Cristian Pătrăşconiu. Interviu Monica Pillat: „Cred că paradisul e totdeauna în noi; trebuie doar să îl descoperim”

O bună parte din creația Monicăi Pillat are implicații și sugestii de tip religios. De la acest fapt pleacă dialogul de mai jos.

 

Când vedem Paradisul?

Se spune că îl vedem în copilărie și mai apoi către sfârșitul vieții, fiindcă este locul din care venim pe lume și la care ne întoarcem atunci când o părăsim. Dar eu cred că Paradisul e totdeauna în noi, trebuie doar să îl descoperim.

 

Numai cu ochii deschiși îl putem vedea?

Paradisul se apropie și chiar ne poate locui atunci când suntem în deplină armonie cu noi înșine, cu cei din jurul nostru și cu Dumnezeu. Această stare poate fi atinsă spontan, de cei cu har, poate fi cultivată de râvnitorii monahi, prin post și rugăciune, sau poate fi trăită după o suferință ori o pierdere cruntă, pe care ai lăsat-o în urmă, redescoperind viața ca pe un dar. Doar ochii deschiși nu sunt de ajuns, întreaga ființă se pătrunde de taina acestei clipe de grație.

 

E Paradisul o „problemă” (în sensul grecesc al acestui termen)? E o provocare, e ceva „aruncat înainte, în fața noastră”?

Este, în primul rând, o provocare asumată de Creator. El are de smuls haosului un spațiu pe care trebuie să îl supună voinței Sale, să îl cultive și să îl ocrotească. De aceea Paradisul este asociat cu imaginea unei grădini înconjurate de ziduri care o apără de răul unei posibile intruziuni.

 

Greșim dacă, în raport cu ideea de Paradis, căutăm o amenajare a acestuia în sens fizic?

Potrivit reprezentărilor biblice, Paradisul este un spațiu al armonizării contrariilor, un loc utopic în care creșterea și înflorirea plantelor nu sunt condiționate de anotimpuri, insectele, păsările și animalele viețuiesc blajine laolaltă, fără să se devore unele pe altele. Firește că amenajarea fizică a unei grădini ține de gustul estetic și de ordinea dorită de proprietarul ei. Grădinile regale, de pildă, au fost întotdeauna demonstrații de forță și măiestrie, menite să arate supușilor cum poate omul, stăpânul lor, să manipuleze natura după bunul plac.

 

Cum credeți că este Paradisul?

Pentru mine Paradisul nu este un loc pe care să îl pot vizualiza ori descrie. E mai mult o stare de spirit la care aspir. Dorul de Paradis este chiar aluatul din care el se poate face, dar și drumul la capătul căruia căutătorul l-ar putea găsi.

 

Este Paradisul (și) o chestiune de credință? Măcar în acest sens: cine nu crede în existența Paradisului nu poate avea acces la el.

Când Isus vine cu porunca iubirii aproapelui care presupune dăruirea absolută de sine și facerea necondiționată a Binelui, El vorbește implicit despre Împărăție în termenii altruismului. Cultivarea generozității poate transforma jungla relațiilor umane într-o grădină a bunătății ocrotitoare și a încrederii reciproce. Cine nu își uită interesele și nu iese din platoșa egocentrismului pentru a-și ajuta semenii nu va avea revelația Paradisului. Cei care se oglindesc în suferințele și în lipsurile celorlalți și caută să îi aline primesc o răsplată care le depășește adesea închipuirea, deoarece ei fac binele, fără să ceară nimic în schimb. Cei care iau de la alții, se trezesc scăzând, cei care dăruiesc vor spori.

 

De ce au nevoie oamenii de Paradis?

Paradisul e locul nostru de refugiu lăuntric, izvorul puterii noastre de a rezista vicisitudinilor din afară, e acasă în Dumnezeu. Dacă am crede că lumea în care trăim e singura noastră realitate, am fi expuși claustrofobiei. Paradisul e fereastra pe care o putem deschide pentru a respira altfel de aer.

 

Care dintre aceste două cuvinte vă sunt – fie și numai cu un vârf de ac – mai aproape: Rai sau Paradis?

