Dorin Dobrincu: „Democrația liberală are șanse reale de supraviețuire doar dacă oamenii își iau în serios cetățenia”

Dorin Dobrincu. Foto: Arhivă personală

Neo-legionarismul a fost adus în spaţiul public, în ultimii ani, de către politicieni de la AUR, SOS şi diverşi mini-sateliţi – politici, ideologici – tributari aceleiaşi cauze, dar şi de fostul candidat la Preşedinţie Călin Georgescu. Au făcut-o prin discurs, prin simbolistică, prin eroizarea unor figuri legionare şi prin readucerea în spaţiul public a violenţei.

L-am invitat pe istoricul Dorin Dobrincu, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” al Academiei Române – Filiala Iași, la un interviu despre ameninţările la adresa democraţiei pe care le implică acest curent legionar. Despre confuzia indusă în mod voit în societate între anti-comunism şi legionarism. Despre modul în care, în anii comunismului, legionarii au ajuns să colaboreze cu comuniştii şi despre moştenirea ideologică cu care şi unii, şi alţii au intrat în post-comunism. Despre modul în care mişcări neo-legionare au reuşit să rămână nepedepsite în ultimele trei decenii, dar şi despre motivele aderenţei unui segment de populaţie la ideile din arsenalul legionar şi naţional-comunist.

„Ceea ce astăzi este considerat a fi legionarism este un hibrid ideologic ce se încadrează în fascism”

CV Dorin Dobrincu

Este istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” al Academiei Române – Filiala Iași. Domeniile principale de interes sunt istoria politică, socială și religioasă a României contemporane, editarea surselor istoriei contemporane, istoria regională. Este membru fondator și președinte al Mișcării pentru Dezvoltarea Moldovei.

Studii. Născut în 28 februarie 1972, la Darabani, judeţul Botoşani, a absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (1995). A urmat cursuri aprofundate de istorie, la aceeaşi facultate (1995-1996). Este doctor în istorie, cu Magna cum laude, cu teza „Rezistenţa armată anticomunistă din România (1944–începutul anilor 60)”, susţinută tot la Facultatea de Istorie a Universităţii „A.I. Cuza” Iaşi (2006).

Experienţa profesională. Din1995 este cercetător la Institutul de Istorie “A.D. Xenopol” din Iaşi. În perioada 2005-2013 a fost profesor/lector asociat la Facultatea de Istorie, Centrul de Istoria Evreilor şi Ebraistică, Universitatea „A.I. Cuza” din Iaşi. Între 2008 şi 2014 a fost co-iniţiator la Facultatea de Istorie a Universităţii „A.I. Cuza” din Iaşi al masteratului Istoria comunismului românesc. În perioada iulie 2007 – iunie 2012 a fost director general al Arhivelor Naţionale ale României.

Publicaţii. Printre volumele publicate se numără: Proba Infernului. Personalul de cult în sistemul carceral din România potrivit documentelor Securităţii, 1959-1962, (Scriptorium, 2004); Ţărănimea şi puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii în România (1949-1962) (Polirom, 2005).

Este co-autor şi co-editor al mai multor volume: Raportul final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (Monitorul Oficial, 2006; Humanitas, 2007);  O istorie a comunismului din România. Manual pentru liceu (Polirom, 2008); Listele morţii. Deţinuţi politici decedaţi în sistemul carceral din România potrivit documentelor Securităţii, 1945-1958 (Polirom, 2008); Istoria comunismului din România. Documente. Perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej (1945-1965) (Humanitas, 2009); Ghidul Arhivelor Naţionale ale României  (2009); Istoria comunismului din România, vol. II, Documente Nicolae Ceauşescu (1965-1971) (Polirom, 2012); Refugiații polonezi în România, 1939-1947, ediţie bilingvă (română-poloneză) (Institutul Memoriei Naţionale – Comisia pentru Condamnarea Crimelor Împotriva Natiunii Poloneze, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, 2013); Soviet Occupation of Romania, Hungary, and Austria, 1944/45-1948/49 (Central European University Press, 2015); Edificarea orânduirii socialiste: violența politică și lupta de clasă în colectivizarea agriculturii din România, 1949-1962 (Editura Universității „A.I. Cuza”, 2017); Colectivizarea agriculturii din România: inginerie socială, violență politică, reacția țărănimii. Documente, vol. I, 1949-1950 (Editura Universității „A.I. Cuza”, 2017); Omul evanghelic. O explorare a comunităților protestante românești (Polirom, 2018); Istoria comunismului din România. Manual pentru nivel liceal (Litera, 2025).

