Roşu & roz

„Splendida”, „tinereasca”, „idealista”, „gratuita”, „dezinteresata” mişcare studenţească din Mai 1968 n-a fost decât un sordid episod al încercării comuniştilor francezi de a-şi impune prin violenţă ideologia. În lumea actuală, dominată (şi dependentă) de manipulări şi minciuni agresive, adevărurile factuale trec complet neobservate.

Am aşteptat dinadins să treacă luna mai. Eram foarte curios să văd cum se va raporta intelectualitatea (nu neapărat de la noi) la două evenimente petrecute în urmă cu o jumătate de veac, în anul 1968. Este vorba despre aşa-numita „primăvară de la Praga” şi despre mişcările studenţeşti din Franţa.

Pe cea dintâi, istoriile o descriu lapidar drept intervalul dintre 5 ianuarie 1968, când în fruntea Partidului Comunist din Cehoslovacia a fost ales prim-secretar Alexander Dubcek, şi zdrobirea cursului reformist imprimat de acesta, la 21 august. Opt luni a durat până când tancurile sovietice (flancate de alţi membri ai Tratatului de la Varşovia) au aterizat la Praga, punând capăt celei de-a doua încercări serioase (prima avusese loc la Budapesta, în 1956) de a încheia socotelile cu comunismul. S-a văzut limpede, şi în 1956, şi în 1968, că ideologia bolşevică nu poate fi reformată. Ea este sau maximalistă, hard, autoritară, dictatorială, sângeroasă, represivă, sau nu e deloc.

N-am detectat încă nicio tentativă de a discuta implicaţiile represiunii sovietice din vara lui 1968. Mi se va replica, poate, că încă nu e timpul pierdut, că vor fi, cu siguranţă, simpozioane, manifestări, rememorări la scară mare. Îmi stăpânesc zâmbetul ironic, deoarece ştiu că în lumea academic-intelectuală lucrurile nu merg chiar aşa. Orice acţiune serioasă presupune o pregătire îndelungată. De pildă, bicentenarul naşterii lui Marx. Universităţile occidentale, institutele de cercetări, presa stângistă au intrat în stare de excitaţie cu cel puţin doi ani în urmă. Cam de atunci sunt bombardat cu invitaţii la simpozioane ori să scriu texte legate de „marele” eveniment. Nu se comentează deloc despre contribuţia Moscovei la anihilarea violentă a reformelor din Cehoslovacia. Probabil pentru că s-a vorbit prea mult despre ea la Campionatul Mondial de Fotbal.

Aveţi altă explicaţie? Eu am una: crimele stângii beneficiază în lumea de azi de prezumţia de impunitate. Logica învingătorilor din cel de-al Doilea Război Mondial s-a impus cu o forţă indestructibilă. Nici memoria, nici bunul simţ, nici asasinatele cinice nu au şanse în faţa conspiraţiei pecetluite de Stalin şi acoliţii săi occidentali. Slabe speranţe, aşadar, să beneficiem de „revizitările” lui 21 august 1968. Revizioniştii promarxişti nici măcar nu trebuie să se obosească să explice de ce reformele pragheze trebuiau oprite cu tancurile. Vacanţele, loisir-ul estival, lenea de gândire şi ignorarea metodică vor fi mai eficace decât orice simpozion sau culegere de articole pro-sovietice.

În schimb, partizanii lui Mai 1968 nu şi-au cruţat eforturile. Universităţile, televiziunile, radio-urile din Franţa şi Statele Unite n-au prididit să ridice osanale evenimentelor care au demarat sub forma revoltelor studenţeşti, pentru a sfârşi cu proclamarea sfidătoare a haosului, marcată de eşecul lui Charles de Gaulle. Lucrurile au rămas, oarecum surprinzător, în limitele (din fericire) irelevante ale campusurilor studenţeşti şi ale dezbaterilor intelectuale care nu mai interesează pe nimeni. O excepţie o constituie „reînscenarea” la Sorbona a evenimentelor de către neo-maoiştii de azi. Principala lor revendicare e ca programul de studii să fie redus de la şase semestre la cinci. De ce nu la niciunul?!

RTL, postul de radio cel mai ascultat din Franţa, a preluat cu energie misiunea de a vorbi mapamondului despre „binefacerile” violenţelor anarhiste din luna mai 1968 de la Paris şi din alte oraşe franceze. Retransmiterea evenimentelor şi reciclarea arhivelor sonore au reprezentat prioritatea absolută. Au revenit fantome ale trecutului, între care jurnalistul Serge July, co-fondator al ziarului „Libération” alături de (bineînţeles!) Jean-Paul Sartre şi alţi comunişti radicali. După ce au fost obligaţi să stea cu mâna întinsă la „capitaliştii veroşi” de genul Édouard de Rothschild, care i-a salvat de la faliment în 2005, gloria jurnaliştilor de la „Libération” a apus. Şi totuşi, influenţa lor ocultă e suficient de puternică pentru a pătrunde în mintea oamenilor nu cu pietrele şi sticlele incendiare, ca acum cincizeci de ani, ci otrăvindu-le auzul.

