Interviu Cristian Pătrășconiu. Monica Pillat: „Dumnezeu citeşte tot ce se scrie şi de aceea e veşnic viu”


Sursă foto: Ziarul Lumina

 

„Când scriu poezie, sunt doar un instrument prin care cântă nevăzutul”

Care e, din punctul dumneavoastră de vedere, marea diferență dintre a gândi în proză și a gândi în poezie?

Proza presupune un traseu desfăşurat în timpul epic al unei acţiuni care îl ia pe cititor dintr-un loc şi-l conduce într-alt spaţiu, modificându-l pe parcurs, astfel încât, la sfârşitul lecturii, el nu mai poate fi cum era la început. Nici cel care şi-a încheiat compoziţia nu a rămas neschimbat. Proza implică un proces alchimic de descoperire, decantare şi prefacere a banalului lăuntric în aur. Poezia, dimpotrivă, e revelaţie de moment, te ia prin surprindere, transfigurează clipa, o smulge din curgerea orelor şi îi dă aura epifaniei. Accentul cade pe „acum” şi pe „aici”, într-un spaţiu şi o cronologie care încremenesc o secundă, pentru a se umple de infinit.

 

E, pentru suflet, foarte relevantă această diferență?

Nu tocmai. Atât pe calea poeziei, cât şi pe calea prozei se poate atinge până la urmă aceeaşi ţintă. Totuşi natura pregătirii şi a surprizelor ce se ţin lanţ e diferită. Când optez pentru proză, îmi confecţionez un proiect cu personaje, decoruri, atmosferă, plec în aventură. Se poate întâmpla să nici nu ştiu de la un capitol la altul ce va urma. De pildă, când lucram la ultima mea nuvelă, intitulată În cuşca libertăţii (inclus în volumul Dansul memoriei, Editura Baroque Books & Arts, 2020 – n.r.) aveam acuta senzaţie că îmi croiam drumul printr-un hăţiş până atunci neatins de vreun picior ori de vreo minte de om. Cu toate acestea, înaintam cu o stranie siguranţă de sine, ceea ce m-a făcut în final să îmi dau seama că numai aparent mă mişcasem în necunoscut. Poteca pe care avusesem iluzia că mi-o tăiam atunci, pentru prima oară, exista demult, eu trebuia doar să mi-o aduc aminte. Michelangelo mărturisea că totdeauna în blocul de marmură i se arăta statuia pe care trebuia s-o elibereze dinăuntru. Pe de altă parte, când scriu poezie, mă las purtată de inspiraţie, nu-mi aparţin, sunt doar un instrument prin care cântă nevăzutul.

 

Dumneavoastră care vă este cel mai la îndemână dintre cele două? Ce e, ca să zic așa, de ordinul firescului pentru dumneavoastră – poezia sau proza?

Cred că poezia îmi este mai aproape, dar statistic, constat că am scris mai puţine volume de versuri (Corăbii, 1970, Imaginaţia ecoului, 1981, Pluralul ca o veghe, 1989, Dorul de rai, 2005, Duet în alb, 2016) decât de proză. Poate pentru că mi-a plăcut să compun poveşti (Corabia timpului, 1976, Invitaţie la vis, 2014) şi nuvele (Croitorul de cărţi, 2019, Dansul memoriei, 2020), să depăn amintiri (Drumul spre Emaus, 2002), să meditez asupra condiţiei artistului şi asupra cărţilor ( Ieşirea din contur, 1985, Cultura ca interior, 2001, Redemption through Art/ Mântuirea prin artă, 2003). Citind. am cunoscut atâţia oameni extraordinari care au dat un rost adânc existenţei mele. Mai observ că tot ce mă animă atât în poezie, cât şi în proză ţine de muzică, de ritm, cadenţa frazelor. Nu pot scrie nimic care să nu danseze pe foaia de hârtie.

 

De unde vine – când vine – poezia la dumneavoastră?

Vine dintr-un acasă al familiei şi al biblotecii. Aşa cum îmi ţin de cald fotografiile alor mei, tot aşa cărţile de pe rafturi îmi transmit certitudinea unei stabilităţi dăinuitoare. Când recit în gând poeţi ca Mihai Eminescu, Lucian Blaga, R. M. Rilke, Ion Barbu, Ion Pillat, Emil Botta, Ion Vinea, Tudor Arghezi, Daniel Turcea, simt că ei devin o parte a muzicii din sufletul meu.

 

Cum vine, sub ce forme?

