Autoritarismul competitiv al primului regim Iliescu


Antitotalitarismul era mai degrabă un slogan oportunist decât o convingere reală între sprijinitorii FSN. Ceea ce la Budapesta, în perioada Revoluției Maghiare din octombrie-noiembrie 1956, se petrecuse în decursul a zece zile, anume destrămarea monopolului puterii în mâinile unui singur partid, avea să dureze în România mai bine de cinci ani.

 

Lovitura de stat din 1989 (pomenită și de Nicolae Ceaușescu în timpul simulacrului de proces încheiat cu execuția fostului dictator și a soției sale în ziua de 25 decembrie) nu a fost una de tip clasic. O lovitură de stat ar fi însemnat o acțiune de genul celei organizate în noiembrie 1989 în Bulgaria, unde Todor Jivkov a fost debarcat și înlocuit în fruntea partidului cu Petar Mladenov.

În PCR nu a existat o asemenea aripă de tip reformator și scenariul bulgar era imposibil de realizat. Pentru camarila lui Ceaușescu, speranța consta în venirea la putere a „delfinului” Nicu.

Deci, atunci când vorbesc despre lovitură de palat (ori de stat), mă gândesc la trecerea Armatei și Securității de partea grupului care avea să se coaguleze sub numele de consiliu al FSN (în special Ion Iliescu, Petre Roman, Marțian Dan, Virgil Măgureanu, Gelu Voican și alți câțiva, între care azi uitatul Cazimir Ionescu). Pluralismul era doar o concesie temporară. A trebuit să vină lupta din anii următori pentru a deschide spațiul politic și a recunoaște că revoluția inițială fusese nu doar o explozie haotică de nemulțumire, ci o acțiune colectivă cu scopuri radical antitotalitare (anticomuniste).

Peter Siani-Davies a propus o analiză similară, opunându-se tentativelor de relativizare a semnificațiilor evenimentelor respective (vezi Revoluția română din decembrie 1989). Citez din concluziile cărții: „Suma revoluției este mult mai mult decât teroriștii și Frontul Salvării Naționale, și orice studiu care nu recunoaște acest lucru riscă să diminueze rolul miilor de oameni care au ieșit cu curaj pe străzi pentru a-l sfida pe Ceaușescu. Acești protestatari au fost cei care au făcut revoluția română din decembrie 1989 și, în ultimă instanță, o parte din aceștia au fost cei care au asigurat radicalismul evenimentului”.

Ceea ce-au realizat atât Ruxandra Cesereanu, cât și Peter Siani-Davies a fost tocmai necesara accentuare a faptului că sfârșitul tiraniei nu s-a petrecut în urma unor manevre de culise, ci ca urmare a unei altruiste și neînfricate revolte de masă care, prin consecințele sale, a fost în chip cert revoluționară.

Revoluția din decembrie 1989 a dus la un conflict acut între cei care doreau o democrație pluralistă și susținătorii unei „democrații autoritare”. În urma deschiderii spațiului politic, odată cu prăbușirea dictaturii, în România a urmat o perioadă de confruntări, unele chiar violente, între partizanii pluralismului de tip vestic, inclusiv adepții monarhiei constituționale abolite abuziv de comuniști, și cei ai unui „despotism luminat”.

Aceștia din urmă, grupați în jurul liderilor FSN, și în primul rând în jurul grupului Iliescu-Marțian Dan-Petre Roman, au pariat pe un model autoritar reformat. „Fără isme și fără partide”, proclama Silviu Brucan. Ion Iliescu cerea o „democrație originală”, afirmând că pluralismul politic ar fi vetust. În ianuarie 1990, FSN mobilizează muncitorii de la IMGB și alți mamuți industriali staliniști pentru a intimida partidele democratice și societatea civilă.

Ceea ce vreau să subliniez aici este că liderii FSN erau tributari modelului mental leninist de tipul „care pe care”. Mai mult, formați în școli de tip bolșevic, ei nu aveau niciun fel de răbdare ori înțelegere pentru acțiunile politice spontane. Asemenea lui Lenin, ei jurau pe un monolitism pe cât de persistent, pe atât de greu avuabil. FSN se pretindea democratic, însă formulele politice pe care le practica și încuraja erau de tip autoritar. Noul regim politic era, așadar, unul hibrid, în cel mai bun caz de genul „autoritarismului competitiv”, despre care s-a scris masiv în literatura politologică.

Oroarea de „forțele stihinice” ale revoluției era dimensiunea fundamentală a acestei matrice comportamentale. Antitotalitarismul era mai degrabă un slogan oportunist decât o convingere reală între sprijinitorii FSN. Ceea ce la Budapesta, în perioada Revoluției Maghiare din octombrie-noiembrie 1956, se petrecuse în decursul a zece zile, anume destrămarea monopolului puterii în mâinile unui singur partid, avea să dureze în România mai bine de cinci ani. Una dintre cauze – deși nu singura – a fost continua agresiune simbolică exercitată de FSN (și de diversele sale încarnări ulterioare) împotriva Opoziției democratice. Expresii de genul „o anumită parte a presei”, „golani” și câte altele trădau aceeași aversiune în raport cu ideea diversității și a competiției libere a valorilor și opiniilor.

 

Articol publicat şi pe România Europa Liberă.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.