Dan C. Mihăilescu: „Singura speranţă este în conservarea setei de cultură la nivel catacombar”


Criticul şi istoricul literar Dan C. Mihăilescu, „omul care aduce cartea”, şi-a lansat, recent, la Timişoara, volumul „Castelul, biblioteca, puşcăria”. L-am invitat la un dialog pe tema acestei splendide cărţi, care tratează feminitatea încoronată, feminitatea ultragiată şi feminitatea spirituală, la un dialog despre plăcerea şi arta cititului, dar şi despre inapetenţa faţă de această îndeletnicire, despre ce ne-ar putea readuce nouă, ca naţie, elanul nădăjduitor şi lumina interioară.

 

„Dacă te uiţi îndărăt, de la Marica Brâncoveanului până la Regina Maria şi Elisabeta Rizea, să tot dai de feminităţi strălucitoare”

CV Dan C. Mihăilescu 

Dan C. Mihăilescu este critic şi istoric literar.

A publicat 16 volume de eseuri despre Eminescu, Caragiale, Cioran, Blaga, generaţia ’27, literatura română în postceauşism ş.a.

A tradus din Jean-François Revel, Eugène Ionesco, Emmanuel Todd, Vladimir Bukovski ş.a.

A făcut gazetărie aproape 40 de ani, deţinând rubrici în revistele Luceafărul, Transilvania, 22, Idei în dialog, România literară, Ziarul de duminică, Dilema veche, precum şi în Evenimentul zilei şi Jurnalul Naţional. Din anul 2000 este realizatorul emisiunii Omul care aduce cartea, la ProTV.

Printre preocupările sale constante se află literatura memorialistică şi epistolară. Cele mai recente cărţi ale sale sunt I.L. Caragiale şi caligrafia plăcerii: Despre eul din scrisori (Humanitas, 2012), Ce mi se-ntâmplă. Jurnal pieziş (Humanitas, 2012), Cartea ca destin. Daniel Cristea-Enache în dialog cu Dan C. Mihăilescu (Humanitas, 2013), Castelul, biblioteca, puşcăria (Humanitas, 2013).

 (Sursă CV: www.humanitas.ro)

Scrieţi minunat, în Castelul, biblioteca, puşcăria, despre feminitatea încoronată, despre feminitatea ultragiată şi despre feminitatea spirituală. Cu alte cuvinte, despre Regina Maria, Maria Cantacuzino-Enescu, Zoe Cămărăşescu, Cella Delavrancea, Alice Voinescu, Jeni Acterian, Pia Pillat, Cornelia Pillat, Annie Bentoiu, Ecaterina Bălăcioiu Lovinescu, Lena Constante, Adriana Georgescu, Oana Orlea, Aniţa Nandriş. 14 femei care spun nu doar frânturi din propria poveste de viaţă, ci dezvăluie, de fapt, frânturi din povestea unui popor, dintr-o perioadă frământată. Cum s-a născut ideea acestei cărţi?

S-a născut ca urmare a întâlnirilor pe care le-am avut cu liceenii, de câţiva ani încoace. Mulţi dintre ei, mai ales fete, şi-au mărturisit decepţia faţă de puţinătatea modelelor existenţiale oferite de spaţiul românesc. Alteraţi de prezenteism, copiii şi nepoţii celor de vârsta mea nu ştiu mare lucru – ca exemplaritate umană, profesională, socială – în afară de lumea sportului, filmului, teatrului şi modelling-ului ori a poveştilor de succes din mass-media şi business.

Or, dacă te uiţi îndărăt, de la Marica Brâncoveanului până la Regina Maria şi Elisabeta Rizea, să tot dai de feminităţi strălucitoare, demne să fie preluate ca tipare ideale pentru croiala sufletelor adolescentine de astăzi.

Pe ce criterii aţi ales personajele din cele trei categorii incluse în acest volum?

