Un (fel de) manual alternativ de cultură civică


Cea mai recentă carte a lui Cristian Preda, De ce ațipesc parlamentarii? Și alte întrebări pestrițe despre politica românească, e una a deschiderii inteligente către politică.

 

În 2016, Cătălin Avramescu publica la editura Humanitas volumul Cum alegem? Un portret al democrației pe înțelesul tuturor. O carte care se pune(a) de-a curmezișmul unei ignoranțe uriașe, recunoscute și afirmate ca atare chiar de autor în cuvântul introductiv: „Ignoranța alegătorilor este șocantă. O avalanșă de studii o dovedesc. Majoritatea alegătorilor din Statele Unite nu știu care sunt cele trei puteri enumerate de Constituție. Mulți nu cunosc numele celui care îi reprezintă. Unul din zece nu își amintește nici măcar cuvintele imnului național. În momentele lor de sinceritate, politicienii recunosc aceste lucruri. Pentru Winston Churchill, «cel mai bun argument împotriva democrației este o discuție de cinci minute cu un alegător oarecare». Pentru cazul României, nu am găsit studii sistematice cu privire la ignoranța alegătorilor. Am ajuns în acel punct al declinului în care nici măcar nu ne mai uităm în oglindă înainte de a ieși în piața publică. Deducem însă, din puținele informații disponibile din anchetele culturale, că situația este mai rea decât în Statele Unite sau Europa de Vest. Suntem țara cu cel mai mic consum cultural din Europa”.

În 2020 – de puține zile, de fapt –, pe piață apare o altă carte care are multe asemănări de familie cu cea menționată mai sus: volumul unui alt politolog de cel mai înalt nivel de la noi (și, de fapt, nu numai politolog, ci și – cu mai mult de un deceniu – politician activ și, de asemenea, pentru doi președinți, un consilier și strateg important). E vorba despre cartea lui Cristian Preda De ce ațipesc parlamentarii? Și alte întrebări pestrițe despre politica românească. La aceeași editură: Humanitas. E o carte care atacă – dar nu neapărat frontal – aceeași temă a ignoranței, cu corelativul său (uneori, mult mai periculos), uitarea: „Mulți nu știu – sau au uitat – ce s-a petrecut în anii nouăzeci, iar uneori nici măcar în vremuri mai recente. N-ar strica, mi-am zis, o expunere succintă a politicii din această perioadă densă în schimbări. Am pornit, pentru a o alcătui, de la câteva întrebări auzite frecvent în spațiul public. Ca să le dau răspunsuri, am folosit informații generale despre instituții și proceduri, despre politicieni mai carismatici ori mai nesuferiți, despre modul în care s-a reinventat democrația noastră preluând ceva din trecut sau, alteori, dorind cu tot dinadinsul să-l îngroape. Am căutat să lămuresc evoluții încâlcite comparând perioada recentă cu episoade mai vechi ale istoriei noastre, dar și cu ce se întâmplă în alte regimuri europene de azi. Subtitlul cărții include termenul «pestrițe», suficient de ambiguu pentru a vă lăsa libertatea de a alege unde ați încadra răspunsurile formulate”.

Încă o dată: anii de apariție pentru cele două volume sunt următorii: cartea lui Cătălin Avramescu – 2016; cartea lui Cristian Preda – 2020. În 2016 a fost an (dublu) electoral la noi: mai întâi locale, apoi parlamentare. Tot atunci, în noiembrie, alegeri în Statele Unite. În 2020 e, schimbând ceea ce e de schimbat, cam la fel: locale (în toamna, de data aceasta; chiar în septembrie) și (foarte probabil) parlamentare. Plus, în noiembrie, cert, alegeri în Statele Unite. Ambele cărți – deși mici ca dimensiuni, cu o materie densă – sunt modalități pedagogice foarte inteligente de a vorbi despre ceva (îmi vine să spun) esențial uman: ce e – în articulațiile sale teoretice și în ipostazierele sale practice (românești în cazul de față) – politica. Și, automat, ce e / care e istoria recentă a politicii și a ideilor politice. Contextul electoral (și din 2016, și din 2020), așadar, ar putea fi luat în calcul drept element accelerator pentru a primi acest tip de pedagogie (din nou: foarte inteligent construită și prezentată).

