Păcatul indignării vs dreptul ofensării?

În democrație, printre altele, există atât dreptul de a ofensa, cât și acela de a te indigna. Ambele motivate moral, nu altfel. Modul în care o faci, nivelul traducerii sensibilității religioase, etice și estetice contează, desigur. Dar manifestarea indignării nu o face pe aceasta vreo clipă blamabilă. Doar dezirabilă.

A te simți ofensat și a te indigna nu e semnul unui subteran complex de inferioritate sau al unui presupus „bigotism” religios și cultural, care răbufnește mai grotesc decât însăși batjocorirea oficială a orice, chiar și a incomodului creștinism, univoc și recurent atacat. Mai ales în atent alese cadre și evenimente publice care oferă imensă vizibilitate.

De ce oare? Care e înalta rațiune justificatoare? Răspunsurile sunt mai puțin grele decât pare, promotorii obscenității publice isteric sau doar ironic anticreștine, evitând cu talent nativ subtilitatea.

Democrația presupune prezența neprivilegiată a tuturor vocilor ce compun o societate care se exprimă  prin toți reprezentații ei, aristocrați sau plebei, culți sau inculți, credincioși sau necredincioși, conservatori sau progresiști. Corul democratic nu exclude însă pe nimeni și nu e corul monoman al unei „tragedii” pe tema discriminării sexuale clamate provocator-victimizator de periferia care detestă și, în ultimele decenii, asaltează ideologic centrul. Acesta a aparținut și va aparține totdeauna omului obișnuit și familiei care duce societatea mereu mai departe. Normalității, pentru că aceasta, spre binele lumii și spre deosebire de exceptarea firescului va avea mereu de partea sa natura umană.

Ar putea o minte normală, deci nepervertită, să identifice centrul existenței, al societății și preocupărilor omenești cu actul sexual, promovarea și idolatrizarea acestuia, cu folosirea lui ca muniție în torpilarea stâlpilor civilizației creștine europene?

Ca simpli oameni care stăm sub cupola aceluiași Cer, putem doar tinde spre ataraxia divină. Nu și spre indiferentism, care nu e deloc sinonim cu prima. Drumul până la ecuanimitatea divină ne îngăduie cu siguranță și scurte răgazuri de indignare. Poate chiar răgazurile împlinirii acestei datorii morale. Cel puțin indignarea justificată de asalturile abjecției profanatoare care așază sexul depravat în locul cel mai curat, acela al sacrului. Experiența acestuia e provocată uneori inclusiv de artă. Batjocorirea acesteia, siluirea ei ideologică în sordidul „cabaret al neantului”, nu par a fi apanajul normalității civilizatoare.

Este clar și liniștitor că Dumnezeu nu este afectat de nicio formă de perversitate omenească, de prostie agresivă și autodistructivă, oricât de toxic ideologizată, așa cum nu e afectat de ideea „morții Sale” declarată cândva grăbit și înțeleasă greșit, împărtășită însă cu lăcomie de cei ce cred inept, orbiți de viciu și capriciu, că „totul e permis” și că „să interzici, e interzis”.

A lua atitudine favorabilă bunei-cuviințe, artei reale, nu siluite, religiosului sănătos, nu patologic, normalității în general, care nu cunoaște variațiuni pe temă, este mai degrabă un bun reflex moral decât manifestarea unui detestabil bigotism sau fals alarmism.

Realitatea e însă realitate și nu e bine, nici rațional, să inventăm un alt cuvânt pentru a o desemna.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News