Este autor al peste 120 de episoade pe blogul 1918-2018: o istorie necunoscută a Centenarului, un proiect al postului de radio Europa Liberă, publicate între 16 octombrie 2027-29 aprilie 2020 şi autor al zeci recenzii, note bibliografice şi articole pe teme istorice.

Ultimii patru-cinci ani au readus în spaţiul public neo-legionarismul, prin discurs, prin simbolistică, prin eroizarea unor figuri legionare, la care au recurs AUR, SOS şi diverşi mini-sateliţi politici, ideologici, tributari aceleiaşi cauze, dar şi fostul candidat la Preşedinţie Călin Georgescu. Domnule Dorin Dobrincu, putem vorbi deja despre un curent legionar care ameninţă democraţia?

După 1989, diverse curente ideologice și politice au continuat să exploateze un imaginar istoric și cultural forjat în perioada național-comunismului. Figuri din trecut, în mod deosebit cele considerate parte din panteonul național, promovate în spațiul public prin intermediul școlii, universității, Academiei, Bisericii, Armatei, serviciilor secrete și diferitelor asociații au  fost prezentate și reinterpretate ca simboluri ultranaționaliste. Național-comunismul s-a regăsit în mainstreamul politic românesc postdecembrist, practic în majoritatea partidelor. Aceasta, pe de o parte, a asigurat continuitatea instituțională, iar pe de alta reprezentarea ideologică oficială, una care sublima națiunea etnică și statul, lăsând însă foarte puțin spațiu pentru indivizi și drepturile acestora, pentru minorități, pentru alte identități decât cele presupuse a întruchipa identitatea națională.

Un curent legionar a ieșit la suprafață în societatea românească încă de la începuturile postcomunismului. El a fost multă vreme marginal, a avut o aderență redusă din punct de vedere politic. În schimb a fost foarte insistent din punct de vedere propagandistic, reactivând teme interbelice, însușindu-și altele care veneau din comunism, continuate de urmașii PCR, și construind unele noi. Nu a existat o unitate a grupusculelor neolegionare după 1989, însă împreună ele au creat o plasă tot mai extinsă, în care au căzut oameni care nu aveau o cultură democratică și erau vulnerabili la manipulare.

Ceea ce astăzi este considerat a fi legionarism în România este, de fapt, un construct eterogen, un hibrid ideologic ce se încadrează, desigur, în specia largă a fascismului. Regăsim aici, cum aminteam, și o linie dură legionară, însă mai degrabă redusă numeric, și elemente din național-comunism, care încorporase multe idei fasciste. Aceste curente au în comun ura față de valorile universale și democrația liberală, precum și etnonaționalismul, înclinația autarhică sau antiglobalismul, cum apar în propaganda extremistă.

Nu trebuie ignorat nici caracterul profund demagogic al acestui discurs, având în vedere că niciunul dintre promotorii săi nu ar renunța, în fapt, la beneficiile globalizării, de la libera circulație a oamenilor la bunurile de larg consum, inclusiv la cele de înaltă tehnologie. Găunoșenia acestui tip de discurs și atitudine nu poate însă ascunde faptul că, în condițiile unei susțineri semnificative din partea populației, aceste curente extremiste devin o amenințare reală la adresa democrației românești.

Toţi aceştia susţin, în mod fals, că ceea ce numim legionarism în discursul, în acţiunile lor ţine de fapt fie de conservatorism, fie de anti-comunism. Mă tem că au creat deja o stare de confuzie în societate, situaţie de care profită electoral. Cum putem să despărţim apele între, să-i numesc aşa, anti-comuniştii buni şi cei răi, de factură (neo-)legionară?