V-aş răspunde printr-o poezie scrisă demult şi intitulată Imaginaţia ecoului: „Cine spune că scrisul/ Dă aură singurătăţii,/ Se poate înşela./ Cel care-alege sihăstria/ Se-nchide-n peştera muţeniei,/ Lăsând afară tocul şi hârtia. //Eu scriu:/ Deschid o uşă interzisă,/ Deodată, văd ce nu există/ Şi mă înconjur de cuvinte,/ Ca suveranul, de supuşi/ Foaia sporeşte visteria/ Împărăţiei de fantome./ Spun: scriu,/ Dar cineva mă scrie,/ Din unghi îndepărtat;/ Mâna mea leagă/ Un scris abia-ntrerupt,/ Auzul meu e cuibul/ Auzurilor de demult;/ Cadenţa, ritmul meu,/ Au fost, din totdeauna,/ Suflarea altcuiva./ Paşi feluriţi/ Îmi calcă-mpărăţia,/ Risipa de curteni/ Dau un ospăţ,/ La care-am nimerit,/ Din întâmplare/ Pe creştet port coroana nimănui,/ Puterea mea e neputinţa lumii…”

 

„Oricât ne-am visa emanciparea, vine ceasul în care ni se face dor de casa părintească”

Unde sunt, în ce vă privește, cele mai  multe și mai solide legături – cu: a) tradiția; b) modernitatea; c) postmodernitatea?

Pentru mine aceste legături sunt fluide. Marii moderni devin cu timpul clasici, după cum tinerii rebeli de altădată ajung părinţi şi apoi bunici, aclamaţi sau repudiaţi la rândul lor de copii. Ce poate părea nou unei generaţii e perceput ca tradiţional de cei care urmează. Dar se construiesc, în timp, valori care ne rămân şi de care, în vremuri de restrişte, ne agăţăm, ca de nişte colace de salvare. Oricât ne-am visa emanciparea, vine ceasul în care, asemenea fiului risipitor, ni se face dor de casa părintească, părăsită demult. Asemenea tatălui din parabolă, tradiţia ne aşteaptă la răspântie, ca să ne vindece de tot ceea ce am pierdut, pe când rătăceam de unii singuri prin lume.

 

Ce e, pentru dumneavioastră, tradiția?

Tradiţia este acel acasă de care, la un moment dat, ai vrea să te desparţi, iluzionându-te că te poţi refugia într-o utopie a prezentului pur, în orgolioasă afirmare de sine. Poate că, aşa cum spunea Horia Roman-Patapievici, uitarea  tradiţiei, deşi implică pierderi irecuperabile, poate fi şi benefică pentru înnoirea percepţiei, a viziunii şi a stilului. Trebuie să vă mărturisesc, însă, că eu, chiar de la începutul scrisului propriu, m-am hrănit din averea culturală a trecutului nostru şi al lumii. Aşa am căpătat certitudini pe care nu mi le-a putut zdruncina nimeni în timp.

 

Și: cum e aceasta – tradiția – vie?

Sunt clipe de graţie, când pot capta suflul melodic profund al unui poet predilect, cum ar fi Mihai Eminescu. Iau din poemul lui un vers pe care îl îmbrac, ca pe o haină, şi, pe lângă faptul că îmi ţine de cald, îl fac să fie şi al meu, îi dau ceva din fiinţa mea. Dintr-o asemenea conlucrare, a apărut, de pildă, poezia Amânare, pe care o citez: „Ar fi atâtea lucruri încă/ De care-aş vrea să mă apuc,/ Dar rândunelele se duc / Şi toamna e tot mai adâncă./ Las scrisul vraişte, legământul,/ Caut spre ceruri, ca năuc, /Căci rândunelele se duc/ Şi–mi fuge de sub tălpi pământul./ Mai am răgazul, poate, iată,/ La bun sfârşit să mă aduc?/ Vezi, rândunelele se duc, / Eu n-aş fi gata niciodată…”

 

„Am senzaţia că duc mai departe mesajele celor care nu se mai pot exprima”

Către cei – și, la limită, către cine – priviți (a se lua acest verb în oricare sens doriți!) atunci când scrieți, când creați?