Raiul îmi este mai aproape, dar nu raiul generic ci „gura de rai“. Deși recitind balada Miorița, mă întristez din nou, constatând încă o dată cum locul binelui și al frumosului e umbrit de prezența răului.

 

Cum simți că intri în Paradis?

Când simt cum mă cuprinde o liniște mare ce mă face să nu mă mai tem de nimic, când singură fiind, capăt conștiința întregului din care fac parte, când sunt învăluită de o iubire nevăzută, atunci cred că sunt primită acolo.

 

Dar că ieși? Cum vă imaginați că se iese din Paradis?

După povestea biblică din Vechiul Testament, primii oameni nu au ieșit de bună voie din Grădina Raiului, ci au fost izgoniți de Dumnezeu. În opinia mea, însă, ei au rămas în același loc, dar opțiunea lor de a încălca porunca Domnului, gustând din fructul oprit, a deteriorat spațiul în care se aflau în așa măsură încât le-a devenit de nerecunoscut. Să ne oprim puțin asupra semnificației celor doi pomi din Paradis: Pomul Vieții și Pomul Cunoașterii. Pomul Vieții e un simbol al legăturii iubitoare dintre Creator și Creație, al continuității spiritului divin în materia viu alcătuită și prin arborescența sa întruchipează pluralitatea creaturilor în armonie cu tot ceea ce a luat ființă prin Geneză. Pomul Cunoașterii, pe de altă parte, propune simbolic autonomia Creației care, separându-se de Creatorul ei, vrea să-și exploreze individualitatea, propria voință și putere. Șarpele ispititor ar putea figura vizual îndoiala, semnul de întrebare sub care omul așează interdicția Demiurgului. Fructul Cunoașterii, însă, odată consumat, aduce rebelilor conștiința limitei și a vulnerabilității. Arborescența acestui copac îmi sugerează rătăcirea, căci varianta trufașă a egocentrismului transformă Paradisul ocrotitor într-un labirint imprevizibil. În ceea ce mă privește, ieșirea din starea de grație se petrece totdeauna când mă las acaparată de mărunțișurile poluante ale traiului cotidian.

 

Pentru a privi către sau pentru a fi chiar în Paradis ai nevoie de un echipament special?

Echipamentul cerut constă în darul cu care cineva, plecat pentru o vreme în alte ținuturi, s-ar întoarce acasă. Nu ca fiul risipitor, cu mâinile goale, ci cu ceva de preț, ales anume pentru părintele său. De aceea întoarcerea în Paradis se face pe calea iubirii și locul acesta devine ținta dorului care îl mână pe peregrin.

 

Ana Blandiana are un vers – unul din numeroasele sale versuri memorabile și minunate: „Doamne, câtă literatură conținem!“. Am putea exclama, uimiți: „Doamne, cât Paradis conținem!“

Mare dreptate are iubita noastră poetă, Ana Blandiana, care, în citatul de mai sus, ne arată că suntem plămădiți din lecturile noastre și, când vorbim ori când scriem, reinterpretăm palimpsestic gândurile puse pe hârtie de atâția alți înaintași. Paradisul este, din această perspectivă, o construcție culturală revizitată și remodelată de fiecare cititor al cărților dedicate subiectului, de la Biblie la Dante și Milton, ca să pomenim doar doi clasici. Trebuie subliniat aici că de la bun început Paradisul a avut o destinație puternic moralizatoare, fiind promis ca răsplată eternă doar celor „ascultători“, curați la cuget, opusul său fiind Infernul, spațiul pedepsirii fără sfârșit a păcătoșilor „răzvrătiți“ împotriva Domnului. Purgatoriul, ca loc de negociere, imaginat de penitenți pentru obținerea iertării divine, a evoluat epic din sămânța rugăciunii.

 

Cum știm, de unde știm că există Paradis?

Știm că are o consistență profund culturală, descris fiind în cărți, în picturi, sugerat în armoniile muzicii, altfel spus, în tot ceea ce a creat în artă dorul de perfecțiune a omului. Dar, totodată, Paradisul, așa cum afirmam la început, poate fi simțit ca o stare de grație, pe care o putem trăi pe cont propriu.