Discursul de tip legionar – fascist de-a dreptul – pretinde că este conservator, că apără valorile tradiționale, familia și națiunea. În realitate, este vorba de extremism, care încearcă să recupereze istoria ultranaționalistă, antidemocratică și violentă a mișcărilor de același tip din perioada interbelică sau din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. De asemenea, fasciștii de diferite tipuri revendică primatul luptei anticomuniste, în mod particular în perioada stalinismului total. Asta înseamnă punerea într-un con de umbră a celorlalți care s-au împotrivit regimului comunist.

În istoria României, inclusiv în cea comunistă, există și curente care, fără a fi neapărat imaculate, s-au situat de partea pluralistă, democratică a societății. Fie că vorbim de țărăniști, liberali, social-democrați sau de membri ai altor grupuri politice înrudite, aceștia militau pentru un regim politic mai aproape de idealul democratic. Marii adversari ai orientării liberal-democratice a țării spre jumătatea secolului XX au fost fasciștii de diferite nuanțe și comuniștii. Pe fondul slăbiciunilor interne și într-un context complicat, sub influența puterilor totalitare, atât fasciștii, cât și comuniștii au ajuns la putere, primii pentru o foarte scurtă perioadă, iar ultimii aproape jumătate de veac.

Comuniștii au fost victime ale fascismului, așa cum și fasciștii, în special legionarii, au fost persecutați de regimul comunist. Însă acest statut de victime nu le conferă legitimitate pentru a fi promovați astăzi ca modele ideatice sau politice. Au existat antifasciști și anticomuniști care au susținut că drumul de urmat pentru societatea românească era cel al democrației liberale și au plătit un preț greu pentru aceste convingeri. Biografiile lor ne pot ajuta să înțelegem cum unii oameni au reușit să-și păstreze luciditatea și demnitatea în vremuri de coșmar.

„Multe teme ale radicalismului de extremă dreapta, absorbite de regimul comunist”

Între legionari şi comunişti au existat, ştim deja, „legături istorice”. Care a fost parcursul legionarilor în perioada comunismului? Cum au ajuns victima şi călăul să îşi dea mâna, cum a ajuns victima să fie sursă de inspiraţie ideologică pentru călău?

La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Mișcarea Legionară era fragmentată în mai multe facțiuni, în funcție de raportarea față de liderul Horia Sima și de viziunea asupra viitorului, inclusiv a relației cu autoritățile. Cei mai mulți legionari i-au rămas fideli lui Sima, fie că erau în exil, fie în țară. Alții, mai puțini, erau critici față de curentul principal. Unii legionari au încercat să-și găsească locul în diferite formațiuni politice, de la Partidul Național Țărănesc și Partidul Național Liberal până la Partidul Social Democrat și Partidul Comunist Român, îndeosebi în ultimele două.

Comuniștii au desfășurat chiar, inclusiv prin vocea unor lideri de vârf, o campanie de atragere a legionarilor în propriile rânduri. Legionarii de orientare simistă au semnalat și ei deschiderea spre o colaborare cu comuniștii. În cele din urmă, în decembrie 1945, s-a încheiat un pact între Teohari Georgescu, ministrul comunist de Interne, și Nicolae Petrașcu, liderul legionarilor din țară. Se prevedea ca legionarii aflați în clandestinitate să iasă la suprafață, să se înregistreze la autorități și să predea armele, muniția și diverse echipamente deținute, beneficiind de amnistie și putându-și relua viața în condiții normale.

Înțelegerea le-a folosit mai ales comuniștilor, care au putut astfel să-i neutralizeze o vreme pe legionari, dar le-a folosit și acestora, care au beneficiat de o perioadă de relativă liniște. Aceasta a luat sfârșit la 14-15 mai 1948, când a avut loc arestarea unui număr mare de legionari, trimiși în fața tribunalelor militare și condamnați. Aceștia – și alții reținuți după aceea – au ajuns în închisori, colonii sau lagăre de muncă, unde s-au alăturat altor legionari care se aflau în detenție încă din timpul războiului, pentru activitate politică ilegală. De asemenea, în anii 1950 numeroși alți foști legionari intrați în PMR – proveniți fie din PCR, fie din PSD – au trecut prin verificarea dispusă de partid și au fost epurați. Unii, foarte puțini, care au avut parte și de protecție, au scăpat și chiar au putut face cariere în unele domenii, însă au fost mereu șantajabili pentru trecutul lor.

