Ioan Alexandru Tofan: „Prin «întâlnirea» cu André Scrima am descoperit cât de frumos poate fi creștinismul”


Foto: Codrin Dinu Vasiliu

În preajma Sărbătorilor Pascale din acest an, la editura Humanitas a apărut un nou volum dedicat monahului, teologului, profesorului André Scrima, al cărui nume este legat nu doar de Rugul Aprins și Mănăstirea Antim, cât mai cu seamă de o extraordinară itineranță sprituală pe care a făcut-o în India, Liban, Franța, SUA și pe care a încheiat-o, după mai mult de 40 de ani, acasă, în România. André Scrima, un „gentleman creștin”. Portret biografic este titlul acestui volum semnat de Ioan Alexandru Tofan, profesor de filozofie la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, care spune că „întâlnirea” cu Părintele Scrima l-a ajutat să dobândească repere, direcții, semne, culori ale spiritului.

Geneza acestei cărți, punctele comune ale creştinismului şi aristocraţiei, unde şi ce trebuie să caute cei care vor să-l înţeleagă pe deplin pe André Scrima, să înţeleagă mesajul pe care ni l-a lăsat prin itineranţa lui spirituală, prin opera sa, dar și ce a schimbat în interiorul său „întâlnirea” cu André Scrima sunt câteva teme ale dialogului la care l-am invitat pe Ioan Alexandru Tofan.

 

„A-l «studia» și a-l «înțelege» pe Părintele Scrima înseamnă doar a te lăsa în voia irepetabilului pe care îl întruchipează”

CV Ioan Alexandru Tofan

Este prof. dr. în cadrul Facultății de Filozofie și Științe Social-Politice la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași.

A publicat Logica și filozofia religiei. O relectură a prelegerilor hegeliene (2010), City Lights. Despre experiență la Walter Benjamin (Humanitas, 2014), Cuvinte, lucruri, imagini. Teorie critică la Walter Benjamin și Theodor W. Adorno (2014), Mistică și lume cotidiană. Michel de Certeau (Humanitas, 2017 – ebook și 2018 – format tipărit), Omul lăuntric. André Scrima și fizionomia experienței spirituale (Humanitas, 2019), André Scrima, un „gentleman creștin“. Portret biografic (Humanitas, 2021), precum și numeroase studii în reviste și lucrări de specialitate pe teme privind filozofia clasică germană, filozofia religiei, teoria critică sau teoriile secularizării.

(Sursă CV: Humanitas)

Domnule Alexandru Tofan, vă este greu, spuneaţi, să daţi un răspuns la întrebarea: „De ce André Scrima?”, căruia îi dedicaţi cel de-al doilea volum. Insist, totuşi: de ce André Scrima? Când l-aţi descoperit? Când aţi realizat că v-a cucerit, că se cere studiat şi înţeles profund?

Unul dintre cele mai frumoase daruri pe care Părintele Scrima le-a lăsat cititorilor săi a fost „tehnica” de a întâmpina neprevăzutul. Altfel spus, de a fi atent și disponibil, gata mereu să urmezi, la cel mai insesizabil semn, necuprinsul care îți trece fulgerător prin față. Nu numai experiența spirituală sau experiențele grele, fondatoare, stau sub semnul acestei tehnici care este, în fond, o specie a cultivării dorinței; experiențele mărunte, cotidiene au și ele în textura lor un astfel de moment miraculos, aflat dincolo de orice înțelegere.

Întâlnirea mea cu Părintele Scrima stă sub semnul neprevăzutului și, instinctiv, i-am aplicat tehnica, deși îmi era neclară la început: am decis pur și simplu să îl citesc integral și să înțeleg cât mai mult din ce are să ne spună. Voiam să scriu cu totul altceva, iar câteva pagini din Experiența spirituală și limbajele ei îmi erau necesare argumentației. Foarte rapid însă am realizat că nu este un autor de care să te folosești în tratarea vreunei chestiuni generale, ci că este un chip total, deplin, al căutării spirituale.

