Valentin Naumescu: „Avem garantată o opţiune pro-occidentală la vârful statului român”

Timp de cinci ani, cât va dura mandatul prezidenţial al lui Nicuşor Dan, vom avea siguranţa că România rămâne pe linia occidentală. Dar după aceea? Problemele care au generat masivul val anti-democratic, creditat la aceste alegeri prezidenţiale cu peste cinci milioane de voturi, au rămas. Având în vedere acest cumul de factori destabilizatori, ce măsuri ar trebui luate urgent pentru a securiza, pe termen mediu, lung, parcursul euroatlantic al României? Aceasta este una dintre întrebările pe care i le-am adresat lui Valentin  Naumescu, profesor de relații internaționale la Facultatea de Studii Europene a Universității „Babeș-Bolyai” Cluj şi președinte al think tank-ului Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană.

Am vorbit, în acest interviu, despre cele mai mari provocări ale mandatului prezidenţial al lui Nicuşor Dan, la toate nivelurile: global, european, regional şi naţional, despre necesitatea ca România să aibă o relație puternică, de încredere, cu SUA, dar şi să se apropie de nucleul european, despre ceea ce ne-a adus în această criză politică a ultimelor luni, cea mai gravă din perioada post-decembristă, despre ceea ce este de aşteptat să facă, în perioada imediat următoare PNL, PSD şi USR, dar şi despre necesitatea unui dialog naţional, care să închidă faliile deschise în societatea românească, adâncite după noiembrie 2024.

 

„Ambele dimensiuni, cea europeană și cea transatlantică, sunt vitale pentru securitatea, democrația, libertatea și dezvoltarea țării noastre”

CV Valentin Naumescu

Este profesor de relații internaționale la Facultatea de Studii Europene a Universității „Babeș-Bolyai” Cluj, președintele think tank-ului Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE) și directorul Centrului Euxglob.

Este abilitat în conducerea de doctorate în domeniul relații internaționale și studii europene și este coordonatorul programului de master de Relații Internaționale, Politică Externă și Managementul Crizelor (în limba engleză) de la UBB Cluj.

Între 2005 și 2007 a fost secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe, iar între 2008 și 2012 a fost consulul general al României la Toronto. Are gradul diplomatic de ministru-consilier, obținut prin concurs.

A publicat 23 cărți, în România și în străinătate (Marea Britanie, Canada, Olanda), ca autor unic, coautor, editor sau coeditor și peste 60 de articole științifice și capitole/studii în reviste de specialitate și volume colective. Printre cărțile publicate în ultimii ani se numără: Politica marilor puteri în Europa Centrală şi de Est. 30 de ani de la sfârşitul războiului rece (Humanitas, 2019); The New European Union and Its Global Strategy: From Brexit to PESCO (Cambridge Scholars Publishing, 2020); Războiul pentru supremaţie SUA-China şi cele cinci forţe care schimbă lumea. Consecinţe pentru România (Polirom, 2022) și Great Powers’ Foreign Policy: Approaching the Global Competition and the Russian War against the West (Brill, 2023).

Prin alegerea lui Nicuşor Dan ca preşedinte al României ne-am salvat de la un dezastru – ce părea la un moment dat că nu va putea fi evitat. Criza politică s-a atenuat, dar nu ne aşteaptă o perioadă calmă, stabilă. Domnule Valentin Naumescu, aţi afirmat cu câteva zile înaintea învestirii în funcţie a noului preşedinte, că vin mari încercări în continuare, la toate nivelurile – global, european, regional şi naţional. Care sunt cele mai mari pericole, provocări ale mandatului lui Nicuşor Dan?

Într-adevăr, aşa cum aţi sesizat, această victorie extraordinară în alegerile prezidenţiale a părţii raţionale şi responsabile a societăţii româneşti este o salvare cel puţin pentru moment, pe durată scurtă, pentru că am evitat un iminent dezastru politico-economic al României, dar în acelaşi timp trebuie să privim cu luciditate, cu realism şi să înţelegem că momentul greu, contextul complicat în care ne aflăm nu a trecut.

Sunt patru paliere pe care putem privi această perioadă de cumpănă, la nivel global, european, regional şi naţional. Evident, acum ne aflăm într-o poziţie mult mai bună, suntem mai încrezători că putem aborda perioada următoare, având cel puţin la vârful statului român un preşedinte credibil, un om serios, decent, raţional, care are cele mai bune intenţii şi are o viziune politică serioasă, dar, încă o dată spun, nu înseamnă că am ieşit din furtună. Suntem departe de a spune că problemele s-au încheiat.