În tinereţe am fost atras (între atâtea altele) de numerologie, astfel încât triada (treimea, trepiedul, triunghiul) mi s-a insinuat în textura ideilor şi lexicului, ca şi în componenţa sumarelor. Cum oare să ratez tocmai acum o în-treire a materiei cărţii? Am ales, deci, ca antipozi splendoarea feminităţii imperiale şi nobleţea suferinţei ţărăneşti. Adică, Regina Maria şi Aniţa Nandriş-Cudla. Iar între cele două „paranteze” am exfoliat feminitatea erudită, ludică, juvenil-buimăcită, senzuală sau intelectuală, filială, fraternă, maternă.

 

Există un liant între aceste femei, între aceste destine?

În cimentul care leagă cărămizile de aici se amestecă o mulţime de contrarii: dăruire şi egoism, extaz şi suferinţă, politică şi reverie, senzualitate şi idealism, pragmatism şi bovarism, mizantropie şi filantropie, ingenuitate şi dibăcie, disforie şi euforie, energetism şi nevroză. Toate fiind legate de destinul românităţii. De viciile şi virtuţile amestecate în genomul nostru.

 

Începeţi cartea cu Regina Maria şi îl încheiaţi cu Aniţa Nandriş. Este o geometrie întâmplătoare a volumului?

Până după 1990 nu am frecventat niciodată asiduu literatura memorialistică. Fusesem doar un împătimit cititor de moralism, de la Epictet, Seneca, Marc Aurelius, stoici şi cinici, la Nietzsche şi Cioran, trecând prin Pascal, Montaigne, Grácian, Leopardi, La Rochefoucauld, Vauvenargues, Sénancour. Odată ce ne-am câştigat libertatea, ficţiunea mi s-a părut evazionism ieftin, surogat de autenticitate şi realitate. După ce, în ceauşism, am scris două cărţi şi-o mie de recenzii despre poezie, am dat iama cu dement nesaţ în cuhniile alchimice ale meta(sau para)literaturii. Imediat după 1990, la Humanitas exploda literatura confesivă a unor Jeni Acterian, Cioran, Eliade, Sebastian, Ionesco, Noica, Sănătescu, Bossy, Marghiloman, Argetoianu, I.G. Duca, Monica Lovinescu, Armand Călinescu, Cesianu ş.a., după care aveau să apară sute, de nu chiar – cât să spun? – vreo mie de volume confesive, de la Regina Maria şi Maria Cantacuzino la Nicolae Steinhardt, Ion Ioanid şi Mircea Cărtărescu, de la C. Rădulescu-Motru, Petre Pandrea, I.D. Sîrbu, I. Negoiţescu, la Mircea Zaciu, Nicolae Manolescu, Victor Felea, Adrian Marino şi, cei mai noi pe listă, Agopian şi Groşan.

 

Sunteţi un împătimit al memorialisticii. Chiar aţi primit, public, la Timişoara, invitaţia, din partea domnului Gabriel Liiceanu, de a scrie, pentru Humanitas, o istorie a memorialisticii româneşti. Ce vă atrage atât de mult la această specie literară?

Da, recunosc, m-a flatat şi m-a împovărat gingaş invitaţia lui Gabriel Liiceanu. Iar acum mă holbez cu sinceră înfrigurare la ea. Mă sperie, mă atrage, mă îngrozeşte, mă fascinează. Ce să spun? Cum o vrea Dumnezeu.

 

„Ne-a îmbolnăvit fatala supuşenie a eternei colonizări. Turcirea, rusificarea, ţiganizarea”

Spuneţi în „Privilegiul bătrâneţii”, Prologul Jurnalului pieziş, că sunteţi unul care s-a săturat de „cuantificarea calmă, iresponsabilă, sinucigaşă a răului românesc de mai bine de un veac încoace şi care tânjeşte după un strop de normalitate, elan nădăjduitor şi lumină interioară”. Ce ni le-ar putea aduce, readuce?