Mai apoi, când prin amabilitatea domnului Andrei Pleșu și a doamnei Anca Manolescu, am ajuns în arhiva manuscriselor sale păstrate la Colegiul „Noua Europă”, am fost cu totul absorbit de bucuria fantastică a întâlnirii cu el. Este un personaj discret și totodată decisiv, spectaculos și seducător, pe care îl citești având senzația că pășești într-un vânt de primăvara. Nu afli adevăruri, ci dobândești repere, direcții, semne, culori ale spiritului. A-l „studia” și a-l „înțelege” înseamnă doar a te lăsa în voia irepetabilului pe care îl întruchipează. În această însoțire, înveți să îți pui propriile întrebări… mereu cu gândul la ce ar spune Părintele Scrima dacă ți le-ar auzi.

 

În primul volum pe care i l-aţi dedicat, Omul lăuntric, aţi scris despre opera sa, acum îi faceţi un portret biografic. Spuneţi, însă, că o biografie completă a lui André Scrima va putea fi alcătuită abia „după ce timpul îşi va spune povestea”. Ce îi lipseşte încă „poveştii” pentru a se lăsa spusă?

Au trecut 21 de ani de când Părintele Scrima nu mai este. Dar multe lucruri au rămas neașezate. Arhivele oficiale sunt încă geloase pe cercetători, astfel că multe date rămân inaccesibile. Încă e nevoie de aprobări peste aprobări. În plus, timpul în care a trăit Părintele a fost, cum îi plăcea să spună, „out of joints” și a vorbi despre destinul său înseamnă și a discerne între evenimentele zănatice din ultima jumătate a secolului trecut. Mișcarea ecumenică, lucrarea Patriarhului Iustinian, Securitatea, războiul din Orientul Mijlociu, mai multe relații complicate (și uneori tăioase) ale Părintelui Scrima cu teologi și intelectuali din țară sau din exil sunt subiecte inevitabile într-o biografie, dar care nu pot încă fi privite cu detașare. Nici măcar prietenii lui, cei care l-au cunoscut și l-au iubit nu pot vorbi fără patimă.

Dispariția sa a lăsat un gol, care încă se lasă umplut cu emoție. E greu, așadar, să afli date certe, limpezite de orice interpretări subiective. Există mărturii ciudate, precum unele texte ale Roxanei Sorescu, există și evocări calde, luminoase, precum cele ale lui Andrei Pleșu sau ale Ancăi Manolescu. Mai sunt încă „taine” care așteaptă să fie povestite, fragmente care trebuie editate. Sper să avem în viitor o „operă completă”, accesibilă până în cele mai năstrușnice cotloane ale ei, care să vorbească singură; și să o facă așa cum făcea Părintele Scrima, fiecăruia pe acordurile sufletului său, întotdeauna ca într-o mărturisire, fără rețete, proaspăt și fără să ascundă primejdiile care amenință drumurile spiritului.

Multe pot lipsi poveștii, dar mai întâi de toate o prezență, întruchipată de textele însele, a Părintelui Scrima.

 

Vă citez: „Cartea de faţă este, într-o dimensiune a ei, o istorie a gândurilor lui André Scrima”. Poate fi realizat un portret biografic pornind de la gândurile cuiva? Ori, altfel spus, aţi putea realiza un astfel de portret oricui sau un rol major în reuşită o are personajul însuşi?

