Interviu Cristian Pătrăşconiu. Dan C. Mihăilescu despre Paradisul şi inima cărţilor

 

Oare Paradisul chiar o fi o (imensă) bibliotecă?

Fără îndoială. Dar asta doar în măsura în care fiecare om își caută – și își găsește – raiul personal, precum prietenul Patapievici. Or așa cum unii își găsesc raiul în casa, livada, prisaca sau podgoria copilăriei, iar alții optează pentru o pădure, o insulă pe mare, un muzeu, o biserică sau un bordel, pentru dependenții de lectură, borgesieni sau nu, sigur că biblioteca, echivalentă unei pinacoteci, vinoteci sau discoteci, poate fi un substitut perfect al lumii și raiului, unde te vei vindeca de orice ispită, unde te poți amăgi cu orice și de unde nu te va putea izgoni nimeni vreodată.

 

Dacă „ai atâtea vieți, câte cărți ai citit” – câte vieți aveți, domnule Dan C. Mihăilescu?

La cât de trufaș, dedicat nemăsurii și cantitativității am fost, m-aș putea și acum avânta într-un calcul vanitos, cum că între 17 și 70 de ani am citit în medie o carte pe zi, iar din anul 2000 până în 2016 am și prezentat aproape câte una zilnic – un hybris megaloman care m-a costat numaidecât o ispășire cu hemiplegie, iată, de patru ani, astfel încât mă rezum la o singură viață, cu destin ondulatoriu, cum se cuvine, dar cu forță de autoiluzionare prin lectură, cum spuneam, care mi-a făcut bucurii inclusiv din suferințe, umiliri, spitalizări și înjosire.

 

Dacă ar avea inimă cărțile, în inima cărei cărți v-ar plăcea să locuiți?

Mi-aș dori un bypass între Gândurile lui Marcus Aurelius către sine și Memoriile lui Hadrian, de Marguerite Yourcenar.

 

Câtă literatură conținem, Domnule Dan C. Mihăilescu? Fac, evident, aluzie, (și) la versul atât de faimos al Anei Blandiana…

Câtă viață, atâta literatură. Asta, cel puțin pentru un biblioman, care și-a găsit întotdeauna în cărți leacurile potrivite pătimirilor fiecărei vârste. Adică, repet anume cuvântul, iluziile necesare fiecărei decade dăruite de soartă.

 

Au voie cărțile să ne facă rău?

Depinde cu ce ochi, cu ce așteptări le deschidem. Dacă vii cu priviri malefice, vei avea parte de miasme de pucioasă și viziuni de iad, dacă vrei vindecări, liniștire și înțelepciune, cartea va fi ca icoana prin rama căreia marii pictori ajung să întrevadă lumea.

 

V-a făcut vreodată rău literatura?

Nu literatura în sine, ci ambițiile sau prejudecățile în comentarea ei. Mai precis, prostia de a cauționa ororile morale prin strălucirea estetică, convingerea că performanța stilistică poate motiva sau îmblânzi monstruosul, abjecția, mizerabilismul, amoralitatea. Când am ajuns să prezint cărți la tv, cu – inclusiv – stupida manie a toleranței integratoare și alternanțelor echilibristice menite să atragă toate categoriile de public, am trecut și prin Sexus-ul lui Miller, și prin Sorgul roșu, de Mo Yan, prin violuri, barbarii fantasmagorice, secvențe thanatofile gen Mamleev și câte altele. Or, faptul că există demult estetica urâtului nu poate oculta omologia frumos – adevăr – bine, rostul profund etic al artei și datoria exegetului de a prefera puritatea, luminosul și căldura în defavoarea îndrăcirilor, oricât de ispititoare ar fi acestea pentru privirile viciate.

 

Cum era Omul care aduce cartea?

Omul respectiv era îmbătat de succes, adică în plin hybris, trufie pentru care a și plătit după aceea. Cel mai mult îl încânta interacțiunea cu eșantioane de public în cele mai surprinzătoare locuri, în piață, prin spitale, corporații, în metrou, în Deltă sau la Balcic. Totul a fost un desfrâu mediatic, cu sute de lansări, conferințe, ateliere de lectură, interviuri ș.a.m.d, de-au ajuns unii confrați sau foști profesori de la facultate să facă apel public la mass-media ca să fiu evitat, ignorat, măcar neglijat o perioadă.

 

Cum este acum Omul care aduce cartea?

Mulțumită suferinței, șchiop, ciung, delabrat, obsolet și în continuare bâlbâit, am ajuns să experimentez pe viu, cât se poate mai umilitor și mai dureros de concret, tot ceea ce am propovăduit atâția ani la întâlnirile cu cititorii: stoicismul, buna resemnare, isichia, ataraxia. Tot ce îmi suna până și mie uneori a predică fățarnică – bucură-te de ce ți s-a dăruit, nu contabiliza eșecurile, ajunge zilei răutatea ei, fiți buni, nimic prea mult etc. – am fost obligat să trăiesc eu însumi pe viu în acești patru ani de nevolnicie, pentru ca acum, în prag de traversare, să mă simt lămurit, împăcat, gata să lepăd măcar trufia, dacă nu chiar să adopt smerenia.

 

Este televiziunea – lumea video, în general (acum într-o expansiune formidabilă) – un aliat de cursă lungă pentru cărți?

Scrisul a pierdut demult bătălia cu imaginea, totul e ca polaritatea să intre în simbioză, ca filmul și teatrul, ca televiziunea și filmul, ori chirurgia cu laparoscopia și cultura cu natura și biserica.

