Exilul și împărăția

Un laitmotiv al propagandei feseniste era calomnierea, anatemizarea și stigmatizarea exilului românesc. La ora actuală, discursul anti-diaspora este refuncționalizat în chip pervers.

Titlul acestui succint text este inspirat de Camus. Mă gândesc că a sa etică a revoltei ne poate întări și inspiră în aceste momente de confruntare cu un regim de o abjecție greu de întrecut. Dictaturile comuniste erau oribile, iar noi știam că sunt infecte. Ceea ce-au reușit succesorii întru Rău ai totalitarismului bolșevic este anestezierea morală a milioane de oameni. O performanță de un infinit cinism având ca efect disoluția conștiinței civice.

Tragicomedia pesedistă se joacă pe un scenariu conceput, încă de la începutul anilor 90, de politrucii Brucan, Iliescu, Marțian Dan, Bârlădeanu, Măgureanu, Iosif Boda și alții ca ei. Unul dintre scenariști era un profesor de marxism-leninism de la Institutul de Construcții, un exalatat iresponsabil și histrionic cu numele de N. S. Dumitru. Educat, ca și Iliescu, în URSS, Dumitru (prim-vicepreședinte al FSN în iunie 1990) vedea pretutindeni “dușmani ai poporului”. A dispărut de pe firmament, dar a lăsat în urmă o toxică mentalitate a învrăjbirii.

Un laitmotiv al propagandei feseniste era calomnierea, anatemizarea și stigmatizarea exilului românesc. Uzurpatorii nu se sfiau să arunce zoaie în Ion Rațiu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Radio Europa Liberă. La ora actuală, discursul anti-diaspora este refuncționalizat în chip pervers. Nu în ultimul rând, de condeiera pesedistă Alina Mungiu Pippidi, de nistorești și de nemernicele antene. Acestui discurs al urii noi îi răspundem cu unul al ironiei, lucidității și speranței, al încrederii în valorile și instituțiile euro-atlantice.

Articol publicat și pe MarginaliaEtc.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News