Cred că se poate, mai ales dacă măsura unei vieți ajunge să fie dată uneori doar de formula finală a unui gând, trecut prin ispita evenimentelor și a întâlnirilor cu ceilalți. Cu atât mai mult, Părintele Scrima vorbește adesea despre „impersonalizarea” esențială în mecanismul mărturisirii unei tradiții. Pe căile spiritului, înțeleg din ceea ce spune, prea multă consistență a propriei persoane devine primejdioasă: se transformă în opacitate față de cel căutat, de necuprinsul care, spuneam la început, se ivește neașteptat. A face așadar o biografie a unui gând înseamnă de fapt a surprinde viața cuiva pe linia fină dintre drumul propriu și chemarea irezistibilă care îl mobilizează. Gândul are, cred, această textură incertă: vine de undeva și capătă chip prin încercările la care îl supui pe drumul propriu, în măsura în care îl parcurgi. Cu atât mai mult, Părintele Scrima nu face altceva decât să mărturisească, constant, prezența Duhului pe care o sesizează în cele mai mărunte fapte, întâmplări și sensuri. Iar gândurile sale sunt de fapt cuvintele în care această mărturisire se articulează.

 

Şi mai spuneţi: „Pentru cel care vrea să-l înţeleagă biblioteca nu este suficientă”. Unde şi ce trebuie să caute cei care vor să-l înţeleagă pe deplin, să înţeleagă mesajul pe care l-a lăsat prin itineranţa lui spirituală, prin opera sa?

Cred că Părintele Scrima încearcă să ne transmită doar o metodă de a fi în proximitatea spiritului. Asta înseamnă, pentru el, a fi mereu în mișcare, „mobil-izat”, deschis. Biblioteca doar arhivează, dincolo de ea se găsește curajul fiecăruia de a pleca la drum. Părintele Scrima, spuneam, nu oferă disertații savante pe teme teologice (deși, după toate lecturile lui, ar fi putut să o facă cu ușurință), ci repere. Ele trebuie transformate în substanța propriei căutări, pentru că altfel rămân simple rețete de spițer metafizic. Mai mult decât atât, a-i cunoaște pe cei care i-au fost aproape, a-i asculta și a observa urmele pe care le-a lăsat în viețile lor reprezintă o cale (inevitabilă, aș spune) pentru a-l înțelege întrucâtva. Într-o oglindă de acest fel, metoda sa este sesizată „la lucru”, în posibilitatea de care se înconjoară și în libertatea pe care o propune.

 

„Creștinismul și aristocrația sunt, pentru mine, sinonime, iar Părintele Scrima întruchipează această echivalență”

Referindu-vă la André Scrima, împrumutaţi de la domnul Andrei Pleşu sintagma „gentleman creştin”. Ce au în comun creştinismul şi aristocraţia?

Domnul Andrei Pleșu a fost generos să îmi împrumute sintagma, care este o comoară. Dincolo de frumusețea ei, acum, când am terminat de scris cele două volume, îmi pare că surprinde o evidență. Creștinismul și aristocrația sunt, pentru mine, sinonime, iar Părintele Scrima întruchipează această echivalență. Am mai găsit un fragment în Jurnalul fericirii al lui Steinhardt, pe care l-am amintit și în carte: „Situația de creștin e totuna cu statutul de aristocrat. De ce? Pentru că își are temeiul în cele mai «senioriale» însușiri: libertatea și încrederea (credința). Ce este nobilul, feudalul? Mai presus de orice un om liber. Ce înseamnă credința? Încredere în Domnul, deși lumea e rea, în ciuda nedreptății, în pofida josniciei, cu toate că de pretutindeni nu vin decât semnale negative. Cuvintele lui Tolstoi (în Anna Karenina, scena alegerii mareșalului nobilimii din gubernie): D-aia suntem nobili, ca să avem încredere”. Curajul de a crede, libertatea, apoi aș mai adăuga: responsabilitatea seniorială față de ceilalți, seninătatea și bucuria, smerenia și ascultarea față de un Domn mai înalt, nu în ultimul rând eleganța vieții, curățenia faptelor – toate acestea fac din creștin un gentleman. Am tot auzit glume despre cât de supus și umil este creștinul. Cum să fie, când partenerul lui de dialog este infinitul însuși?

 

„Pe drumul său către Centru, nu făcea popasuri prelungite”

Care perioadă din biografia lui v-a trezit mai cu seamă interesul: Antimul? India? Libanul? Întâlnirea de la Vatican? Sau itineranţa lui spirituală în integralitatea ei?

