Adevărata „Românie profundă” – o ciudăţenie istorică şi un miracol

Sigur, este justificat să fii pesimist, să fii deprimat zilele acestea când magnitudinea dezastrului istoric în care am ajuns a devenit atât de evidentă. Ceea ce se întâmplă cu ţara noastră, cu poporul nostru, cu societatea noastră este, pentru fiecare dintre noi, celor ce ne pasă, devastator: moral, psihologic, spiritual, identitar – devastator.

 

Există însă în toată această poveste sordidă pe care suntem, iată, nevoiţi să o traversăm împreună în Anul Centenarului şi o parte luminoasă. O parte fascinantă şi, într-un sens, miraculoasă. Şi cred că e bine că zilele astea să o avem în vedere şi pe ea. Pentru că numai aşa avem tabloul complet al experienţei istorice pe care o trăim şi pe care o definim chiar noi prin ceea ce facem, spunem şi suntem.

Iat-o:

România şi romanii, aşa cum îi vedem azi, sunt rezultatul unui lung proces social care a inclus 400 de ani de colonialism otoman – despotie orientală – şi 300 de ani de invazii, şicane şi presiuni moscovite –despotie orientală. La care se adăugă un experiment recent de distrugere şi inginerie socială modernă ce a inclus lichidarea fizică a elitelor şi leaderilor naturali, plus 50 de ani de dictatura totalitară bazată pe contra-selectie vizând crearea „omului  nou”. Devastator. Comparaţi cu istoria modernă a oricărei naţiuni “occidentale”.

Şi aici intervine elementul, totuşi, surprinzător, zic eu. Ei bine, în ciuda celor de mai sus, în ciuda istoriei puţin generoase şi selecţiei sociale adverse, nu putem să nu remarcăm partea plină a paharului: atât de multe familii, comunităţi, indivizi au rămas şi insistă totuşi să rămână în picioare. O coloană vertebrală de caracter şi cu standarde persistă şi se manifestă, în ciuda experienţelor istorice brutale, în această populaţie.

Nu poţi să nu te întrebi: de unde apar şi tot apar, după fiecare generaţie devastată de istorie, oamenii ăştia care au o înclinaţie să copieze şi să se identifice cu civilizaţia şi lumea civilizată? Care au o anumită vocaţie a standardelor şi decenţei. De unde apetenţa asta pentru un model uman şi civilizaţional într-o minoritate de români, în ciuda contextului şi factorilor istorici constrângători?

Ceilalţi – “toţi ăştia” cu apucăturile lor – sunt uşor explicabili, sunt în bună măsură o funcţie socială naturală a condiţiilor adverse şi contra-selecţiei. Dar ei, minoritatea perenă ce dă continuitate, linie de rezistenţă şi coloana vertebrală proiectului social-politic modern numit “România”, sursa rezilienţei şi persistenţei acestei pături sociale care reuşeşte să se reproducă şi reinventeze la fiecare generaţie, este o cu totul altă poveste… O contra-intuitivă ciudăţenie istorică şi un miracol…

Se tot face vorbire despre “România profundă”. Şi se aduc spre ilustrare cele mai primitive, retardate, patibulare şi necivilizate aspecte ale acestei societăţi româneşti în veacul 21. Realitatea este însă alta. În măsura în care există o Românie în secolul 21, ea există exact pentru că există încă acea minoritate mai sus pomenită, a cărei aspiraţie civilizaţionala şi rezilientă a sfidat asperităţile istoriei. Acolo se găseşte adevărata “Românie profundă”. Şi când nu va mai fi acolo, definită prin ceea ce facem, spunem şi suntem, nu va mai fi deloc. Sau va fi altceva. Dar nu România.

Aşadar, cred că e bine că zilele astea să avem în vedere şi acest lucru. Ce se întâmplă e deprimant, fără îndoială. Dar doar până la un punct. Dincolo de el, la o privire mai atentă, ni se relevă o fascinantă ciudăţenie istorică şi un miracol…

 

Articol publicat şi pe MarginaliaEtc.


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.