Am spus-o în mai multe rânduri: dacă fie şi numai unu la sută din oceanul de imprecaţii autopersiflante şi autodisolutive la care ne supunem (eseistic) de 25, de 75, de 250 de ani încoace s-ar fi transformat în acţiune propriu-zisă, am fi întrecut demult Occidentul european. Vorbim enorm şi facem mai nimic. Nu ştiu cum am putea recăpăta rânduiala micii boierimi şi a aristocraţiei rurale de altădată. Nu ştiu cine mai poate sălta, precum Carol I, în 40 de ani, o ţară din sclavagism şi medievalitate întru capitalism, din şleauri şi analfabetism la biblioteca Academiei şi dinspre şatră la cupola Ateneului. Nu ştiu ce „first lady” ar îndrăzni, precum Regina Maria, să repună în primplan vestimentaţia ţărănească la Cotroceni, revalorizând tradiţiile locale, civilizând intensiv elitele şi educând vulgul în cultul slujirii, economisirii, fertilizării, responsabilităţii şi gândirii pozitive. Nu ştiu ce Nae Ionescu ar electrocuta benefic, în duhul creativităţii şi libertăţii spirituale, studenţimea – şi cine ar fi urmaşul lui Dimitrie Gusti la cârma cercetărilor sociologice. Nu ştiu cine ar putea fi noul Gheorghe Lazăr şi noul Spiru Haret în stare să recalibreze învăţământul, noul Carol Davilla pentru sistemul medical, noul Eugeniu Carada pentru finanţe, noii arhitecţi de talia lui Ion Mincu, Ion D. Berindey, Petre Antonescu, noii Gheorghe Antipa, Gheorghe Marinescu, Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Simion Mehedinţi, GheorgheVâlsan, Henri Coandă ş.a.m.d. Ştiu, doar, că politica furnicii rămâne infailibilă.

Dacă fiecare dintre noi va infuza cu astfel de valori exemplare mediul în care evoluează, nimic nu e pierdut şi totul e de recâştigat. Ce-ar fi ca îmbogăţiţii tranziţiei să-şi plănuiască vilele pe tiparul culelor din nordul Olteniei? Ce-ar fi să înlocuim cleptocraţia cu meritocraţia? Ce-ar fi ca eticismul să veştejească politicianismul, iar „elitele de pradă” şi anarhismul troţchist să se retragă în faţa conservatismului, a bunului organicism?

 

Iar într-un interviu acordat lui Cristian Pătrăşconiu, pentru volumul Noua şcoală de gândire a dreptei, afirmaţi că suntem „o ţară de poltroni, pomanagii, pungaşi, alcoolici, păcălici fără disciplina muncii (…), o semigubernie alergică la Apus”. Ce ne-a îmbolnăvit? Ce ne poate vindeca?

Să recitim pe îndelete, cu bună credinţă şi gata de recuperare cele trei „incorectitudini” ale lui Jean Sévilla. E limpede că tot ce spune el despre Franţa, haosul valoric şi alintul ei sinucigaş egalitarist (inaugurat de Revoluţie) şi necesitatea vitală de reinventare a ideii de autoritate se pliază perfect pe România de azi.

Ce ne-a îmbolnăvit? Fatala supuşenie a eternei colonizări. Turcirea, rusificarea, ţiganizarea. Disoluţia autorităţii, domnia bunului plac, indolenţa, fărădelegea care face legea, amoralismul. Excesul acomodant, dezarticularea morală.

Ce ne poate vindeca? Eterna nevoie a moliciunii Răsăritului de vigoarea Apusului. Disciplina germană a muncii. Geniul britanic al organizării sociale. Ideea latină. Exemplaritatea solidarizării nipone. Ethosul protestant. Totul e să avem buna voinţă de-a ne recăpăta demnitatea, adevăratele ierarhii, rectitudinea în toate cele.

 

„Cultura e ceea ce îmblânzeşte animalul din om”

După îngrijirea volumului Cărţile care ne-au făcut oameni, am citit că vi s-au cerut frecvent recomandări de lectură, că sunteţi oprit pe stradă şi întrebat dacă puteţi da vreo listă miraculoasă. Pe ce criterii se poate întocmi o astfel de listă, pentru a ajuta la formarea unui om?

Întâi de toate trebuie să cunoşti, cât de cât, ceva despre structura somato-psihică a insului cu pricina. Despre temperamentul şi aşteptările lui. Nu poţi recomanda lecturi filosofice unui sangvin sportiv, roman psihologic, unui pasionat de ascensiuni montane, şi jurnale de călătorii exotice, unui melancolic abulic. Când vii la croitor, musai să spui ce vrei: sacou, frac, smoking sau spielhosen? Abia după aceea poţi începe măsurătorile.