 

Paradisul există în sine sau îl poate institui și omul? Paradisul există în sine sau îl poate institui și omul?

Dacă Paradisul are o existență culturală și poate fi simțit și subiectiv, în momentele de armonie, atunci el poate fi și creat de cei care au avut această experiență. Isus a fost primul care a vorbit lumii despre Împărăția Cerurilor, ca ținut lăuntric, și a legat-o de iubire și de facerea Binelui. Ori de câte ori căutăm să aducem alinarea, bucuria sau îndestularea cuiva, clădim sufletește Raiul. Minunea este că bunătatea pe care o dăruim celorlalți, în acest fel, se revarsă înmiit asupra noastră și bucuria resimțită de noi atunci e mult mai mare decât a celor ajutați. Unde este iubire și grijă acolo începe Grădina să se înfiripe. Isus a adăugat Paradisului dimensiunea verticală a spiritului și l-a legat de natura inefabilă a aspirației către desăvârșire.

 

Încă o dată: există în sine sau se poate și construi?

Flămânzii, însetații, năpăstuiții și lucrătorii fără preget și-au închipuit Paradisul ca pe un tărâm al vieții de dincolo de moarte, un loc ideal al odihnei, în verdele unei naturi neperisabile, unde ar putea savura la infinit bucate și băuturi fără seamăn, unde nimănui nu i s-ar cere să mai facă nimic decât să se bucure. Născut din nevoia unei compensații imaginare care să contracareze mizeriile traiului de fiecare zi, acest spațiu al speranței a fost redefinit de Isus în „Predica de pe munte“ dintr-o nouă perspectivă. Cuvintele Domnului au venit în lume ca să sature pe cei lihniți, să îi mângâie pe deznădăjduiți și să îi adăpostească pe cei osteniți. Învățătura mesianică oferă hrană sufletească și investește cu har pe făcătorii de bine în numele Tatălui. Astfel Paradisul, ca loc și stază, devine lucrare vie a fiecăruia asupra sinelui. Ne putem construi prin credință și iubire Raiul.

 

Dacă nu ar exista Paradis, atunci ce există? Ce ar putea exista?

Mai înainte am comparat Paradisul cu o fereastră pe care o putem deschide, atunci când lumea sau trupul în care trăim ajung să ne sufoce. În lipsa acestei supape, ne-am trezi într-o casă cu ferestrele zidite. Nimeni nu ar rezista sufletește și fizic într-un asemenea spațiu care, de altfel, sugerează cavoul.

 

Care e reversul Paradisului? Cu alte cuvinte: Paradisul implică, automat, Infernul? Raiul, Iadul?

Reversul Paradisului, ca metaforă a speranței, este deznădejdea. Ea l-a împins pe Iuda să se spânzure, după ce L-a trădat pe Isus. Fără lumina speranței și a iertării, dobândite prin întoarcerea acasă a rătăcitorului, viața își pierde sensul.

 

Am putea folosi ca argument în favoarea Paradisului și amintirea sa? Cu alte cuvinte: Paradisul există, pentru că există – iată – atâtea amintiri despre el.

Am putea vorbi despre amintiri de tip cultural, dobândite prin educație, și despre amintiri de tip personal, avute prin trăiri subiective. Ambele tipuri interferează și se cuprind în revelații și experiențe plenare. La primul tip deja m-am referit. Amintirile personale presupun cel puțin două direcții. Există în viața fiecăruia momente de fericire maximă, pe care nu le poate uita și îi rămân în minte ca niște comori: de pildă, când, după un drum anevoios ori după o boală foarte grea, ajunge la un liman neașteptat, sau când, după o lungă despărțire, își poate revedea familia iubită, ori când găsește prin minune ceva scump sufletului său, ceva considerat pierdut pe totdeauna. Atunci omului i se pare că simte adierea Raiului. Sunt însă și împrejurări care nu țin de întâmplări sau evenimente exterioare. Sunt trăirile spontane pe care mai ales în copilărie le avem, când, fără veste, se aprinde lăuntric Grădina cea de taină. Prezența ei nu are de a face cu nimic și cu nimeni din afară. Ar mai fi o direcție, înrudită cultural cu prima, pe care Ion Barbu a numit-o joc secund și aceasta se referă la creația creaturii plămădite de Dumnezeu. Talentele cu care suntem hărăziți sporesc Creația divină în sensul întoarcerii omului prin vocație (chemare) la Făuritorul său. Uneori, mi se întâmplă prin scris să întrezăresc pentru o clipă Raiul.