Itineranța în integralitatea ei. Mulți dintre cei care l-au cunoscut pe Părintele Scrima au remarcat o latură stranie a personalității sale: știa să dispară. Nu prindea rădăcini în nicio lucrare, în nicio prietenie chiar. Pe drumul său către Centru, nu făcea popasuri prelungite. De aceea nu l-aș vedea mai mult într-un una dintre ipostazele pe care le-ați amintit, mai mult decât în altele. Atenția la semnele Duhului îl făcea să nu se lase furat de vreo misiune mundană. Cred însă că Libanul reprezintă un ghem de drumuri, de întâlniri, prietenii, preocupări care, pentru cineva care se preocupă să îi scrie biografia, este foarte relevant.

 

„Lecția cea mare, despre metoda de a fi în proximitatea plenitudinii spiritului, ține de taina întâlnirii mele cu Părintele Scrima”

Aţi vorbit cu mai mulţi dintre cei care i-au fost alături lui André Scrima, unii devenindu-i prieteni. Cum l-aţi găsit în memoria lor la mai mult de 20 de ani de la plecarea sa din această lume?

M-am întâlnit cu un fenomen ciudat (mai ales în cazul cunoscuților săi din Liban): Părintele Scrima aștepta, într-un colț al memoriei lor, discret și tăcut. Nu se mai gândiseră la bunul lor prieten de mult timp. Când le-am pomenit numele, a urmat însă un șuvoi de cuvinte, amintiri, imagini. Foarte proaspătă, deși nu foarte frecventată – așa era prezența Părintelui în sufletul lor. Și, de cele mai multe ori, stârnea bucurie. Oarecum diferit de autorul textelor pe care le citisem, Părintele Scrima era acum pentru mine un om cald, căruia îi plăceau copiii, care fredona Concertul de Aranjuez și Stenka Razin, retras (știa, cum spuneam, să dispară), bun ascultător, partener de conversație desăvârșit, pe alocuri cochet, curios. Mărturisirea lui, pe care căutam să o înțeleg, era colorată în nuanțele omenescului și ale cotidianului; lucrul acesta mi s-a părut fascinant.

 

Îl cunoaşteţi, aşadar, doar din cărţi – ale sale sau ale altora despre el –, din dialogurile cu oamenii care l-au cunoscut, care i-au fost aproape. Există un ceva în privinţa căruia nu aţi găsit încă răspuns? Dacă aţi fi avut ocazia să-l întâlniţi, ce l-aţi fi întrebat?

Am încercat, scriind despre Părintele Scrima, să fiu și discret. Multe lucruri au rămas fără răspuns, dar e și normal să fie așa. A epuiza un om, în felul în care unii biografi o fac, are și o măsură bună de indecență. Sper că am reușit să o evit și să scriu cartea ca pe o încercare de împrietenire cu el.

Cred că nu l-aș fi întrebat nimic și aș fi așteptat să văd ce ar avea el să îmi spună. Și aș fi notat orice cuvânt. Apoi aș fi așteptat să rodească.

 

A schimbat ceva în interiorul dumneavoastră „întâlnirea” cu André Scrima?

În primul rând, mi-a produs o mare bucurie. Nu e puțin lucru să te întâlnești așa de frecvent, cum mi s-a întâmplat în acești ani, cu prospețimea cuvintelor și a gândurilor. Am învățat multe și i-am urmat și anumite lecturi. Am descoperit cât de frumos poate fi creștinismul, inteligent, curajos și plin de umor. Nobil, cum aminteam mai sus. Dar lecția cea mare, cea despre metoda de a fi în proximitatea plenitudinii spiritului, nu poate fi adusă aici în discuție. Asta ține de taina întâlnirii mele cu Părintele Scrima și de toate lucrurile pe care nu ni le-am spus.

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

1 Răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.