„Viitor de aur țara noastră are?”

Există o altă cale pentru România în afara căii europene pentru care au trăit intens, militat, trudit și murit cei mai importanți oameni din istoria României moderne? A-i sfida batjocoritor post-mortem înseamnă, oare, fie și vag, naționalism sau patriotism?

„Viitor de aur țara noastră are?” Consubstanțialitate cu mafiotismul televizual, antireformism zvârcolitor, filolegionarism, antioccidentalism rusofil, calomnii, injurii, obscenități, amenințări publice cu violența, ticăloșie cu chipul mincinos al solidarității cu săracii nației și cu personalități ale istoriei naționale care s-ar sfredeli în mormânt să știe cine a ajuns să-i revendice azi, blamarea și anunțarea desființării unei instituții care încurajează bunul-simț și cultura dialogului jurnalistic, opunându-se, în baza Legii/ Codului Audiovizualului transformării spațiului mediatic într-o mahala sordidă, într-un bordel al politicianismului mafiotizat și într-un fief al propagandei rusești antinaționale, analfabetism economic și cultural, populism! Sunt, toate acestea, măcar vecine cu ideea de europenism?

Există o altă cale pentru România în afara căii europene pentru care au trăit intens, militat, trudit și murit cei mai importanți oameni din istoria României moderne? A-i sfida batjocoritor post-mortem înseamnă, oare, fie și vag, naționalism sau patriotism?

Unde poate ajunge România – deviată propagandistic de la singura cale a prosperității și civilizării sale firești (posibile doar cultivând-și rădăcinile organice europene) – prin alienarea și turmentarea ei sistematică cu politici de troc și iarmaroc, cu minciuna măgulitoare a superiorității naționale în tot și în toate, vulgată cântată post-ceaușist chiar și după 36 de ani? Chiar trebuie să verificăm suicidar unde putem ajunge pe o asemenea cale a iraționalului, a prostului gust și a sfidării realității prin ascunderea ticăloasă a adevărului despre noi înșine?

Încotro ne dorim totuși să mergem? Spre un viitor nepustiit etic și moral, stabilizat economic, protejat militar în fața Marelui Răpitor pravoslavnic de la Răsărit, sau spre unul al butaforiei de toate felurile, inclusiv religioase, al bandelor înalt protejate, al analfabetismului total nefuncțional, al unui ospiciu național în care decebalii, napoleonii, georgilienii și alți vlahi dintr-o Românie transformată patologic în Valahala vor decide că ziua e noapte, Ortodoxia e ortodoxism și patriotismul e naționalism? Viitorul unei țări nu ar trebui niciodată amenajat ca fundătură, ca recădere în trogloditism și ca ieșire dezonorantă din istorie.

Chiar suntem un popor creștin dincolo de recensământ? Sau doar unul total amnezic moral, cultural și religios, ajungând să-i disprețuim pe cei mai buni și frumoși oamenii din istoria noastră, pe cei ce au iubit cu-adevărat această țară, în timp ce-i credităm orbește tocmai pe cei ce nu dau doi bani pe ei?

Imensul om de cultură Nicolae Steinhardt, devenit părintele Nicolae de la Rohia, închis și torturat în închisorile comunismului după care sunt unii azi nostalgici, cel care L-a îmbrățișat baptismal pe Hristos în întunericul temniței, care nu s-a înregimentat în niciun totalitarism și căruia îi datorăm una dintre cele mai valoroase cărți din patrimoniul spiritualității românești, Jurnalul fericirii, ne vorbește și azi, după patru decenii, din ce în ce mai actual, despre adevăratul creștinism. Îl mai auzim? „Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi. Cum de-ar fi putut proslăvi prostia Cel care ne dă sfatul de-a fi mereu treji ca să nu ne lăsăm surprinşi de satana? Creştinismul neajutorat și neputincios este o concepție eretică, deoarece nesocotește îndemnul Domnului:  «Fiţi înţelepţi…!»”

Să fim!  Să nu mai răstignim adevărul, mințind în numele Bisericii lui Hristos! Să nu ne (mai) lăsăm prostiți!