 

Plăcerea cititului se deprinde prin exerciţiu sau e un dat natural?

Ah, nu, datele naturale sunt ale fiarei din noi: foamea, setea, frica, furia, invidia, dominarea sau supunerea, gelozia, pulsiunile sexuale, răzbunarea, perpetuarea, maternitatea etc. Cultura e ceea ce îmblânzeşte animalul din om, ceea ce domesticeşte instinctualitatea. Este educaţie, dresură, direcţionare, manipulare. Inginerie mentală, dacă acceptaţi formula. Astfel încât şi plăcerea cititului porneşte de la bunicii care-ţi şoptesc basme ca să visezi frumos, trece prin grija părinţilor de a-ţi rezerva în casă un colţişor pentru câteva rafturi de bibliotecă, în faţa cărora să te simţi ca Adam în rai, şi ajunge la doamna învăţătoare. Cea care, ce să vezi?, face, aşa, nitam-nisam, un concurs tocmai cu tema „cine a citit cea mai frumoasă poveste”, de se împieptoşează toată suflarea clasei. Cel puţin, în cazul meu, acesta a fost traseul. Restul a venit de la sine.

 

„Nu eşti om deplin dacă te livrezi unei singure dimensiuni, fie pădurea, fie biblioteca”

Aţi declarat, printre altele, în timpul unei conferinţe susţinute recent la Universitatea de Vest din Timişoara: „Nu poţi să intri într-o carte, nu poţi să citeşti substanţial şi adevărat dacă nu ai natura şi nu ai trăirea ei înăuntrul tău”. V-aş ruga să explicaţi ideea.

Am vorbit în mai multe interviuri, dar mai ales în Cartea ca destin şi Despre nerăbdarea de-a fi răbdător, despre simbioza natură-cultură, în speţă despre educaţia senzorială. Nu eşti om deplin dacă te livrezi unei singure dimensiuni, fie pădurea, fie biblioteca. Nu se poate vieţui armonios decât îmbinând fizicul şi metafizicul, idealitatea şi corporalitatea. Vorba sufistului Manucehri: ceara lumânării e garanţia flăcăruii. Disjunctivita (mania lui sau-sau) şi alergia la conjuncţie (şi-şi) sunt simptome de skizoidie. Ca să poţi citi aşa cum se cuvine un tablou, un spectacol sau o pagină despre liniştea ce se-ntinde pe luciul lacului ori alunecă într-un luminiş, e nevoie să fi trecut în prealabil, cu acuitate senzorială, prin noima peisajului respectiv, la faţa locului. Şi invers: ca să ajungi să pricepi întradevăr măreţia unui amurg, ciripitul simfonic matinal din livada cu mierle, alura regală a cerbului, hohotul cumplit al mării în furtună, roşul macilor în galbenul grâului, desfolierea bujorilor, foşnetul copilăresc al frunzelor de mesteacăn, aroma răşinei din rănile copacilor – şi mii de alte asemenea frumuseţi menite să-ţi îngenuncheze auzul, văzul, mirosul – trebuie să treci, cât de cât, prin istoria artelor şi religiilor, prin estetică şi filosofie. Pe urmă, esenţial este să cultivi diversitatea, să te deprinzi că valoarea desfide orice oprelişti, adică genurile, canoanele, prejudecăţile, geografia, epocile. Şi că, dacă, deci, ţi-ai educat cumsecade simţurile şi inteligenţa, natura şi cultura, dobândind ceea ce aş numi erudiţie senzorială, atunci nu te vei ruşina în faţa nimănui fiindcă guşti cu egală intensitate din Beethoven, Beatles, Bach, Zavaidoc, Vivaldi, Dorin Liviu Zaharia, Corelli, Fănică Luca, Led Zeppelin, Marcela Saftiuc, Maria Tănase şi Zaz, că te pot extazia în aceeaşi măsură portretul Fetei din Fayum şi fetele cu nuieluşă de alun din tablourile lui Câlţia, cutare autoportret rembrandtian şi clopotele lui Mihai Sârbulescu, Giotto şi clovnii nebuni ai lui Baba… Şi aşa mai departe.

