liiceanu, „Exitus”, Humanitas, 2023, 96 pagini

Iar chipurile lui Noica şi Bernea sunt, în pragul morţii lor, cele ale unei seninătăţi hrănite de împăcare şi de energie. Şoarecele care îl trezeşte către moarte pe Noica întrerupe linia unei existenţe şi îl aduce mai departe de camera de spital unde îi va fi dat să moară. Atacul de cord al lui Horia Bernea urmează operaţiei pe inimă, aparent reuşite: cel din urmă act al vieţii sale se consumă sub semnul luminii care îl definea.

Despre o altă moarte şi despre o altă trecere scrie Gabriel Liiceanu în textele reconstituind, cu o limpezime însângerată, sfârşiturile lui Emil Cioran şi ale Monicăi Lovinescu. De această dată moartea intră aducând cu ea veştmintele atroce ale durerii şi ale pierderii de sine.  Trecerea se petrece în decorul unui labirint în care sufletul caută, zadarnic, calea de  ieşire din purgatoriul suferinţei.

Maladia Alzheimer în care se adânceşte Cioran, în ultimii săi ani de viaţă, smulge, treptat, cu fiecare strat al uitării, ceva din  intelectul şi fiinţa sa. Luciditatea celui care s-a interogat pe sine lasă loc coborârii în adâncul unui tărâm ce nu mai are contur şi sens. Cioran devine o cochilie din care cel ce a fost Cioran dispare, cu fiecare zi a agoniei sale. Privirea sa nu mai poate atinge decât rareori pe cei din jurul său. Cioran este, din ce în ce mai mult, o umbră care se stinge în cer. Mansarda adăpostindu-l pe el şi pe Simone se topeşte în amintire ea însăşi, după moartea lor, ca şi cum duhul său călător ar căuta o altă casă, dincolo de  noi.

O căutare este agonia Monicăi Lovinescu: imobilizată în pat, despărţită, prin moarte, de Virgil Ierunca, Monica Lovinescu se apropie de singura umbră care îi locuieşte suferinţa, aceea a mamei pierdute. Căci despre această mamă, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, delicată profesoară arestată şi asasinată de comunişti, despre această mamă care a ales să moară spre a dărui fiicei sale libertatea, despre această mamă al cărei profil se reconstituie din depoziţiile colegelor de detenţie, despre acea mamă aşteptată şi niciodată primită în casa de la Paris, despre această mamă Monica Lovinescu va vorbi în clipele în care glasul pare că i se tulbură, ca şi cum graniţa dintre cei vii şi cei morţi se şterge, iar dorul şi dragostea erup cu intensitatea unei mări ce bate ţărmul, năvalnic. Iubirea maternă sparge zăgazurile istoriei şi devine  singurul prezent al inimii Monicăi Lovinescu.

Cartea lui Gabriel Liiceanu dezvăluie acest firmament al trecerii: un cer al despărţirii şi al regăsirii se arcuieşte deasupra celor care o vor citi şi reciti. În moartea celor iubiţi putem  întrevedea ceva din desenul tainic al propriei noastre morţi – scrisul imaginează puntea pe care vom păşi, la rândul nostru, în cele din urmă.

 

Articol publicat şi în Contributors.


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Un comentariu

  1. 15 iulie 2023

    […] Recomandare de lectură: “Exitus” sau despre chipurile morţii […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.