La nivel global, este evidentă o reaşezare a relaţiilor între actorii globali, între marile puteri, este o perioadă agitată în sistemul relaţiilor internaţionale în care se vorbeşte insistent de refacerea, de rediscutarea ordinii politice internaţionale. Un asemenea proces, dacă se întâmplă, vine şi cu pericole, cu ameninţări foarte mari, mai ales pentru țările mici și mijlocii aflate în zone de periferie geopolitică. Noi am fost obişnuiţi să trăim într-o ordine internaţională bazată pe reglementări, pe dreptul internaţional. Or, astăzi, vedem, sunt tot mai mulţi specialişti care se pronunţă, există o încercare a Rusiei de a modifica frontiere prin forţă, încălcând un principiu care fusese stabilit la sfârşitul celui de al doilea război mondial, şi a fost reconfirmat prin Actul final de la Helsinki, din 1975, şi anume că frontierele statelor nu se pot modifica prin utilizarea forţei militare. Or, dacă această încercare a Rusiei continuă, dacă ar exista cumva – nu vreau să fac nicio predicţie –, dar dacă ar exista tentaţia unei mari puteri de a accepta includerea în componenţa Federaţiei Ruse a unor teritorii ucrainene, preluate prin forţă militară, ar fi o încălcare gravă a acestui principiu, care ar echivala cu o provocare asupra acestui tip de ordine. S-ar crea un precedent, o fereastră de oportunitate pentru alţi posibili agresori care ar putea considera că ar putea modifica frontiere prin forţă militară. Aceasta este una dintre provocările care vin dinspre palierul global.

Ştim că există – nu mai poate fi negată – o anumită tentaţie la nivelul Administraţiei SUA de a intra într-o nouă eră în relaţia cu Federaţia Rusă, de normalizare a relaţiilor. Nimeni nu ar putea obiecta aici, este foarte bine ca marile puteri să aibă relaţii bune între ele, dar trebuie să vedem dacă lucrul acesta vine sau nu însoţit de anumite costuri, de încălcarea unor principii ale ordinii constituţionale şi de ameninţări pentru ţările mici şi mijlocii aflate în vecinătatea Rusiei sau asupra ordinii europene de securitate în ansamblul ei.

 

În prima zi după ceremonia de învestire în funcţie, noul preşedinte Nicuşor Dan a fost sunat de preşedintele SUA, Donald Trump. Până vom afla oficial ce au discutat, acest telefon demontează – pentru cei care mai au nevoie de astfel de dovezi – minciuni ale “suveraniştilor” noştri, care au afirmat că au susţinere din partea liderului american şi că acesta nu recunoaşte alegerile din România. Ba, unii au spus că Washington-ul nu îşi va trimite ambasador plin la Bucureşti, în semn de protest faţă de rezultatul alegerilor, că SUA îşi vor retrage trupele de pe teritoriul românesc, că scutul de la Deveselu va deveni nefuncţional etc. etc. Ce semnal transmite acest dialog, acest pas pe care preşedintele Trump îl face spre România, telefonându-i şefului statului în prima sa zi de mandat?

Este o veste foarte bună pentru România, după o perioadă de câteva luni de incertitudine, și totodată un semn bun, încurajator, pentru o clarificare și o înțelegere corectă la Washington a lucrurilor care s-au întâmplat în democrația românească la alegerile din noiembrie 2024 (atacul hibrid puternic al Rusiei, prin dezinformarea și manipularea de pe rețelele sociale), respectiv o reconfirmare a potențialului Parteneriatului strategic România-SUA. Avem nevoie de o relație puternică, de încredere, cu SUA, așa cum avem nevoie să ne apropiem de nucleul european. Ambele dimensiuni, cea europeană și cea transatlantică, sunt vitale pentru securitatea, democrația, libertatea și dezvoltarea țării noastre.