 

Unde e sau ce e Paradisul? Care apreciați că e întrebarea mai gravă, mai încăpătoare? Unde? Sau ce?

Întrebarea cea mai gravă se referă la substanța din care poate fi alcătuit Paradisul, nu cea privitoare la locație. Să ne imaginăm că oprim pe stradă un necunoscut și îi punem prima întrebare. El va scutura probabil din umeri și ne va răspunde grăbit, inventând o scuză: „nu știu, sunt nou venit în acest oraș“. Dacă însă îi punem a doua întrebare, omul va cădea pe gânduri și poate că nu ne va da nici o explicație. Sau dimpotrivă.

 

E unul singur? Sau Paradisul de acum – să zicem – 300 de ani era diferit amenajat decât cel pe care îl presupunem sau în care credem acum?

Paradisul a fost așezat de medievali pe hărțile imaginare ale unui spațiu greu, dacă nu imposibil de controlat. Acolo, Grădina reflecta aspirația omului către ordinea divină ocrotitoare care putea ține în frâu ostilitatea necunoscutului. De aceea Ierusalimul ceresc, în acele hărți, ocupa centrul iradiant, iar Paradisul era plasat în mijlocul părții de sus a reprezentării. Porțiunea locuită de civilizațiile știute pănă atunci era figurată în partea mediană, iar în josul ei se întindea Infernul, ca ținut al informului sălbatic, neexplorat încă. Acesta este numai un singur exemplu care ne arată cum Paradisul își modifică geografic poziția sub semnul culturii și al istoriei. Fiecare epocă și l-a reprezentat altfel.

 

Legat de întrebarea de mai sus: timpul intră în Paradis?

Sigur că mentalitatea socio-culturală a unei epoci influențează în mare măsură imaginea sub care i se înfățișează Paradisul și, din acest punct de vedere, se poate face o istorie a conceptului, urmărind schimbarea perspectivei de-a lungul unei întregi istorii. Pe de altă parte, dacă revenim la povestea biblică, înclin să spun că timpul intră în Grădină în momentul în care primii oameni gustă din fructul oprit, risipind iluzia perfecțiunii eterne. Vrând să-și exploreze teritoriul și hotarele ființei, omul își descoperă natura efemeră.

 

Coborârea către și aplicarea acestui cuvânt lucrurilor concrete, uneori palpabile diminuează sensul termenului de „paradis”? Gen: „paradis culinar2, „paradis vestimentar2, „paradisul de pe plaja Copacabana”…

Laicizarea Paradisului începe mai demult și aici aș pomeni, de pildă, romanele Paradisul femeilor, de Émile Zola, și Întoarcerea din Rai, de Mircea Eliade, precum și volumul de poeme în proză Paradisul suspinelor, de Ion Vinea. Voi începe cu ultimul, în care Grădina e deplasată în zona afectelor și a simțurilor surprinse de poet în maniera proustiană a amintirilor spontane. Consistența coerentă a Raiului clasic e spartă în frânturile de vis pe care somnul sau reveria eroului le poartă încolo și încoace, ca pe bucățile unei corăbii distruse de naufragiu. În romanul lui Mircea Eliade, Paradisul, asociat vârstei inocente și naive, e contestat vehement de tinerii dezamăgiți ai generației interbelice. Ei opun iubirii „constrângătoare“, propovăduite de Isus, moartea aducătoare de libertate. Pavel, personajul care optează pentru sinucidere, are iluzia că, prin renunțarea voită la viață, va evada din neputință și se va dezmărgini. Haosul pare de preferat Grădinii. Pe de altă parte, romanul lui Zola dă conceptului atribute comerciale, făcând din Paradis o reclamă menită să atragă clientele bogate într-un magazin de lux vestimentar care poartă acest nume. Devalorizarea Raiului spiritual, în procesul promovării unor produse de larg sau de restrâns consum, induce ispita că perfecțiunea poate fi cumpărată și deținută palpabil prin obiecte promițătoare. Revenim astfel la „fructul oprit“ care, odată mâncat, își arată relativitatea. Să pomenim și sintagma „paradis fiscal“ care desemnează supapa găsită de afaceriștii „deștepți“ pentru a-și feri averile de taxe, eludând controlul exercitat de stat.