Urmăresc de la începutul lui 2018, cu o dezolare (cum să-i spun?) masochistă posteritatea unui lunar, „Le Magazine littéraire”, pe care l-am parcurs ani de zile cu multă plăcere. Intrat în insolvenţă la sfârşitul anului trecut, a revenit, sub titulatura „Le nouveau Magazine littéraire”, cu un program ideologic de-o agresivitate stângistă inimaginabilă. Locul recenziilor şi „dosarelor” pe teme culturale a fost luat de o înşiruire ameţitoare de articole şi interviuri ce propagă extremismul comunist. Condusă de Raphaël Glucksmann (vai, chiar fiul lui André!), publicaţia depăşeşte în grosolănia limbajului, radicalism şi extremism tot ce-am citit eu vreodată în presa stalinistă a anilor 1950 din România. Fără nicio jenă, Glucksmann reciclează mizeriile lui Sartre, pentru care generalul de Gaulle era un „maquerau réac”, un „crétin pompeux”, un „foutu salaud” şi, pentru care, evident, „tout anti-communiste est un chien”. El vorbeşte de „râgâieli identitare”, „majorităţi ideologice” de extremă stângă, de „parfumul utopiei”, iar idealul lui constă în „gândirea unei mişcări care, abolind privilegiile noastre de oameni, să ne elibereze pe toţi”! Sigur, „homme” poate fi citit, în cheie radical-feministă, şi ca „bărbat”. Datele problemei rămân însă aceleaşi: „cineva” trebuie să dispară, spre fericirea omenirii!

Deşi în numărul din martie a.c. celebrarea lui Mai 1968 a pornit ca din puşcă, se pare că ecourile n-au fost pe placul celui care-şi asumă rolul de Saint-Just al comunismului cu faţă mitocană. Niciun cuvânt în numărul din aprilie, mai nimic în cel din luna mai. Iar în iunie, tăcere totală. Nici măcar interviul pe care-l ia îndrăcitul redactor-şef lui Daniel Cohn-Bendit, unul din liderii mişcărilor studenţeşti din 1968, n-a furnizat suficiente gloanţe ideologice pentru a spori miza bătăliei care nu mai impresionează, totuşi, pe nimeni. Discuţia cu Cohn-Bendit trebuie să fi fost o mare dezamăgire pentru junele Glucksmann. „Daniel cel Roşu”, devenit prin contaminare ecologică „Daniel cel Verde”, e sastisit, pe faţă, de Mai 1968. A şi spus-o direct, iritat, că nu-l amuză postura de „paznic de muzeu”. Cu alte cuvinte, pentru el evenimentele tinereţii sunt moarte şi îngropate.

Cam aceeaşi concluzie poate fi trasă şi dintr-un alt interviu al lui Cohn-Bendit, din „The New York Review of Books”, din 10-23 mai 2018. Anunţat, asemeni celui din „Le nouveau Magazine Littéraire”, pe copertă, nici acesta nu are suficientă energie ideologică sau intelectuală pentru a scoate din amorţeală lumea de astăzi. O lume în care, cum admite însuşi Cohn-Bendit, există „prin comparaţie, incredibil de multe libertăţi”.

Şi totuşi, am găsit în fiecare din cele două interviuri câte-o frază ce merită citată. Prima e din lunarul francez. Vorbind despre contextul în care s-au iscat protestele studenţilor parizieni, Cohn-Bendit descrie strategiile extremei stângi, care a reuşit să-i atragă pe studenţii maoişti într-o niciodată scuzabilă alianţă cu criminalii şi cu apărătorii criminalilor: „… la stânga, comunismul a determinat milioane de cetăţeni bine intenţionaţi să cauţioneze Gulagul sovietic şi Laogai-ul schinezt, cele mai sinistre violări ale drepturilor omului.” Celălalt citat, din bilunarul new-yorkez, dezvăluie esenţa revoltelor aparent anarhice din primăvara pariziană a lui 1968. CohnBendit deplânge în interviul luat de Claus Leggewie, sub titlul 1968: Power of the Imagination, faptul că mişcarea studenţească a fost anihilată prin înţelegerile făcute între viitorul preşedinte al Franţei, Jacques Chirac (pe atunci, secretar de stat la Ministerul Muncii) şi sindicatele conduse de comunistul Georges Séguy. Fostul partizan al baricadelor identifică în acest deznodământ miopia bolşevicilor francezi, aflaţi în spatele revoltelor studenţeşti (altminteri, cum ar fi avut ei puterea să oprească evenimentele, dacă n-ar fi fost furnizorii vreascurilor care au pornit focul?) Retroactiv, Cohn-Bendit percepe situaţia în termeni încărcaţi de regret: „Comuniştii francezi n-au înţeles că noi le pavam drumul spre putere.” Nimeni n-a spus-o vreodată mai clar.

„Splendida”, „tinereasca”, „idealista”, „gratuita”, „dezinteresata” mişcare studenţească din Mai 1968 n-a fost decât un sordid episod al încercării comuniştilor francezi de a-şi impune prin violenţă ideologia. În lumea actuală, dominată (şi dependentă) de manipulări şi minciuni agresive, adevărurile factuale trec complet neobservate. Mişcările de extremă stângă occidentale sunt servite de propagandişti ce au nu doar un evident talent retoric, dar beneficiază şi de sponsori generoşi.

Spuneam mai sus că „Libération” a fost salvat de la colapsul financiar de un vlăstar al uneia din marile familii de finanţişti ale planetei. La fel, astăzi, „Le nouveau Magazine littéraire“ e finanţat tot de-o întreprindere capitalistă prosperă. În stilul binecunoscut al „transparenţei” stângii, revista nu-l menţionează. E suficient să ştim că redactorul ei şef e un apropiat al lui Benoit Hamon, fost candidat socialist la preşedinţia Franţei în 2017, campion al legalizării cannabisului şi-al eutanasierii. Ceea ce închide destul de repede „cercul suspecţilor.”

Chiar dacă aceste lucruri nu par să intereseze pe nimeni, ele trebuie reamintite. Altminteri, riscăm ca şi semnificaţia politică şi militară a invaziei din 21 august 1968 să se evapore de parcă nici n-ar fi existat. Iar din ea să supravieţuiască doar imaginea ambiguu-grotescă a tancului sovietic vopsit în roz, plasat într-una din pieţele capitalei cehe.

Articol publicat şi în România Literară.

Print Friendly