Revin la palierele pe care putem privi această perioadă de cumpănă. La nivel european, războiul din Ucraina pune o serie întreagă de probleme, ridică un număr de provocări pentru Europa democratică, nu doar pentru UE. Rusia lui Putin nu dă semne că este pregătită să accepte o pace dreaptă și durabilă, și de aceea Ucraina trebuie susținută în continuare, până când epuizarea resurselor financiare și militare ale Rusiei va obliga Moscova să accepte negocieri reale și corecte. Deşi ne interesează într-o măsură foarte mare viitorul UE, vorbim tot mai mult, în ultimele luni, de Europa, pentru că este vorba şi de o revenire a Marii Britanii în această comunitate a democraţiilor europene care susţin Ucraina pentru obţinerea unei păci juste şi durabile. Şi cu atât mai mult cu cât, o veste foarte bună, Marea Britanie şi UE au semnat săptămâna trecută un acord de parteneriat care, sigur, nu echivalează cu o revenire a Marii Britanii în UE, dar este un prim pas instituţionalizat care reapropie Marea Britanie de UE şi, ceea ce ne interesează în mod special, în domeniul securităţii şi apărării europene sunt proiecte importante care se discută – a apărut un nucleu deja al ţărilor europene care iau foarte în serios sarcina de a-şi asuma responsabilităţi privind redefinerea rolului Europei în garantarea propriei securităţi, mă refer la un grup format din Franţa, Germania, Marea Britanie şi Polonia. România nu este în acest moment în acest grup, suntem în “coaliţia celor care au voinţă” şi este foarte bine că suntem în acest nucleu. Cu toţii am dori să vedem o poziţie consolidată a României în acest nucleu şi având un rol din ce în ce mai asumat, mai creativ, mai responsabil în trasarea contururilor noii ordini de securitate europene care să funcţioneze, să fie credibilă, să ne aducă pacea pentru cel puţin câteva generaţii de acum înainte.

Avem provocări şi la nivel regional pentru că expansionismul Rusiei pare că nu s-a încheiat. Trebuie să ne asigurăm cu toţii că finalul acestui război din Ucraina aduce garanţiile de securitate necesare pentru a nu se repeta agresiunea rusească asupra Ucrainei. Am în minte acordurile eşuate de la Minsk, din 2014 şi din februarie 2015. A fost o iluzie a liderilor europeni de atunci în formatul Normandia – Franţa, Germania, Ucraina, Rusia –, care au crezut că au găsit o soluţie pentru încheierea conflictului. A fost doar o îngheţare a conflictului, care a permis regimului Putin şi maşinăriei de război a Rusiei să se pregătească pentru următoarea agresiune, la o scară şi mai mare. Între cele două state a fost o perioadă de aparentă pace, timp de şapte ani. Nu trebuie să repetăm această greşeală de a crea un conflict îngheţat, care să permită Rusiei să îşi refacă forţele militare pentru o nouă agresiune, pentru un nou război pe scară şi mai mare, ci trebuie să fie instituite garanţii de securitate credibile pentru Ucraina şi pentru regiunea noastră, altfel, imediat după Ucraina, urmează Republica Moldova. Nu ar mai sta nimic în calea armatei ruse dacă s-ar întâmpla ceva şi ar ceda rezistenţa ucraineană la Odesa, în zona Mării Negre. Trebuie să privim cu toată seriozitatea spre acest context ameninţător de securitate regional.

Am văzut în Caucazul de sud cum Georgia, o republică fostă sovietică, un stat care are în societate un foarte important curent pro-european, pro-occidental, a fost în cele din urmă deturnată, printr-o campanie de război hibrid – care ne este, din păcate, foarte cunoscută şi nouă, românilor. Am văzut cum Georgia, o ţară care avea speranţe justificate de a începe negocierile de aderare în calitate de candidat la integrarea europeană, să-şi vadă ruinate speranţele europene pentru că democraţia georgiană a pierdut un război hibrid intern în care forţele pro-ruse au reuşit, prin tehnici de manipulare şi dezinformare, să obţină o majoritate parlamentară.

Ajungem la al patrulea plan de analiză, cel naţional. Cum spuneam, am ieşit cu bine din alegerile prezidenţiale, asta înseamnă un foarte scurt, aproape insesizabil moment de respiro. Cât de curând vom realiza că momentul politic, economic şi social continuă să fie greu, cu multe provocări. Pe termen scurt sunt formarea noi coaliţii de guvernare, desemnarea premierului şi alcătuirea programului de guvernare. Informal, discuţiile începuseră înainte de preluarea mandatului de către preşedintele  Dan, dar acum se desfăşoară oficial. O a doua chestiune, la fel de importantă, este deficitul bugetar excedentar, nepermis de mare, ajuns la 9,3 la sută, care, prin presiunea mare pusă asupra economiei, asupra ratelor de împrumut, ne creează un sentiment de incertitudine. Nu ştim cum vor acţiona pieţele, investitorii şi dacă economia românească va rămâne una predictibilă în care investitorii să continue să-şi menţină capitalul, să vină cu noi investiţii. Nu mai este deloc timp de aşteptare, e nevoie de măsuri de reducere a deficitului bugetar fie prin reducerea cheltuielilor bugetare – aceasta este opţiunea preşedintelui Dan, se pare –, fie prin alte tipuri de măsuri care vor fi decise la nivelul coaliţiei de guvernare. În orice caz, nu mai pot aştepta, suntem în ceasul al 12-lea şi până la finalul acestui an se doreşte o reducere a deficitului bugetar undeva la maximum 7,5 la sută.