 

„Odată ruptă sfânta tradiţie a celor şapte ani de-acasă, cercul devine etern vicios”

Potrivit unor recente rezultate ale testelor PISA, aproape 40% dintre elevii români au dificultăţi în a lectura şi înţelege un text. Ce ar putea, ce ar trebui să facă şcoala pentru a stimula interesul pentru lectură al elevilor şi a reduce astfel rata analfabetismului funcţional, în condiţiile în care a exclus listele de lectură obligatorii?

Oare ar putea şcoala să re-şcolarizeze părinţii şi bunicii? Să le infuzeze responsabilitate, optimism educaţional, harul ascultării şi cultul dăruirii? Odată ruptă sfânta tradiţie a celor şapte ani de-acasă, cercul devine etern vicios. Însăşi ideea de dezvoltare armonioasă dispare, la fel de trist, irepresibil şi irecuperabil ca dispariţia eufoniei odată cu prozodia în poezie. Şcoala vine prea târziu. (Lasă, că vine de regulă prost, urât, plictisitor, formal, într-o lehamite, vulgaritate şi agresivitate generalizate). Aşa că totul ţine de om, de voinţa şi disponibilitatea fiecărui învăţător şi profesor. Trăim iarăşi, ca-n ceauşism, în plin sistem „sauve qui peut”. Legea zilei este ferocitatea autopostulativă, acordată de capacitatea financiară de-a supra-vieţui. Învăţământul alternativ, grădiniţa particulară de-o mie de dolari pe lună, studiile-n Apus, copleşirea copilului cu tehnologiile de ultimă oră, extirparea rădăcinilor, fobia la tradiţie şi educarea voinţei de putere. Singura speranţă este în conservarea setei de cultură la nivel catacombar, „for the happy few”. Suntem în plin final de Fahrenheit Bradbury.

 

„În afară de Argetoianu, nu m-au atras memoriile oamenilor noştri politici”

Mai în glumă, mai în serios, literatura de detenţie se anunţă un curent literar – să-i spun aşa – al acestor ani. Cum vedeţi acest nou val?

Ba, dacă-mi permiteţi, nu-i deloc în glumă, ci doar de luat în serios. „Literatura universului concentraţionar”, sau „memorialistica penitenciară”, este demult capitol de istorie literară, dincolo de pura însumare şi conservare documentară a ororii.

Cum să nu-i situezi literar (în primă sau ultimă instanţă, totuna) pe Steinhardt, Ion Ioanid, Lena Constante şi Petre Pandrea, pe Radu Mărculescu, Adriana Georgescu, Florin Constantin Pavlovici, Ion Gheţie, Oana Orlea, Aurel State, Teohar Mihadaş, Nicolae Mărgineanu, Marcel Petrişor şi încă mulţi alţii?

 

V-aţi gândit să scrieţi un volum despre politicienii români? Cred că ar fi savuros…

În afară de „Conu Costică” Argetoianu – al cărui cinism, cameleonism şi autoritarism mă hipnotizează precum privirea şarpelui Kaa pe micuţul Mowgli şi despre care mă pregătesc să scriu cam cât am scris despre Regina Maria – nu m-au atras memoriile sau însemnările oamenilor noştri politici. (Iar Maiorescu, de pildă, sau Iorga, pentru cei ca mine rămân esenţial în literatură, sau cultură, în sens larg). Despre Marghiloman, I.G. Duca sau Armand Călinescu nu cred că are a se pronunţa istoricul literar. Cât despre memorialistica sau dialogurile evocative ale demnitarilor dejişti (Ion Gheorghe Maurer, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan) şi ceauşişti (Dumitru Popescu, Ştefan Andrei, Paul Niculescu-Mizil, Gaston Marin ş.cl.) noţiunea de „om politic” e prea departe, dacă ne luăm repere precum Ion şi Ionel Brătianu, P.P. Carp, Argetoianu, D. Sturdza &Co. Dar chiar şi varianta inferioară, de „politician”, devine precară, aproape spulberată, în regim dictatorial.


Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.