Către o istorie europeană a totalitarismului

Compararea celor două rușini absolute ale secolului XX, Gulagul și Holocaustul, duce adesea la neînțelegeri și sentimente ofensate în rândul victimelor uneia sau celeilalte dintre aceste monstruozități. Este regretabil, pentru că, de fapt, niciunul din aceste experimente nu va fi vreodată reamintit îndeajuns.

 

Așa cum arăta Alain Besançon, există un fel de amnezie în privința crimelor comuniste, la fel cum există o hipermnezie în legătură cu Shoah-ul (Le malheur du siècle). După cum explica același istoric francez, aceasta nu se întâmplă pentru că există o încercare a unui grup de a monopoliza memoria suferinței în secolul XX. Originile fenomenului sunt de căutat în faptul că acest comunism a fost adesea privit ca progresist, anti-imperialist și, încă și mai important, anti-fascist.

Comunismul a știut cum să pozeze în urmaș al Iluminismului și mulți au fost înșelați de pretenția sa raționalistă și umanistă. În opinia mea, agenda de cercetare sugerată inițial prin Cartea neagră a comunismului a presupus o regândire nu doar a comunismului și fascismului, ci și a opuselor lor, anti-fascismul și anti-comunismul.

Cu alte cuvinte, nu toți cei care i s-au opus lui Hitler au fost prieteni ai democrației și nu toți cei care s-au împotrivit lui Lenin, Stalin, Mao sau Castro erau liberali bona fideCartea Neagră i-a obligat pe mulți în Franța, Germania, Statele Unite și, dacă mai trebuie menționat, Europa de Est și Centrală, să admită că cei „care au garantat minunile Uniunii Sovietice au servit la legitimarea masacrului a milioane. …[Ei] și-au prostit propriile societăți în a vedea milioanele de cadavre ca pe o măreață promisiune a unui viitor mai bun” (Omer Bartov).

Rumoarea stârnită de Cartea Neagră a ajutat la aducerea în prim-plan a nevoii pentru pomenirea crimelor comuniste, cât și pentru reevaluarea distrugerii și crimelor fără precedent comise de atât de multe regimuri în numele acestei ideologii, cu girul celor care au preferat să-și țină ochii și urechile strâns închise.

În măsura în care există anamneza violenței leniniste, o problemă fundamentală este aceea că subiecții traumei aparțin în cea mai mare parte unor categorii sociale, și mai puțin unora naționale, etnice (precum în cazul Holocaustului). Această chestiune este direct legată de diferența discutată anterior: comunismul s-a aflat în război cu propria societate. Și chiar și sub cele mai moderate avataruri (Ungaria lui Kádár, URSS-ul lui Gorbaciov sau China contemporană), atunci când o parte a societății a amenințat existența însăși a sistemului, pârghiile represive (cvasi-teroriste) au fost activate spre a izola și înlătura „focarul de infecție”.

În aceste condiții, încadrarea istoricului Dan Diner a dilemei este remarcabilă: „Memoria «sociocidului», crimei de clasă, este arhivată, nu transmisă generațional precum în cazul genocidului. … Cum pot fi păstrate vii în amintirea colectivă crimele care eludează componenta etnică și astfel o memorie de lungă durată? Pot fi memorializate într-o formă adecvată crimele comise nu în numele unei colectivități, precum este națiunea, ci în numele unei construcții sociale, precum clasa?” (vezi contribuția sa în volumul The Lesser Evil)

S-a întâmplat adesea ca o asemenea interogație să fi fost rezolvată prin intermediul creării artificiale a unei „componente etnice”. În fostul Bloc Sovietic, comunismul a fost prezentat în principal ca un produs de import rusesc, în vreme ce liderii locali au intrat într-o vag definită categorie a colaboratorilor sau „elementelor străine față de națiune”.

A mai fost doar un pas de la această invenție și până la reînnoirea vechii fantome a Żydokomunei (iudeo-bolșevismul). Dar esența problemei este aceea că, în pofida eforturilor lui Stéphane Courtois și ale celorlalți autori ai Cărții Negre, o unealtă comună a morții poate fi imaginată, dar o memorie colectivă, transnațională a crimelor comunismului nu există.

La începutul secolului XXI, prin intermediul variilor documente pan-europene care au fost adoptate de către Uniunea Europeană sau Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, au fost făcuți primii pași în această direcție. Experimentul leninist (anume, mișcarea comunistă mondială) s-a dizolvat în narațiuni naționale ale traumei și vinovăției înainte de dispariția ideologiei. Totodată, rămân provocări considerabile în integrarea imensei traume produse de regimurile comuniste în ceea ce numim astăzi istorie europeană.

 

Articol publicat şi pe Europa Liberă.

 

Print Friendly, PDF & Email
Publicitate



Articole din aceeaşi categorie:

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.