În plus, aceste alegeri au lăsat o societate dezbinată. Au fost – m-am mai exprimat pe tema aceasta – trei mari opţiuni politice. După primul tur al alegerilor prezidenţiale, s-a destrămat una dintre cele trei opţiuni, şi anume România partidelor tradiţionale, a partidelor sistemice PSD şi PNL. În turul doi, s-a ajuns la o polarizare a societăţii în jurul celor doi candidaţi rămaşi în cursă, Nicuşor Dan şi George Simion. Nu e nimic surprinzător că turul doi polarizează societatea, nu asta e noutatea, ci faptul că am sesizat pentru prima dată în alegerile postdecembiste o cantitate/intensitate de ură şi de dorinţă revanşardă fără precedent la nivelul unei părţi a societăţii, mă refer la acel segment a cărui opţiune a fost în cele din urmă învinsă în alegeri. Dar tot cu luciditate trebuie să privim această opţiune care a avut din păcate în centrul ei promisiunea revanşei şi un discurs al urii. Această opţiune a strâns 5,3 milioane de voturi – nu putem trece uşor peste acest rezultat. Eu cred că indiferent cum s-ar numi, e nevoie de un program prezidenţial al dialogului naţional, într-o formă sau alta.

 

„Un dialog naţional ar reface treptat încrederea tuturor cetăţenilor români”

Aţi mai amintit, de curând, de necesitatea acestui dialog naţional. Cum pot fi temperate ura şi spiritul revanşard din tabăra “suveranistă”, captivă a unei agresive propagande anti-occidentale, anti-democratice?

Un dialog naţional ar reface treptat încrederea tuturor cetăţenilor români, cu toate opţiunile politice, din toate generaţiile, din toate mediile sociale, indiferent de nivelul educaţional. Ar începe să refacă încrederea românilor în România – în statul român, in instituţiile democratice şi în această ţară. Am ajuns într-o situaţie dramatică în care unii români să nu mai aibă încredere în propria lor ţară. De unde pornim pentru a reface această încredere? De la vârful de legitimitate democratică al republicii, şi anume de la preşedinte. Asta este ceea ce avem nou, în acest moment, ceea ce avem în plus, un preşedinte ales cu 6,2 milioane de voturi, deci cu un nivel foarte înalt de legitimitate democratică şi care poate, care este capabil, care are vocaţia, are capacitatea, modestia, transparenţa în comunicare, care poate asuma responsabil rolul de preşedinte şi poate să înceapă să închidă treptat falia aceasta adâncă apărută în societatea românească. Nu ne facem iluzii că lucrurile se vor putea petrece peste noapte, e un proces de durată. Dar dacă acest dialog naţional va fi corect condus, sincer, transparent, iar oamenii vor vedea că există multă bunăvoinţă, sunt convins că în doi, trei ani vom începe să simţim primele efecte, că va începe să scadă în intensitate acest discurs al urii şi dorinţa de revanşă, că vor fi oameni care vor începe să aibă încredere în statul român, începând de la vârful republicii, de la preşedintele nou ales.

De aceea aşteptăm cu nerăbdare noul Guvern şi noul premier. Dacă va fi domnul Ilie Bolojan (să vedem dacă PSD va accepta această soluție rațională și credibilă pentru societate), va fi un mare câştig pentru că vine cu un alt bagaj solid de încredere, ca şi preşedintele, deci s-ar putea ca acest început de recredibilizare a instituţiilor democratice să înceapă să coboare de la vârful statului român, de la preşedinte, spre persoana primului-ministru – ne aşteptăm să vedem figuri credibile în Guvernul României – şi apoi, prin fapte ale guvernării, performanţe ale miniştrilor, ale administraţiilor centrală şi locală, prin care să stingem acest val de ură pornit,  întreţinut artificial pe reţelele sociale, dar care avea o anumită justificare în ceea ce priveşte unele probleme reale la nivelul actului politic din România. A fost multă dezamăgire, reală, faţă de politicieni, de partide – avem în continuare o problemă majoră la nivelul partidelor politice. De aici a pornit totul, de la eşecul partidelor politice, care sunt complet decredibilizate, în grade diferite. Mă refer la partidele pro-occidentale, pe celelalte nici nu le luăm în discuţie, pentru că nu aveam aşteptări de la partide izolaţioniste, anti-occidentale. Vorbesc strict de partidele care se pretind şi care sunt pro-occidentale, PNL, PSD, USR, partide mainstream, tradiţionale, care au eşuat în a fi credibile.