Eliberarea masivă a deținuților politici, inclusiv a foștilor legionari, în anii 1962-1964, s-a suprapus peste virarea regimului comunist spre naționalism și încă într-o formă extremă. Noua variantă de regim hibrid este desemnată drept național-comunism. Aceasta a sedus o parte importantă a populației României, pe mulți intelectuali, nu doar dintre cei tineri, dar și pe foștii membri ai partidelor naționaliste, în particular pe legionari.

Documentele din anii 1960-1970 indică faptul că unii foști legionari, în special în cercuri private, priveau cu simpatie regimul național-comunist, apreciind în special distanțarea de Moscova și etnonaționalismul promovat oficial, dar și modernizarea economică. Deși propaganda oficială a continuat să-i atace pe legionari de-a lungul întregii perioade comuniste, multe teme ale radicalismului de extremă dreapta au fost absorbite de regim, de la naționalismul integral și antisemitismul disimulat la antiliberalismul resuscitat și protocronismul în creștere. În plus, atât legionarismul, cât și comunismul au susținut că vor să creeze un „om nou”, ceea ce caracterizează proiectele lor voluntariste și radicale de reconfigurare a societății și indivizilor.

Sursă foto: Revista Arhivelor

„Exemplul lui Marian Munteanu ilustrează cum ideile legionare se transmit de la vechii militanți la noii convertiți”

Dacă înainte de 1989 legătura dintre legionari şi comunişti putea fi pusă pe seama unui şantaj al celor din urmă, aflaţi la putere, după decembrie 1989 ce a făcut ca această legătură să se perpetueze?

Tema legionarismului a fost reactivată de noua putere postdecembristă în iunie 1990, în contextul reprimării manifestației-maraton din Piața Universității. Pentru a justifica intervenția violentă a minerilor, Ion Iliescu a susținut că regimul său era atacat de „golani”, „huligani” și „legionari”. Autoritățile au făcut apel la o temă care provenea din propaganda comunistă, atribuind extremei drepte contestarea unui regim care descindea din cel de dinainte de decembrie 1989. Deși membri ai partidelor de opoziție au fost prezenți, Piața Universității nu a fost un demers organizat de un partid, ci o mișcare civică, cu caracter anticomunist și pro-democratic. Asta nu înseamnă că nu au putut participa și aderenți la curente politice care aveau rădăcini în extrema dreaptă, în formă explicită sau difuză.

Cel mai cunoscut caz al unui personaj emblematic pentru Piața Universității, care la scurtă vreme s-a afișat ca adept al neolegionarismului, a fost Marian Munteanu. Apropiat de Petre Țuțea, fost deținut legionar în perioada comunistă, Munteanu a devenit în 1990 președinte al Ligii Studenților, pentru ca în anul următor să înființeze Mișcarea pentru România. Această organizație avea ideologie, discurs public, simboluri și structură de tip legionar, iar liderul său îl imita pe Codreanu, fostul căpitan al Mișcării Legionare. Acest experiment politic a eșuat. În anul 2000, în politica românească a existat o apropiere între doi oameni care fuseseră în tabere opuse în primul an postcomunist, Marian Munteanu, fostă victimă a minerilor, și Virgil Măgureanu, primul director al Serviciului Român de Informații, continuatorul Securității. Numele celui dintâi a fost amintit în poziția de candidat la Președinția României din partea Alianței Naționale, o formațiune rezultată din fuziunea Partidului Unității Naționale cu Partidul Național Român, condus de Măgureanu. Însă toată afacerea s-a stins înainte de a începe efectiv. În 2016, Munteanu a fost propus candidat al PNL la Primăria Generală a Bucureștiului, cu o foarte slabă opoziție în interior, însă în cele din urmă reacțiile publice au dus la retragerea sa. Ambițiile sale politice par să fi luat sfârșit în același an, când a participat la alegerile parlamentare în fruntea Partidului Alianța Noastră România, obținând un scor minuscul. În același an, Munteanu a fost identificat ca informator plătit al Securității.

