Radicalismul şi politica prudenţei


Radicalismul, departe de a-şi fi epuizat energia în criminalul secol XX, pare să îşi conserve puterea de fascinaţie. Pe străzi sau în mediul digital, radicalismul îşi desfăşoară, netulburat, acţiunea sa devastatoare.

 

Radicalismul este, acum, ca şi în urmă cu decenii, inseparabil de barbarie, de violenţă, de pasiunea revoluţionară care are ca unic scop sufocarea libertăţii. Pentru intelectualii care se respectă, aşadar pentru cei pasionaţi de egalitate socială şi de lupta împotriva ordinii proprietăţii private, radicalismul oferă ceea ce religiile politice totalitare au oferit în veacul trecut: setul de certitudini pe care să se întemeieze efortul de organizare al unei umanităţi şi societăţi perfecte.

Radicalismul furnizează adevărul simplu şi uşor de rezumat pe care spiritul noilor prometei îl preferă. Radicalismul lucrează cu generalizări şi evită nuanţele ca fiind irelevante şi lipsite de spectaculozitate morală. Radicalismul susţine, invariabil, violenţa, cu condiţia ca ea să se afle în slujba unei cauze pe care acelaşi radicalism o declară ca fiind superioară din punct de vedere etic.

Radicalismul deţine ceea ce politica prudenţei nu poate avea, niciodată. Aceasta din urmă, atentă la imperfecţiunile umane şi la complexitatea socială, alege gradualismul tenace al reformelor şi rămâne fidelă ideii de domnie a legii. Politica prudenţei moşteneşte, de la Burke, părinţii fondatori americani sau de la Tocqueville, neîncrederea în egalizare, nivelare şi în simplitatea profetică a soluţiilor menite să salveze umanitatea. Politica prudenţei priveşte nu către masă, ci spre comunitate şi potenţialul de dezvoltare organic. Politica prudenţei distinge în societate nu indivizi atomizaţi, ci persoane capabile să facă alegeri fondate pe liberul-arbitru. Politica prudenţei are oroare de utopism, după cum se teme de puterea pe care statul arbitrar o uzurpă oamenilor pe care pretinde că îi apără.

Politica prudenţei este şi rămâne impopulară în ochii celor care, neliniştiţi, aspiră la domnia perfecţiunii impecabile în puritatea ei. Politica prudenţei este denunţată de intelectualii umanişti fascinaţi de imaginea violenţei eliberatoare. Politica prudenţei este acuzată de a fi laşă şi reacţionară de cei care privesc barbaria ca pe primul pas în drumul către societatea egalităţii universale. Politica prudenţei este suspectă în momentele în care conversaţia publică este dominată de invective şi contaminată de fanatism.

Dar politica prudenţei este înrădăcinată în tradiţia guvernării libere şi organizate constituţionale. Ea are virtuţi pe care radicalii nu le pot descoperi, căci sunt inaccesibile acestor minţi geometrice şi monomane. Politica prudenţei caută acea justă măsură fără de care societăţile oscilează între dezordinea monstruoasă şi ordinea de cazarmă a represiunii.

Politica prudenţei caută, acceptând imperfecţiunea umană, să facă posibilă convieţuirea şi cooperarea. Ambiţiile ei nu sunt atât de măreţe precum ale radicalilor: ele sunt limitate şi modeste, spre a face loc sferei de autonomie a oamenilor, în cadrele separaţiei şi echilibrului puterilor în stat.

Politica prudenţei vorbeşte nu pasiunilor, ci lucidităţii fără de care nimic nu este posibil. Impopulară în era digitală, de neînţeles pentru influenceri şi urmăritorii lor, politica prudenţei este alternativa la autocraţie, ca şi la dezordinea socială. Prin ea, ordinea poate fi împăcată cu libertatea, la adăpost de furia radicalismului orb.

 

Articol apărut şi pe MarginaliaEtc.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.