Ce nu poate avea legătură cu atitudinea creștină inspirată de Evanghelie

„Marele Inchizitor” râde sardonic, probabil, de câte ori ne surprinde într-una dintre aceste „poziții” necreștine, convenabile lui și de niciun folos nouă.  

Ce nu poate avea legătură cu atitudinea creștină inspirată de Evanghelie:

• Ne-recunoașterea sau uitarea Adevărului pe care pretinzi trufaș că Îl slujești; dacă chiar ai face-o și altfel decât ritualic, nu L-ai dezamăgi, abandonându-L pe taraba politicianismului sacrileg, care Îl ia în deșert și Îl transformă umilitor în agent electoral.
• Separarea „teologiei” de viață și a Bisericii de societatea reală, secularizată, compusă (și) din foarte multe milioane de oameni care (nu din vina lor) nu înțeleg sensul real al comunității de credință, speranță și dragoste, fondată pe Jertfa lui Hristos cel răstignit, întrucât aproape nimeni nu le traduce mesajul lui Hristos, Contemporanul nostru.
• Sofistica șerpească și siropoasă (opusul adevărului vertical care, oricât de amar, se mărturisește, nu se ocolește).
• Mimarea virulentă a smereniei (ești smerit, dar să se știe).
• Uciderea în efigie a adversarilor de idei, excluzând aprioric buna lor credință.
• Văruirea statornică a „mormintelor” doldora de necurăție.
• Ferirea atentă a privirii de cauzele reale ale anticlericalismului și cristofobiei moderne, care nu doar în ideologiile de sorginte iluministă își au rădăcinile, ci mai ales în interiorul „creștinătății” desprinse de ardentul creștinism și al „clericalității” (cu aere de infailibilitate în cele ale credinței) desprinsă de realitate.
• Clericalizarea ca filtru „sistemic” al manifestării libere a gândirii creștine, inclusiv laice, care nu disprețuiește și nu ignoră „cele ale Bisericii”, ci le „ex-plică” reverențios, neexpediindu-le ignorant în obosita afirmație „asta-i o mare taină”, la adăpostul căreia crește analfabetismul teologic. Tainicul, inclusiv cel al „dogmei”, care învelește sâmburele Revelației, nu reclamă imperios și sofistic ignoranța „babei murdare pe picioare”, ci atenția fertilă, luciditatea morală și înlăturarea „solzilor” de pe ochii minții luminate de credință. E și cazul, desigur, al foarte multor laureați ai premiului Nobel.
• Neutralitatea morală și alergia la claritatea (spirituală, mentală, verbală) confundată programatic cu „autoritatea” ecleziastică, moralmente oricât de goală.
• Pietismul mieros și conspiraționismul militant, ideologizat, colorat „creștin”, mângâiate „duhovnicește” pe creștet.
• Patetismul lăcrămos în numele lui Hristos.
• Credința de tip magic, căldicică, festivistă, fondată pe principiul „îți dau (Doamne) ca să-mi dai”.
• Filetismul nedreptcredincios, declarat o neglijabilă „schismă” bulgară, deși el roade adânc trupul Bisericii pe care spui că o reprezinți și din care acesta urlă răgușit ca lupul dacic la mitinguri ale mândriei că ești etnic rrromân și ortodox(ist).
• Înregimentarea în populismul politic niciodată creștinesc, degenerat în mesianism sacrileg și smintitor de popor sau doar sprijinirea lui ipocrită cu „argumentul” neutralității politice prost mimate, contrazise de realitate.
• Evitarea fricoasă a adevărului cotidian sau conjunctural care îți intră în ochi din toate părțile, mai puțin din partea pe care te-ai grăbit să o declari nevricos și apodictic „partea cea bună”, autosugestionându-te că tot ce cade în afara ei e doar eroare și chiar oroare.
• Contorsionismul obedient până la pământ în fața trepădușilor administrativi superiori, despre care știi destule ca să cârcotești imediat după ce le-ai sărutat onctuos mâna sau doar le-ai cerut „smerit” o „binecuvântare”.
• Confuzia între gesticulația ritualistă formală & birocratismul protopopesc și reala slujire a Bisericii.
• Ignorarea „crizei” (prilej ideal de folosire a discernământului creștin), criză a „cetății asediate” din interior, nu de cei ce atrag atenția asupra periculoasei insularizări a Bisericii în epoca transparenței, a comunicării și a necesarei mărturisiri publice, extra-liturgice.
• Tratarea criticilor evident binevoitoare și conjunctural necesare ca „terorism psihologic” manevrat „dușmănos” de „intelectualii publici”, sorosiști, ecumeniști, globaliști etc. (partitura abjecției interpretată de bătrâni securiști solidari cu întunericul și manipularea).
• Autovictimizarea și încrâncenarea în a constrânge realitatea care te „persecută” să recunoască, ea, nu tu, că se înșeală amarnic.
• Disponibilitatea de a-L învăța oricând pe Dumnezeu Însuși cum să-și facă treaba cu adevărat, neiertându-i existența tăcut mustrătoare, veșnic iubitoare.
• Ingratitudinea, ștergerea radicală a binelui care ți-a fost făcut cândva, nu chiar demult.

„Marele Inchizitor” râde sardonic, probabil, de câte ori ne surprinde într-una dintre aceste „poziții” necreștine, convenabile lui și de niciun folos nouă.  Altfel, desigur, totul ne este îngăduit…