Exemplul lui Munteanu mi se pare relevant pentru că ilustrează cum ideile legionare se transmit de la vechii militanți la noii convertiți, dar și care sunt complicitățile ideologice, politice, instituționale și de afaceri în postcomunism. Unii dintre cei care au devenit legionari în postcomunism – dar cu rădăcini înainte de 1989 – se regăsesc în anumite medii intelectuale, universități, instituții, mass-media, cercuri clericale și în partide. Nu lipsesc legăturile cu serviciile secrete, care pe de o parte infiltrează și controlează grupările neolegionare, iar pe de altă parte le folosesc în acțiuni de tip perdea de fum, pentru mascarea unor acțiuni de compromitere a unor persoane considerate incomode. Coarda sensibilă a multora dintre cei care proveneau din mediile amintite, inclusiv a legionarilor – și a altor fasciști autohtoni –, a fost mereu etnonaționalismul, în varianta sa extremă.

Pentru mulți dintre acești actori, democrația liberală, drepturile omului și orientarea pro-occidentală nu reprezentau un ideal. Modelul lor preferat era unul autoritar, etnonaționalist, inspirat din fascismul interbelic și național-comunismul ceaușist, cu accente protocroniste. Toate aceste ingrediente au dospit în străfundurile societății românești și au ieșit la suprafață cu putere într-un context favorabil intern și extern.

„Violențele din penitenciarul Pitești, derulate cu aprobarea, chiar cu încurajarea Securității”

Sunt istorici care vorbesc despre „Experimentul Piteşti” ca despre un construct legionar, care ar fi, de fapt, un „arsenal imagistic şi specific torturii legionare, nu specific comunismului”. Şi dumneavoastră sunteţi istoric. Sunteţi de acord cu această teză?

Sistemul concentraționar românesc din prima fază a regimului comunist este bine documentat, cu o bibliotecă variată de lucrări memorialistice, volume de documente și studii. Evenimentele de la Pitești, din anii 1949-1951, au generat interpretări istorice complexe, inclusiv controverse privind modul în care subiectul este prezentat în spațiul public. Dezbaterile s-au inflamat în urmă cu câțiva ani, cu participarea unor istorici, activiști ai memoriei și șefi de instituții publice. Este sănătos să avem discuții deschise, fără monopol asupra interpretării trecutului, în special asupra unor episoade atât de sensibile. Nu e cazul să intrăm aici în detalii legate de cele întâmplate în penitenciarul Pitești în urmă cu aproape șapte decenii și jumătate. Însă cred că, la fel ca în cazul oricărui demers de tip istoric, ar trebui să luăm în considerare datele, contextul și actorii implicați, făcând conexiunile necesare.

Istoria Mișcării Legionare relevă un imaginar și o practică politică în care violența avea un rol central. Legionarii au fost atât agresori, provocând victime în rândul adversarilor politici și al oficialităților, cât și victime ale represiunii din partea autorităților. Tensiunile interne se manifestau prin pedepse violente împotriva celor percepuți ca „trădători”, foștii camarazi care plecaseră și erau în dezacord cu conducerea. Asta s-a văzut încă din anii 1920-1930 în răfuielile interne dintre cei care rămăseseră în grupare și cei care ieșiseră, unele soldate cu răniți sau morți. Violențe fizice de amploare au avut loc și în timpul refugiului din Germania, în lagărul de la Rostock, în 1941-1942, fiind vizați cei acuzați că trădaseră Mișcarea și se puseseră în slujba lui Ion Antonescu. Știm asta din diverse surse, inclusiv din relatările martorilor.

În cazul Piteștiului, atrage atenția că metodele de tortură par să reproducă anumite practici regăsite în imaginarul legionar, în special la adresa celor care nu urmau linia conducerii grupului. Dincolo de aceste aspecte, nu trebuie să pierdem din vedere un detaliu esențial. Și anume că închisorile românești din anii 1949-1951, ca și după aceea, erau administrate de regimul comunist. Acei oameni, mă refer la legionari, chiar dacă exprimau idei politice totalitare concurente, nu au ajuns în penitenciarul Pitești – și în niciun altul – din proprie voință, ci ca urmare a unor decizii luate de autoritățile comuniste. Iar violențele s-au derulat cu aprobarea, chiar cu încurajarea Securității. În prima fază toți deținuții politici erau victime ale represiunii comuniste. Însă unii dintre ei s-au transformat în torționari, având un rol în umilirea, torturarea, traumatizarea și schilodirea unui mare număr de prizonieri, precum și în uciderea altora. Cred că avem nevoie în continuare de discuții deschise în jurul acestei teme. Iar dezbaterea presupune, desigur, puncte de vedere diferite, înțelegerea naturii mișcărilor și regimurilor politice, precum și o bază documentară solidă.