„E foarte importantă voinţa PSD, PNL şi USR de a se reforma”

Ce credeţi că ar trebui să facă, în perioada imediat următoare, şi PSD, şi PNL, şi USR?

În momentul de faţă, toate trei au conduceri interimare, toate trei se îndreaptă spre congrese, care trebuie să aibă loc în următoarele luni. E foarte important să vedem aceste lucruri. Ele nu ţin de preşedintele României, ci de voinţa lor internă de a se reforma. Congresele ne vor da un indiciu important nu doar asupra celor trei preşedinţi de partide care vor fi aleşi. Am depăşit demult naivitatea de a ne uita doar la vârf, la persoana liderului, va trebui să privim mai în profunzime, la echipele care vor fi alese în jurul celor trei noi preşedinţi de partide, în ce măsură sunt credibile, în ce măsură sunt formate din oameni care au dovedit ceva în viaţa profesională, care au avut performanţe individuale în cariera lor politică, dacă sunt persoane care nu au fost afectate de scandaluri publice, fie de corupţie, fie de altă natură, care să le afecteze credibilitatea. Ne interesează deci mult mai multe aspecte de la aceste congrese care urmează.

Ar fi extraordinar dacă aceste partide ar începe prin a-şi face o autoanaliză responsabilă şi să-şi clarifice lor însele ce doresc să fie. Să ia în calcul şi aspectele doctrinare, ideologice, pentru că vedem şi foarte multă confuzie doctrinară: partide liberale care se visează conservatoare, partide social-democrate care în loc să se uite spre stânga europeană, democratică, se uită spre zone populist-conservatoare-naţionaliste. Or, în acest moment, electoratul este debusolat, nu mai ştie cine este de centru-stânga şi cine e de centru-dreapta, ce mai înseamnă centru-dreapta, înseamnă liberal, înseamnă conservator? Deci, ar fi nevoie nu doar de alegeri în sine, de noi şefi, de relaţii de putere în cadrul partidelor, ci şi de congrese de clarificare doctrinară în urma cărora să ştim foarte clar ce este PSD, ce fel de partid este, dacă mai este un partid afiliat cu adevărat grupului SPD, al socialiştilor şi democraţilor europeni, un grup de centru-stânga, democratic, european, moderat, progresist? Trebuie să înţelegem ce partid doreşte PNL să fie. Are termenul de liberal în denumirea partidului, dar am văztut mulţi lideri tentaţi de naţionalism, de conservatorism, de populism suveranist. Trebuie clarificat acest aspect. Doar folosirea sintagmei centru-dreapta nu mai este suficientă azi. Toţi simplifică discuţia spunând că sunt un partid de centru-dreapta.

Şi la USR este aceeaşi discuţie. Şi ei au această discuţie între curentul progresist, care există în USR, şi curentul centrist, conservator, de dreapta. Ştim că există oameni care, din punct de vedere economic, sunt neoliberali sau chiar libertarieni, cu un pronunţat caracter de dreapta. În ce măsură lucrurile acestea sunt coerente în ansamblu şi în ce măsură electoratul poate vedea în aceste partide oferte politice predictibile? Eu, ca cetăţean, când votez un partid, trebuie să ştiu ce mă aşteaptă: cum va vota acest partid când e vorba de impozite, de valori precum solidaritate socială, libertăţi individuale, tradiţii, credinţă, familie, libertăţi individuale – lucrurile acestea trebuie spuse foarte clar, nu mai putem continua într-o confuzie doctrinar-ideologică şi să ne lase pe noi, alegătorii, să descoperim. Am văzut candidaţi, susţinuţi de PSD, PNL, UDMR, mă refer la candidatul coaliţiei de guvernare, care, după alegeri, s-a autodetonat cu declaraţii care nu fac decât să ne reconfirme riscurile prin care am trecut în ambele variante, încep să cred acum, dacă ar fi fost în turul al doilea. Nu a fost doar pericolul cel mare, pe care l-am evitat în ultimul moment, dar se pare că nici varianta venită iniţial dinspre coaliţia de guvernare nu era o soluţie bună pentru societatea românească.

Iată cât de multe provocări urmează!

 

„Cum a fost posibil ca statul român să nu dejoace un atac hibrid al Rusiei la alegerile prezidenţiale de anul trecut?”