În calitate de cititor încântat al ambelor volume (încântat și de conținut, și de forma găsită de cei doi autori pentru a spune „povești” ale unor idei politice mai greu de digerat), găsesc că e o diferență de accent între cele două cărți. Volumul lui Cătălin Avramescu e – cum să spun – mai teoretic, mai orientat (într-un stil și cu un decupaj tematic admirabile) către ceea ce compune softul politicii. Cartea lui Cristian Preda merge mai mult către teme, instituții, evenimente; discursul e orientat oarecum, mai mult spre un fel de hard al politicii. Iată, mai precis, despre ce e vorba în cartea dlui Preda: tema revoluției din decembrie 1989; tipul de regim politic românesc; democrație – repere & proces; ce e statul de drept în România; pluralismul și doctrinele politice (ce e stânga, ce e drepta – în teorie și în practică); reprezentarea efectivă a minorităților; ce e votul și cum se exercită acesta; istoricul și specificul referendumurilor de la noi; ce e o candidatură la Președinția României; cine a fost cel mai bun președinte al țării; ce e primul-ministru și cum se ajunge în această funcție; Guvernele României postdecembriste – analiză comparativă; rolul și limitele parlamentarilor; puterea reală a străzii; influența presei; filo-europenism și anti-europenism.

Pentru nici una dintre temele enumerate mai sus (teme care au, desigur, și subteme în carte), discursul autorului nu este unul scorțos, „academic” (în sensul acela greu digerabil); pe de altă parte, niciuna dintre bornele tematice atinse în carte nu are parte de vreo analiză „ideologizantă” sau care să se abată de la o „politică” a nuanțelor. Un singur exemplu, sub forma unui punctaj incomplet, despre cum problematizează aici dl. Preda, într-o speță dintre cele mai spectaculoase din carte: și anume, „care președinte a fost cel mai bun?”. 1.Compararea președinților post-1989 – căreia i-au căzut pradă în repetate rânduri și mass-media, și institute de sondaje – cu Nicolae Ceaușescu e fără sens; dictatorul comunist era ales în unanimitate în niște farse electorale, restul președințior au fost aleși în cadrul unor confruntări deschise. 2. Evaluarea președinților e făcută „de spirite partizane”; în timp, ea se poate schimba; la fel, și opinia majorității (dubla finala prezidențială Constantinescu-Iliescu e caz-școală în acest sens). 3.La analiza instituțională, e elementar de ținut cont de România nu e republică prezidențială. Prin urmare, la acest tip de analiză e obligatoriu de introdus „în ecuație” relația președintelui cu guvernul (cu premierul, mai ales) și, pe cale de consecință, cu Parlamentul. 4. Privind această temă prin „lentila” unui proiect de durată, lucrurile devin și mai complicate: intrarea și integrarea României în UE e o operă politică în care sunt implicați cel puțin trei președinți, dacă nu cumva chiar toți patru de până acum de după 1989. 5.Un bilanț posibil – dar nu neapărat o ierarhie – se poate face notele/faptele tari cu care fiecare dintre președinții de după 1989 poate fi asociat și peste 50 sau 100 de ani – cele patru liste prezentate în acest sens de dl Preda sunt, pentru fiecare șef de stat, foarte convingătoare. 6.Un alt unghi de analiză – care, nici el, nu ierarhizează, dar nuanțează și mai mult lucruri în privința analizei comparate cu privire la președinții României – e despre acele împrejurări care schimbă sau pot schimba un mandat –„modul de gestionare a neprevăzutului construiește un portret”.

Compusă din texte scurte – le-am putea numi, fără să exagerăm cine știe ce, niște pastile ale moderației –, cu o magistrală știință a dramatizării (deci a dozării argumentelor), cartea lui Cristian Preda e (și) una a deschiderii inteligente către politică; poate chiar a unei treziri – responsabile – la politică. O carte mică, dar mai ales admirabilă!

 

Articol publicat şi în Revista 22.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.