 

Ce vă place foarte mult, cel mai mult: să spuneți povești, să scrieți povești, să ascultați povești, să citiți povești?

Citesc în delir memorialistică, evocări, confesiuni dinspre și despre trecuturi. Dar cel mai mult îmi place să MĂ povestesc, după cum poate depune mărturie chiar și buna Laura, stăpâna kinetoterapiei mele.

 

Un mare prozator american contemporan (Richard Ford) spunea, cu câțiva ani în urmă, chiar cu ocazia vizitei sale în România, că „literatura e răspunsul la toate spaimele noastre”. Cuvinte prea mari, oare?

Nu doar pentru spaime, ci pentru dureri, nevroze, rătăciri, confuzii și așteptări de orice fel. Acum, de pildă, dacă s-au discreditat utopiile, este la modă supralicitarea distopiei, care, alături de catastrofismul cultivat de mass-media, ne pregătește pentru apocaliptic. Sigur că biblioteca ne păstrează toate răspunsurile, important e dacă mai știe cineva ce întrebări se cuvin puse.

 

Ce ați vrea ca literatura să (ne) dea mai mult: adevăr sau speranță?

Înțelepciune. Altfel spus credință, curaj, răbdare, bunătate și nădejde – să mă ierte hipercorecții politic pentru care anarhia desfide ierarhia.

 

Cărțile mari de literatură complică sau simplifică ”lucrurile” legate de Dumnezeu?

Cărțile sau autorii cu adevărat mari sunt ca athanorul alchimic, așa că totul depinde de ce substanțe folosești, în ce dozaje și ce rețetă.

 

Ați avut multe vise frumoase: a) de la cărți; b) cu cărți?

Mai mult cu personajele și mai ales cu autorii lor. Histrionic și colocvial fiind, orele de comuniune cu scriitorii prieteni mi-au rămas debordant în tezaurul afectiv. Cât despre cărți visate și nescrise, avem și noi o vrednică panoplie de rateuri. Știu că spun ceva absurd, dar e un adevăr: cartea pe care mi-aș fi dorit să o scriu acum, spre 70 de ani, este Arhaic și universal… de Sergiu-Al. George, o perlă aparte în coroana eseisticii noastre. Nu știu de ce nu se reeditează, că tare ar fi acasă la Humanitas ori la Spandugino.

 

Aveți sentimentul că, în ultima vreme, literatura decade? Nu pentru că se scrie mai slab, mai prost, ci fiindcă , de pildă, ”spiritul timpului” lucrează eficient în alte direcții și pentru alte arte.

Păi, în afară de prostie, răutate și urâciune, care, ca de obicei, urcă-n zbor precum comunismul, ce nu este în extincție în noi și împrejurul nostru ?

 

Când e bine, când e de dorit ca ficțiunea să ne invadeze, să ne cotropească realitatea?

Când o s-o ducem bine, zdravăn economic, vrednic politic, nobil mentalitar, corectitudine și eficiență administrativă, bun-simț, bună-cuviință și bună-dispoziție. Ca România lui Carol I, când ne-am căftănit cu marii clasici, marii savanți, adevăratul spirit universitaro-academic, iar societatea era-n stare să susțină integrator toate polaritățile, indiferent de domeniu.

 

Nu e prea multă literatură/literatura? Vreau să spun: fiind așa, din ce în ce mai multă literatură, nu pare că e tot mai ușor să te rătăcești printre (atâtea) cărți?

Sunt așa de multe și atât de dizgrațioase adicțiile, încât biata noastră bibliomanie pare o păpădie într-o vale a plângerii aflată-n plină paranghelie.

 

Ce ați fi fost dacă nu ar fi fost cărțile? Sau, ca să nu fiu așa de tranșant – dacă nu ați fi stat așa de mult în preajma cărților?

La început, cred că medic pediatru. Iar, mai nou, cioban.

 

Literatura – cea de bună calitate – înseamnă, pentru un om, forță, putere sau, dimpotrivă, mai ales expunere, fragilitate, vulnerabilitate?

Dacă v-aș spune, instinctiv, că toate, simultan, la un loc, aș fi suspectat de fățărnicie împăciuitoristă sau aporie deliberată. Dar dacă-mi evoc suma înțelepciunii din literatura noastră, adică Glossa eminesciană, parcă exact această simbioză a contrariilor reușește: un triumf al bunei resemnări, forța dibace a supunerii, justa înțelegere a contrariilor și seninătatea față cu zădărnicia a toate.

 

E literatura (și) o Arca lui Noe?

A fost, poate încă este, și sigur va mai fi. Dar până una-alta eu revin la întrebarea precedentă și, din bibliotecă biblică, nu cu arca aș încheia, ci cu Iov citind învățămintele Ecleziastului.

 

Interviu publicat în premieră în Revista Orizont.

 

Print Friendly, PDF & Email
Publicitate



Articole din aceeaşi categorie:

1 Răspuns

  1. Crist, mă făcuși să plâng, avândul alături pe omul care m-a prezentat la lansarea ”Jurnalul unui Fotograf” Ce mi-a rămas din ce a spus. ”Nu am citit nicio carte, unde am văzut așa de des folosit cuvântul Dumnezeu” Nu știu dacă omul acesta are asemănare, pereche, în lumea culturii române . Îți mulțumesc enorm pentru acest cadou special.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.