Sursă foto: Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei

„Rezistența anticomunistă a avut un caracter plural, nu poate fi redusă la un singur curent”

De asemenea, sunt voci care pun semnul egal şi între mişcarea legionară şi grupurile de rezistenţă anticomunistă din munţi. Un moment al distorsionării adevărului istoric – aţi afirmat într-un interviu – s-a produs în postcomunism, „când grupusculele legionare au încercat printr-o multitudine de asociaţii, organizaţii şi fundaţii să se folosească de tema rezistenţei armate comuniste, respectiv de martiri ai credinţei, pentru a-şi creşte influenţa în societate şi pentru a câştiga bătălia memorială cu alte perspective, îndeosebi cu cele democratice.” Şi în zilele noastre este confiscată tema şi manipulată ideologic. Care dintre grupurile rezistenţei anticomuniste din munţi au fost create sau infiltrate de legionari?

Rezistența armată anticomunistă s-a manifestat în România, la fel ca în alte țări intrate în orbita Moscovei, după al Doilea Război Mondial. Intensă până la jumătatea anilor 1950, preponderent în munți și în zonele colinare împădurite, uneori și în zonele de câmpie sau în orașe, rezistența s-a perpetuat prin fugari izolați până la începutul anilor 1960. Trebuie să menționez că în această perioadă au existat și numeroase organizații sau grupuri subversive, în diverse localități, de diferite orientări politice sau fără niciuna. Aceste formațiuni sperau, asemenea multora dintre grupurile de partizani, că regimul comunist va fi de scurtă durată, că un război între Vest și Est era iminent, iar finalul avea să fie revenirea la situația dinainte de ocupația sovietică.

Este important să înțelegem că această rezistență a avut un caracter plural – politic, ideologic și social – și nu poate fi redusă la un singur curent. În privința membrilor, au existat formațiuni de rezistență care au avut o componență politică explicită și preponderentă, altele au fost mixte sau fără nicio afiliere partinică, cu atât mai mult în cazul susținătorilor.

Cu referire la legionari, aceștia au fost majoritari în mai multe grupuri. Cele mai multe dintre acestea au avut o existență scurtă, în schimb câteva au reușit să supraviețuiască o perioadă mai îndelungată și să pună probleme Securității. Amintesc aici: grupul condus de Ion Paragină, din zona Panciu-Vrancea; „Haiducii Dobrogei”, o organizație extinsă din Dobrogea, între lideri numărându-se Gogu Puiu și frații Nicolae și Dumitru Fudulea, cu membri în special între aromâni; grupul Arnota, în nordul Olteniei, cu membri proveniți din diferite regiuni; grupul Dumitru Apostol, în zona Argeș; grupurile Spiru Blănaru, Petru Domășneanu, ambele în Banat. Toate aceste grupuri au fost anihilate în 1949, deși unii membri au reușit să scape și fie au intrat în alte formațiuni de rezistență, fie au reușit să se ascundă o perioadă. Cel mai cunoscut și longeviv (1949-1955) grup de extracție legionară a fost cel condus de Ion Gavrilă Ogoranu, în partea nordică a Munților Făgăraș. Legionarismul acestor grupuri nu anulează caracterul anticomunist al luptei lor, dar impune prudență în felul în care sunt reprezentate simbolic în spațiul public. Nu ar trebui să excludem din analiza istorică grupurile de rezistență care au avut o componență politică de un anume fel, ci să înțelegem ce și cum a fost și să avem curajul de a spune lucrurilor pe  nume.

În postcomunism, memoria rezistenței a fost adesea selectivă și ideologic instrumentată, fie în scopuri de reabilitare a unor figuri controversate, fie pentru a construi o identitate anticomunistă care nu reflectă realitățile istorice în toată complexitatea lor. Unele dintre grupurile de rezistență amintite mai sus, dar și altele, au devenit foarte cunoscute mai întâi prin memoriile scrise de supraviețuitori sau prin acțiunile comemorative ale urmașilor acestora. Interesul a fost potențat de mass-media, care încerca să aducă la cunoștința publicului un subiect despre care nu se putea discuta public înainte de 1989, despre care se știau puține lucruri, adesea deformate fie de propaganda Securității, fie chiar de cei care voiau să promoveze propria perspectivă. Astăzi, în urma investigațiilor în arhivele regimului comunist, în special în cele ale Securității, din interviuri de istorie orală și memorii, precum și din analizele istoricilor știm incomparabil mai multe despre aceste grupuri de rezistență.