Domnul Nicuşor Dan a anunţat că îşi începe mandatul nu cu privirea spre trecut, ci spre viitor. Noi, presa, societatea civilă, ne putem uita, (ne) putem pune întrebări: cum am ajuns aici? Nu ştiu dacă aceste nuanţe doctrinare au influenţat opţiunea electoratului sau au fost alţi factori care au dus România în faţa acestei situaţii: din noiembrie 2024 România a trecut prin cea mai gravă criză politică din perioada postdecembristă. Care ar fi aceste greşeli pe care le-a făcut clasa politică pro-democratică?

Da, preşedintele a vorbit despre prezent şi viitor: “Trebuie să privim înainte, nu înapoi”. Este normal ca un preşedinte, care îi reprezintă pe toţi românii, şi care trebuie să închidă faliile adânci din societatea românească, să privească spre viitor. Dar acesta este discursul preşedintelui.

Pe noi, societatea civilă, nu ne împiedică nimeni să privim în spate. Ba, dimpotrivă. Cred că trebuie să rămânem la cele trei mari analize temporale: trecut, prezent şi viitor. Nu putem înţelege corect şi aprofundat prezentul şi nu putem proiecta corect şi eficient viitorul dacă nu înţelegem trecutul şi cum am ajuns aici, lucru pe care l-aţi sesizat corect.

Cum s-a ajuns aici? S-au greşit foarte multe lucruri în al doilea mandat al fostului preşedinte Klaus Iohannis. Nu sugerez că este el singurul vinovat, nici vorbă, dar s-a întâmplat ca aceştia să fie ani ai unei relaxări a standardelor, ai unei uşurinţe cu care instituţiile statului au tratat ameniţări şi pericole care deveneau din ce în ce mai evidente la nivel regional, european.

Mă întreb cum a fost posibil ca statul român să nu prevadă şi să nu acţioneze preventiv pentru a dejuca un atac hibrid al Rusiei la alegerile prezidenţiale de anul trecut, în condiţile în care ştiam foarte bine că un astfel de atac se petrecuse cu doar o lună înainte, în Repulica Moldova, la referendumul pro-european, unde, cum ştim acum din rapoarte guvernamentale publicate la Chişinău, au fost operaţiuni de mituire a electoratului. România fiind o ţară mult mai mare, trebuia să ne gândim că metodele sunt diferite, că nu se putea mitui la propriu atâta electorat, dar ne puteam imagina că Rusia va încerca altă metodă, scopul fiind acelaşi şi anume destabilizarea societăţii, erodarea încrederii în democraţie, în instituţiile politice ale statului şi în direcţia politică pro-occidentală a ţării, crearea haosului, chiar a premiselor violenţei şi a instabilităţii sociale şi politice. La noi, atacul a venit în special prin reţelele de socializare, prin manipulare, dezinformare. Avem, se pare, cel mai mare procent din Europa de populaţie utilizatoare de Tik Tok, cred că aproape nouă milioane de conturi, asta înseamnă cam jumătate din corpul electoral. Este enorm, un procent pe care nu îl mai întâlnim nicăieri. Şi, aşa cum ştim, aceste reţele, în mare parte propagă o informaţie neverificată, intoxicată de manipulare, de dezinformare, ştiri false, propagă discursul urii, dorinţa de revoluţie, de revanşă, de a distruge sistemul instituţional, nu de a-l îmbunătăţi şi a-l reforma. Lucrurile acestea trebuiau observate, dejucate. Or, noi ne-am trezit în 24 noiembrie 2024, după ce am fost atacaţi ca democraţie şi ca societate, cu un candidat calificat în turul al doilea de pe primul loc, un candidat pe care o parte foarte importantă a societăţii româneşti nici nu-l cunoştea. Or, asta dovedeşte clar o anumită tehnică electorală, o anumită reţetă de calificare. Într-o democraţie nu se poate ca un politician să treacă de primul tur, să ajungă în turul doi în condiţiile în care aproape jumătate din populaţia ţării nu ştie cine este.

 

Fusese propunere de premier din partea AUR, prin 2021.

Un partid minor la vremea respetivă, care propune un candidat minor. Nu ne putem încărca mintea cu toate numele vehiculate sau propuse de partide mici. Dacă a fost propus nu înseamnă că era un om politic care să fie consacrat în societate.