 

À propos: „paradis politic“ – e o contradicție în termeni, nu?

În comentariile Sfântului Augustin asupra Genezei, se arată că Dumnezeu a creat un spațiu privilegiat nu pentru a-l da în stăpânire unui rege anume, ci lui Adam, adică omului generic, universal. Viziunea a inspirat diverse utopii sociale cu ideologii egalitariste. Acestea s-au orientat fie către egalitatea de șanse acordată membrilor unei societăți competitive, cu aspirații democratice (capitalismul), fie au dat naștere dictaturii naziste care și-a exterminat „intrușii“ în „virtutea purității rasiale“, fie dictaturii comuniste care a urmărit distrugerea meritocrației prin uniformizare, adică prin reducerea indivizilor la același numitor comun, aservit pe deplin „conducătorului iubit“. Astfel promisele paradisuri politice s-au dovedit a fi crunte construcții ale Infernului. Pe de altă parte, vorbind despre peisajele sociale ale represiunii, ale luptei sclavilor pentru eliberare, despre ruine și proteste în Mexic și în America, Rebecca Solnit (Storming the Gates of Paradise, 2007) ajunge la concluzia că drumul spre Paradisul democrației trece prin închisoare. Cât de bine cunoaștem și noi acest adevăr!

 

Paradisul alege oamenii sau oamenii aleg Paradisul?

Cred că Paradisul ne alege, așa cum Isus și-a ales ucenicii, iar ei l-au urmat până în pânzele albe.

 

E delimitat Paradisul? Are ziduri? Intră, poate intra oricine?

Paradisul are ziduri de apărare, dar aceste fortificații nu îl ocrotesc. Ispita răului tot pătrunde în el și îl amenință cu distrugerea. Iată de ce Mântuitorul ne îndeamnă să nu dormim și să stăm continuu de veghe. Există în acest spațiu o ambivalență de fond. Dumnezeu a creat Grădina din haos, iar stihiile și-o revendică permanent. Opțiunea primilor oameni a părăginit Raiul pe care au avut astfel nefericirea să îl piardă. Învierea lui Isus ni l-a redăruit.

 

Poți fi nefericit în Paradis?

În Paradis nu poți fi nefericit, pentru că acolo nu ești singur, redevii parte a întregii Creații.

 

Plusez: poți ajunge din greșeală sau din întâmplare în Paradis?

Vă răspund citând celebra cugetare a lui Pascal: „Nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit” Din greșeală poți doar să ieși din Paradis, adică poți să-l pierzi. Întâmplarea doar dacă este providențială te poate aduce acolo.

 

Și mai mult: poți fi în Paradis fără să știi că ești acolo?

Dacă ești copil și încă nu știi cât de diferită este lumea în care ai intrat…

 

Chiar: acolo sau aici – despre Paradis? Altfel spus: e departe? E aproape?

Ni s-a spus că e aici, dar noi nu l-am descoperit încă. E departe pentru cei care își pun toată nădejdea în viața lor pământească, e aproape pentru cei care întrezăresc orizontul unui altfel de a fi.

 

E un înăuntru sau un înafară?

Paradisul e un dar lăuntric ce ține de scânteia divină care ne însuflețește pe toți.

 

Interviu publicat şi în România Literară.

---

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News

---