Subiectul rezistenței armate anticomuniste nu se adresează doar specialiștilor, ci și unui public mai larg și eterogen. Interesul acestuia poate avea motivații personale – în cazul urmașilor celor implicați sau al celor proveniți din zonele în care a existat rezistență –, dar și o nevoie de identificare cu figuri eroice sau, pur și simplu, curiozitatea față de un trecut îndelung ocultat. Memoria rezistenței este inevitabil fragmentată și subiectivă, în funcție de valorile, traumele și proiecțiile celor care o evocă. Memoria ridică problema modului în care ne reprezentăm trecutul și a selecției făcute din acesta. Nu există o memorie unică asupra acestui subiect, de vreme ce nu doar cunoașterea trecutului este diferită, ci și imaginarul politic și social al membrilor societății. Rămâne însă problema constituirii unei memorii publice comune, ceea ce, într-o societate democratică, nu se poate face decât prin dialog și educație.

Pentru a nu fi doar un instrument în bătăliile ideologice contemporane, subiectul rezistenței armate anticomuniste trebuie istoricizat. Este vital să rămânem ancorați în cercetarea istorică serioasă și să nu permitem ca trecutul să fie confiscat de perspective simpliste. Rezistența se cere înțeleasă în toată pluralitatea ei, ca un fenomen complex, cu motivații diverse și cu participanți din medii și orientări ideologice diferite. Nu trebuie nici idealizată, nici demonizată, ci studiată riguros.

„Mă tem că jocul este abia la început”

În ultimii ani, o serie de articole de presă au devoalat mişcări neo-legionare, Frăţia Ortodoxă, Fundaţia Gogu Puiu, Fundaţia Ion Gavrilă Ogoranu, Noua Dreaptă, şi mai cu seamă activitatea lor – concretizată chiar în tabere de muncă şi îndoctrinare –, activitate nederanjată de nimeni ani de zile. Cum vă explicaţi faptul că au reuşit să rămână sub „radarul” autorităţilor timp de peste trei decenii?

Autoritățile române, în mod particular serviciile de informații, au știut tot timpul de existența și activitatea grupurilor (neo)legionare, le-au monitorizat, le-au infiltrat, uneori le-au destructurat prin mijloace specifice. S-a încercat utilizarea lor în disputele ideologice și politice interne, inclusiv în cele interetnice; a se vedea provocările din zonele unde este concentrată minoritatea maghiară. În timp, grupurile extremiste au devenit tot mai influente și au acumulat putere, beneficiind de conexiuni politice, instituționale, religioase și economice. Se discută în spațiul public inclusiv despre scăparea de sub control a acestor grupări extremiste, unele convertite în partide, ceea ce alimentează convingerea unora că ele ar fi fost create în laboratoare ale serviciilor secrete. Această ipoteză are dezavantajul de a fi ușor încadrabilă în zona conspiraționistă, dar și de a funcționa ca o perdea de fum, iar în plus deresponsabilizează clasa politică tradițională și anumite instituții.

Fără a exclude amestecul anumitor rețele din zona serviciilor secrete și rolul liderilor, cred că resorturile apariției și dezvoltării acestor organizații sunt mai profunde. Ele țin și de o anume evoluție politică și socială a societății românești, de schimbări demografice și economice, de migrație și alienare socială, dar și de contagiunea externă, de imitarea a ceea ce se întâmplă în Uniunea Europeană, Federația Rusă și Statele Unite ale Americii.

În prima fază a resurgenței extremismului, societatea românească a asistat neputincioasă la modul în care promotorii acestuia deveneau tot mai vocali și încercau să ocupe spațiile publice, mai întâi cele simbolice, apoi și cele de reprezentare, în timp ce instituțiile responsabile cu aplicarea legii și apărarea ordinii constituționale au fost multă vreme pasive. Frica pare să fi fost cea care a mișcat și unele instituții, cel puțin parțial, și o majoritate fragilă a societății în a refuza derapajul extremist. Însă departe de a se fi încheiat, mă tem că jocul este abia la început.