S-a văzut, în schimb succesul acestor algoritmi, conturi false, au fost în jur de 25.000 de conturi false pe Tik Tok – sunt rapoarte publice care vorbesc despre acest lucru –, create încă din 2016 şi lăsate inactive. 2016 nu este un an oarecare. E anul în care Rusia a atacat democraţia americană şi ştim asta din rapoarte americane, ale autorităţilor guvernamentale americane apoi după câţiva ani a fost publicat şi un raport final al Senatului cu privire la ingerinţa Rusiei în alegerile din SUA din 2016. În acel an, în care a fost o campanie importantă rusească în alegerile prezidenţiale americane, se pare că au fost operaţiuni pe scară largă şi în alte democraţii europene şi fuseseră create aceste conturi, lăsate în adormire şi activate brusc în toamna lui 2024. Am văzut efectul creat: au produs două milioane şi ceva de voturi cu care candidatul evident al Rusiei în alegerile prezidenţiale din România obţinuse o calificare frauduloasă în turul al doilea.

 

Aş reaminti, în context, că în anul 2016 propaganda oficială a Moscovei îl numea deja pe Călin Georgescu „creator de istorie” şi „şansa României”. Era anul când numele său fusese vehiculat pentru funcţia de prim-ministru, ca premier tehnocrat, la propunerea Federaţiei Societăţii Civile Româneşti, o organizaţie care felicitase Rusia pentru anexarea Crimeei.

Vă daţi seama de importanţa, de anvergura personajului, dacă nu îmi amintesc aceste lucruri… Şi dacă mi-a trecut prin faţa ochilor informaţia, nu i-am dat importanţă. Pentru mine, acest domn calificat pe 24 noiembrie nu reprezenta un nume cunoscut şi a trebuit să fac o căutare pe internet ca să îmi dau seama cine este. Or aşa ceva nu se poate întâmpla în nicio democraţie în care lucrurile funcţionează corect şi transparent. E clar că foarte mulţi oameni au fost păcăliţi, induşi în eroare prin algoritmi ai reţelelor sociale.

„Avem garantată o opţiune pro-occidentală la vârful statului român, la nivelul Preşedintelui, cel puţin pentru următorii cinci ani”

Timp de cinci ani, cât va dura mandatul prezidenţial al lui Nicuşor Dan, vom avea siguranţa că România rămâne pe linia occidentală. Dar după aceea? Problemele care au generat masivul val anti-democratic, creditat la aceste alegeri prezidenţiale cu peste cinci milioane de voturi, au rămas: politicienii extremişti anti-europeni din zona aşa-zis „suveranistă”, acei clerici şi monahi din Biserica Ortodoxă Română pentru care legionarismul este anticomunism, care fac politică în favoarea politicienilor ultranaţionalişti, anti-occidentali, propaganda pro-rusă şi, peste toate, suprapusă, ca factor agravant, educaţia precară a unui segment larg de populaţie, care face ca manipularea să prindă foarte bine şi care, în opinia mea, a devenit deja o problemă de siguranţă naţională. Având în vedere acest cumul de factori destabilizatori, ce măsuri ar trebui luate urgent pentru a securiza, pe termen mediu, lung, drumul euroatlantic al României?

Întrebarea este cât se poate de gravă, de cuprinzătoare prin semnificaţiile ei. Aş porni însă de la a demonta anumite mituri. Aţi spus că opţiunea legionară este, că a fost percepută drept o opţiune anticomunistă şi asta i-ar fi dat, cel puţin în anii ’90, un anumit ascendent moral, considerându-se că în închisori au fost şi lideri legionari, persecutaţi de autorităţile comuniste. Trebuie să clarificăm un aspect: opţiunea legionară, neolegionară, la fel ca opţiunea comunistă sunt opţiuni ale totalitarismului, ambele. De fapt, ele sunt foarte asemănătoare şi în istorie s-a întâmplat nu o dată să fi existat oameni care au trecut de la una la alta. Poate nu sunt foarte mulţi dintre susţinătorii opţiunii neolegionare care să ştie o vorbă care circula la sfârşitul anilor ’40, începutul anilor ’50 ai secolului trecut, în România: “Căpitane, nu fii trist, Garda merge înainte prin  Partidul Comunist”. Asta spunea ceva foarte important: că a existat un număr destul de mare de membri ai Mişcării Legionare care, în  anii ’50, au trecut la Partidul Comunist. Era vorba de oportunism şi de faptul că ei susţinuseră o opţiune totalitară, violentă şi nu au avut nicio problemă în a pactiza ulterior cu altă opţiune autoritară, violentă, dictatorială, care părea să fie opusă ideologic, dar eu am tot mai mari reţineri în a face această distincţie că ar fi foarte opuse. De fapt, extremismul este unul singur, autoritarismul, totalitarismul este unul singur şi este falsă distincţia cu stânga şi dreapta între ele. S-a văzut și în discursul din ultimele săptămâni ale lui Georgescu, omul Rusiei, care amestecă teme legionare cu teme comuniste într-un „cocktail Molotov” ultrapopulist toxic, menit să destabilizeze societatea, să creeze haos și să întrețină ura.

