Omerta Breban
 De vreo două decenii, prozatorul Breban e, pentru mediul literar românesc, doar anexa voluminoasă a Aurei Christi. Adică a fragilei fiinţe care, sosită în 1993 de la Chişinău, răspundea la sonorul apelativ Potlog. Astăzi se autoalintă, mistic-poetic, luându-şi un pseudonim pe cât de ridicol, pe atât de oximoronic: rareori mi-a fost dat să văd un contrast mai puternic între nume şi purtătorul său. Înscăunat ca director al revistei „Contemporanul” (devenită, prin abuz semantic, geografic şi de gen „Contemporanul- Ideea europeană”), prozatorul de altădată s-a metamorfozat în editorialist incontinent, delirând comic-savant despre teme de-o perfectă inactualitate în lumea culturală a anilor ’90. Cu liceul la bază şi cu un singur an de studii universitare de filozofie, dizertaţiile lui despre Nietzsche erau, inevitabil, amatoristice, rizibile, gongorice şi stupide. Dar asta nu-l împiedica să psalmodieze precum un ţârcovnic căzut din amvon, sub privirile aiurit-îngăduitoare ale asistenţei rarefiate şi sub cele adoratorhipnotizate ale Aurei. Romanele şi povestirile scrise după 1990 sunt cam la nivelul eseurilor aluvionare care au năclăit paginile „Contemporanului”: pompoase, dezlânate, devitalizate, călcând în picioare gramatica şi logica. Şi totuşi, într-o lume literară care nu citeşte nimic, Nicolae Breban continuă să aibă aura (nechristi) de mare prozator. Nimic de zis: înainte de 1990, a scris cel puţin două romane şi jumătate care-i asigură un loc în istoria literaturii. Din păcate, lipsit de un minim spirit critic, logoreic şi abulic, iubindu-se pe sine cu o frenezie maladivă, Breban a ajuns să-şi transpună debutul stalinist, cel din romanul Francisca, în propria viaţă. În ultimii ani, din lumea lui Dostoievski, de la care se revendică emfatic, n-a supravieţuit decât comportamentul golănesc al unui resentimentar hrănit cu filozofia demonică a lui Verhovenski. Visul său de ultimă oră e să tragă cu sine, în mormânt, întreg universul pe care l-a populat cu viziunile-i grandomane. Diagnosticul lui Nicolae Manolescu, din Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc, e perfect: „Cu mai mult discernământ, Breban ar fi putut fi un mare scriitor”. Acum, la ora bilanţului, putem adăuga: nu e mare prozator, dar a înălţat ura şi resentimentul pe culmi neatinse în istoria recentă a României. Ca şi la Neceaev, modelul lui Verhovenski, ţinta supremă e „să nu lase piatră pe piatră”. Într-un fel straniu, Breban e fascinant. Provenind dintr-o familie decimată, la propriu, de călăii comunişti, tânărul ambiţios a înţeles rapid că scurtătura spre succes trece prin pactul cu cele două instituţii vitale ale bolşevismului românesc: Partidul şi Securitatea. În fiecare caz, volubilul peltic a ţintit la vârf: a ajuns membru în Comitetul Central al P.C.R. (cu toate onorurile adiacente: şefia României literare, casă în Perimetrul Zero al Bucureştiului, acces nelimitat la finanţarea unor proiecte faraminoase, inclusiv cinematografice) şi a devenit om de casă al generalului Pleşiţă. O, nu, nu turnător: doar sfătuitor (ori, cum am zice azi, „consilier”) al tartorelui Securităţii. În felul acesta se încheia un ciclu: de la junele sărac, sosit de la Lugoj, îmbrăcat în loden şi bască proletară pe cap, la protejatul înaltei societăţii comuniste, pe care o snoba de la volanul maşinii de lux, condusă, e drept, cu un invidiabil talent. Am reamintit aceste lucruri dintr-un singur motiv: deoarece, recent, după o serie interminabilă de atacuri contra unor intelectuali (Gabriel Liiceanu, Horia- Roman Patapievici, Andrei Pleşu, Vladimir Tismăneanu şi, dacă-mi îngăduiţi, subsemnatul), părintele lui Grobei a ajuns în culmea grobei-anismului: după ce i-a ameninţat cu moartea (împuşcarea) pe Gabriel Liiceanu şi Horia-Roman Patapievici, a taxat ieşirea descreierată drept o „metaforă”. Nu, cetăţene Breban, nu e nicio metaforă: e pură şi simplă instigare la omor făcută de un ins cu identitate reală la adresa altor doi inşi, la fel de reali. Adică o faptă penală cum nu se poate mai clară. Şi mai odioasă. Nu pot pune accesul nazisto-comunist al lui Nicolae Breban pe seama festelor jucate de vârstă, aşa cum îmi sugerează unii prieteni. Acmé-ul sanguinar de sub cupola Academiei e încununarea unor secvenţe coerente, declanşate în urmă cu un an, într-un număr al „Contemporanului”, continuate cu ieşirile stupefiante prin josnicie şi vulgaritate de la înscăunarea noii conduceri a Institutului Cultural Român şi atingând delirul asasin sub privirile (presupun, admirative, sau măcar tolerante, de vreme ce nu s-au desolidarizat) ale confraţilor şi surorilor din „cel mai înalt for ştiinţific al ţării.” În stilul cunoscut, academicienii prezenţi şi-au băgat capul între urechi, luând în braţe sintagma laşităţii, no comment. Mă miră, în primul rând, brusca amnezie a Ilenei Mălăncioiu. O cunosc drept o fiinţă bătăioasă, aşa încât mă întreb ce-o fi intervenit între luarea de poziţie fermă din incinta Academiei şi tăcerea de sfinx, ulterioară, din faţa jurnaliştilor. Să fi primit vreun amical avertisment de genul „Dragă Ileana, dacă vorbeşti, ia-ţi adio de la titlularizarea în Academie!”? O fi pogorât boala amneziei, care bântuie de multă vreme pe coridoarele ilustrei instituţii, şi în venele distinsei poete? S-o fi molipsit de omerta asurzitoare care este, la Academia Română, însuşi modul de existenţă cotidian? Omerta privitoare la stabilirea premiilor, omerta în legătură cu mişcările patrimoniale, ba chiar şi omerta legată de valoarea prea multora dintre cei ajunşi printre „nemuritori” („nemuritori până la moarte”, vorba unui prieten). Iar acum, Omerta Breban! Cazul Breban reprezintă o hârtie de turnesol şi pentru nivelul de inteligenţă al presei de investigaţie de la noi. S-a afirmat că, alături de Ileana Mălăncioiu, care s-a desolidarizat în cadrul şedinţei Secţiei de Filologie şi Literatură de insanităţile lui Breban, s-a aflat şi lingvistul Grigore Brâncuş. Ei bine, nimeni nu s-a gândit să-l abordeze şi să afle de la un martor direct cum au stat lucrurile. Nu mă mir că niciunul dintre membrii secţiei n-a ieşit, de bună voie, cu o declaraţie, cunoscând metodele de control şi intimidare practicate la Academie. Dar faptul că niciunul dintre zecile de jurnalişti care au popularizat abominabila prestaţie a lui Breban n-a dorit să meargă la surse e uimitor. Înafara reproducerii in extenso a atrocităţilor emanate de academicianul fără studii n-am aflat mai nimic. Există şi o altă categorie de persoane publice din partea cărora aşteptam o reacţie. E vorba de adulatorii necondiţionaţi ai „magistrului”, grupare în care strălucesc prietenii mei, Ioan Groşan şi Ioan Buduca. Subjugaţi până la nivel de sclavagism intelectual de peroraţiile neistovite ale idolului, „brebanienii de servicu” tac mâlc: n-au văzut nimic, n-au auzit nimic. Mă îndoiesc – amintindu-mi de poziţia „echer” în care stau în faţa guralivului protejat al Aurei Christi – că măcar în privat i-au arătat obrazul. Aşa cum ar face orice ucenic atunci când maestrul dă semne vădite de iresponsabilitate. De fapt, aici se află cheia murdarei afaceri: în sentimentul de impunitate de care beneficiază în societatea românească huliganii. Între ameninţarea cu moartea la adresa lui Gabriel Liiceanu şi H.-R. Patapievici şi cele unsprezece izbituri cu halba în cap, dintr-o emisiune de ştiri televizate, nu e nicio diferenţă. Şi într-un caz, şi în altul mesenii stăteau cu braţele încrucişate, ca şi cum ar fi privit Taraf Tv. Din fericire, nici Gabriel Liiceanu, nici Horia-Roman Patapievici nu au intrat, precum victima din Beltiug, judeţul Satu Mare, în comă. Ca om, ca scriitor, ca academician, mă tem că Nicolae Breban, da. Ştiu că niciunul dintre colegii din Academie nu-i va cere demisia. Ba, mai mult, că, la nevoie, vor face zid viu în jurul lui. Mă iluzionez însă că, într-o ultimă (deşi întru totul improbabilă) licărire de demnitate, şi-o va da singur. Cum din punct de vedere literar e terminat, riscă să iasă din scenă cu acest ruşinos stigmat încrustat pe frunte. O rană de neşters, dobândită parcă în urma intensei frecventări a unei leprozerii morale. |
Articol publicat şi în revista România Literară.
Publicitate
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
Da, asa este…..Cind Breban a fost la Galati, pentru a fi facut DHC al Unversitatii ” Dunarea de Jos”, a fost insotit de Grosan, da, si prietenul meu…..Eu nu am vrut sa particip la acea ceremonie de la Senat si, la reprosul lui Grosan, am spus: „Breban este cam ilescian……”. Dar Nelu parea fascinat de Breban si n-a inteles.
Totuși, fără cele câteva romane de excepție, literatura română era mai săracă, nu exemplifica.