Dorin Dobrincu. Foto: Arhivă personală

„Societatea românească nu a trecut printr-o defascizare reală şi o deconunizare reale”

Idei din arsenalul legionar şi cel naţional-comunist – obsesii de factură extremistă, în fond – au, după 35 de ani de căderea comunismului, o aderenţă înspăimântătoare la o parte a populaţiei. Cum poate fi explicată situaţia aceasta? Dar îndreptată?

Societatea românească nu a trecut după Al Doilea Război Mondial printr-o defascizare reală, cum s-a întâmplat în Germania de Vest, spre exemplu. Și asta în pofida unor procese judiciare postbelice. Regimul comunist, instalat treptat între 1945-1947, a urmărit doar să-și elimine adversarii și să-și impună propria agendă totalitară. De asemenea, în România nu a existat un proces de decomunizare după 1989, ci o transformare a regimului comunist. Eșaloanele doi și trei ale partidului-stat, Securității, administrației și economiei au preluat puterea, au profitat de perioada tranziției pentru a acumula resurse și influență, remodelând instituțiile și influențând societatea în funcție de interesele lor.

În ultima vreme s-a vorbit în spațiul public mai ales despre nostalgia după comunism, care a ajuns să fie împărtășită de o majoritate a respondenților la sondaje, după decenii de creștere continuă. Societatea noastră s-a confruntat însă după 1989 cu o nostalgie nu doar după comunism, ci și după alte perioade istorice, chiar dacă mai scurte, îndeosebi după cele în care puterea a fost deținută de dictatori care au guvernat invocând valori ultraconservatoare sau fasciste. Explicațiile pentru aceste manifestări nostalgice sunt multiple. Este vorba de memoria istorică neașezată, de neasumarea trecutului, de lipsa de cunoaștere istorică, de valori sociale autoritare, de complexe de inferioritate și de nemulțumire față de prezent.

Pentru a schimba această situație, care prezintă un potențial periculos pentru democrația românească și stabilitatea politică și socială, avem nevoie de o educație solidă, atât în școală, cât și în afara ei. În prezent, există discipline obligatorii dedicate istoriei Holocaustului și comunismului, realizate de colective de autori, cercetători și profesori, și predate în liceu. De asemenea, avem câteva muzee – prea puține – dedicate evenimentelor petrecute în România secolului trecut. Dacă oamenii din sistemul educațional își fac bine treaba, există șanse ca rezultatele așteptate să apară, fie și parțial, într-un interval de timp rezonabil. În plus, este necesară o dezbatere publică autentică, care să încurajeze cunoașterea și participarea. Mă tem însă că, în profunzime, persistă un dezinteres considerabil și chiar o opoziție surdă față de interiorizarea unei perspective critice asupra trecutului nostru.

Importantă mi se pare și aplicarea fermă a legii în fața derapajelor antidemocratice, care vizează atacarea fundamentelor democrației liberale, precum negaționismul și cultul dictaturilor și liderilor acestora. Am văzut de-a lungul anilor cum diverși extremiști – nu doar arhicunoscuții George Simion, Diana Șoșoacă și Călin Georgescu – au încălcat frecvent legea nr. 217/2015, promovând simboluri legionare, dar și comuniste, făcând apologia celor vinovați de crime în istoria noastră recentă sau incitând la ură împotriva unor grupuri etnoculturale, religioase sau de altă natură. Mai grav este că instituțiile însărcinate cu aplicarea  legii au fost adesea pasive. Abia în ultimele luni s-au făcut pași mai hotărâți în această direcție. Însă aceste întârzieri au consecințe serioase asupra coeziunii sociale și a încrederii în stat.

Aș sublinia, totodată, rolul esențial al mass-media nu doar de a informa, ci și de a forma opinia publică. Avem nevoie și de inițiative civice și comunitare, de cetățeni activi, implicați în apărarea valorilor unei societăți deschise. Să o spunem tranșant: democrația liberală are șanse reale de supraviețuire doar dacă oamenii își iau în serios cetățenia.