Revenim la ce m-aţi întrebat. Avem garantată o opţiune pro-occidentală la vârful statului român, la nivelul Preşedintelui, cel puţin pentru următorii cinci ani. Marea problemă a politicii româneşti continuă, repet, să fie cea de la nivelul partidelor politice. De acolo pleacă cea mai mare cantitate a nemulţumirilor oamenilor faţă de politică. Situaţia actuală nu a fost generată neapărat de preşedinţi, ci de sistemul politic clientelar, de corupţia de la nivel politic, de prăbuşirea încrederii în Parlament, în partide, în ideea că politicienii îşi angajează clientela în funcţii politice şi administrative, îşi satisfac clientela prin contracte economice şi aşa mai departe. Aici trebuie lucrat foarte serios, de aceea vorbeam despre cât de importante sunt cele trei congrese care urmează şi să vedem care vor fi lecţiile pe care cele trei partide vor dovedi că le-au înţeles, le asumă şi le aplică în conduita viitoare. Comportamentul politic al partidelor trebuie să devină responsabil, partidele trebuie să lucreze cu adevărat pentru interesul public şi să vedem că sunt reprezentate politic de o elită în sensul autentic al termenului, care se dedică interesului public şi funcţiei publice.

Sunt însă şi alte tipuri de măsuri care trebuie luate. Antiextremismul, pentru că aceasta este de fapt esenţa întrebării dumneavoastră, trebuie să aibă trei piloni, trei dimensiuni.

O dimensiune este cea a statului de drept – avem măsuri legislative, în Constituţie în legile statului român, nu trebuie făcute noi legi, ci aplicate cele existente. Dar de foarte multe ori s-a văzut că ele sunt opţionale, că nu se aplică şi că se pot închide ochii ca să nu se supere pe nu ştiu cine din popor.

Salut iniţiativa ICCMER care, acum câteva zile, a dat un comunicat prin care cere tuturor parchetelor din ţară să facă o analiză la zi a stadiului dosarelor privind extremismul: ce s-a făcut cu ele în ultimii ani – pentru că au fost zeci, sute de plângeri de atitudini extremiste, de intimidare, de violenţă verbală sau fizică – şi să prezinte o situaţie. Parchetele trebuie să ne dea o situaţie clară referitoare la modul în care procurorii au instrumentat aceste dosare privind incitarea la ură, la violenţă, atitudinile neolegionare, cultul criminalilor de război din România şi la soluţiile juridice din aceste dosare. Deci, un prim pilon e statul de drept: instituţiile trebuie să îşi facă datoria şi să aplice legile existente.

Al doilea pilon este recredibilizarea partidelor politice, despre care am vorbit. În momentul în care politica românească se schimbă, devine credibilă, devine transparentă, apropiată de cetăţean, cu siguranţă acest lucru va avea un impact pozitiv şi în lupta contra extremismului politic şi ideologic.

A treia dimensiune este poate şi cea mai importantă pe termen lung, dar şi cea mai greu de realizat: pilonul educaţional. Atunci când vorbim însă de soluţii educaţionale, e clar că vorbim de termen lung şi foarte lung. O schimbare a modelului educaţional, a valorilor se poate sesiza la nivelul următoarei generaţii. Acest pilon educaţional trebuie să înceapă să lucreze serios împotriva extremismului. E nevoie de o tratare mult mai serioasă a istoriei, care trebuie să înceteze a mai fi o materie periferică. Trebuie să devină o materie esenţială, aşezată pe acelaşi plan cu limba română, cu matematica, trebuie introdusă la examene şi trebuie scrisă inteligent şi cu punctarea aspectelor esenţiale, nu cu bălmăjeli, cu fraze sforăitoare, cu limbaj de lemn care să lase de fapt să crească pe la colţuri, prin crăpături, buruienile legionarismului. Trebuie ca tinerii să nu mai fie vulnerabili în faţa acestei subculturi paralele care circulă în acest underground al societăţii româneşti. Acesta este un eşec educaţional.
Ca să concluzionez, în esenţă sunt trei lucruri: statul de drept (instituţiile trebuie să acţioneze, e nevoie de zero toleranţă faţă de intoleranţă), apoi comportamentul politic schimbat, responsabil, transparent (aici totul pleacă de la partide) şi pilonul educaţional, dar aici e nevoie de foarte mult timp, de pricepere, de răbdare, de viziune şi vom avea rezultate dar abia peste o generaţie sau chiar două generaţii.

---

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News

---