Îmi adâncesc privirile în nevăzutul plin de marile umbre ale căror energii le simt atunci apropiindu-se. Intru în rezonanţă cu muzicile timpurilor trecute, prezente şi viitoare. Am senzaţia că duc mai departe mesajele celor care nu se mai pot exprima, că sunt solul lor de taină. De aceea, scrisul mi se încarcă de vechime, se umple de comori care nu îmi aparţin. Îmi amintesc că la vârsta de zece ani am compus o poezie care se încheia cu versurile: „O ceaţă fumurie/ Învăluie anii”. Atunci tata m-a rugat să-i explic ce am vrut să spun. I-am răspuns că nu ştiu, că aşa mi-a venit.

 

Cum e pentru dumneavoastră timpul – atunci când construiți ceva, când scrieți ceva? Ce fel de timp e acela?

Este nemaipomenit să poţi crea un timp fictiv care să-ţi aparţină şi în care să îi iei şi pe alţii, oferindu-le un refugiu, o oază de libertate. E ca durata unui cadou pe care ţi-l dăruieşti şi ţie şi celor care îţi deschid cartea. Eu scriu dintr-un prea plin, dar şi din imboldul de a revrăji lumea. Mi-aş dori ca timpul pe care îl plămădesc din cuvinte să fie vindecător, să ne mântuie de rău, să ne ducă spre lumina unui sens înalt, cum ar fi iubirea. Vreau ca cititorii să ştie că pe parcursul lecturii sunt vegheaţi, că cineva are grijă de ei, că nu sunt lăsaţi de izbelişte, că se pot adăposti de frig şi că nu vor suferi de foame în paginile volumului. Idealul ar fi să se simtă în scrisul meu ca acasă.

 

Dar spațiul? Cum îl simțiți? Îl simțiți, de fapt?

Scrisul, ca şi visul, are darul de a recupera spaţiile pierdute din realitate, iar graţie memoriei voluntare ori spontane, curgerea clipelor poate fi încetinită sau deturnată. Nisipul căzut în clepsidră suie din nou, redeşteptând trecutul care devine viu. Această întoarcere a gândului în anume locuri şi momente de altădată ne îngăduie să filtrăm şi să găsim sensul a ceea ce am trăit de-a lungul vieţii. Pe de altă parte, scriitorul e liber să creeze spaţii noi, să imagineze alternative viabile, să se joace cu timpul în fel şi chip. În ultima vreme, m-a tentat să explorez modurile în care un personaj sau mai multe ar putea intra sau ieşi dintr-o carte şi am descoperit cât de fascinantă poate fi relaţia realului cu virtualul.

 

„Adesea îmi închipui că în scris urc o scară a spectrului”

Spre poezie: pe scurtătură sau pe căi ocolite?

Adevărul este că pentru mine calea ocolită spre poezie este proza. Cred că mi se trage de la tatăl meu, Dinu Pillat, ale cărui scrieri, în special Aşteptând ceasul de apoi, sunt pătrunse de un puternic suflu liric. El şi-a dorit să fie altfel decât părintele său, poetul, şi de aceea s-a îndreptat spre roman şi spre istoria literară, dar în esenţă i-a dus mai departe, „pe căi ocolite”, amplitudinea muzicală şi i-a diversificat registrul emoţional. Rigoarea observaţiei, cadenţa frazelor, spectrul culorilor sufleteşti, căldura imploziei  sunt calităţile unui liric introvertit. Mi-l aduc aminte citind cu voce tare pentru sine însuşi câte un fragment, fie dintr-un roman, fie dintr-un studiu critic, pentru a-i cântări încărcatura melodică sau pentru a-i verifica precizia ritmului. Mă surprind şi eu adesea, făcând la fel, cu câte o propoziţie dintr-o poveste ori dintr-o nuvelă. Dacă se întâmplă să nu se potrivească pe muzică anume cuvinte, nu pot înainta.

 

Ce ar fi, în cazul acesta, „scurtăturile”?

„Scurtăturile” sunt drumurile nemarcate. Pe ele ajungi mai repede la destinaţie, dar sunt mai riscante decât potecile însemnate cu repere vizibile pentru toată lumea. De aceea, pe „scurtături”, mergi de unul singur. Poezia care este, înainte de toate, „răspuns la „chemare”, te solicită cel mai tare, în acest sens, şi te scoate mai iute sus, în înalt. Dar acolo, odată ajuns, nu eşti numai tu. Intri în rezonanţă cu cei care au urcat înaintea ta şi te percepi ca pe o notă dintr-o uriaşă partitură.

 

Și ce virtuți au, din punctul dumneavoastră de vedere, „căile ocolite” spre poezie?

Răgazul şi taina. Când scriu proză, îmi acord un timp mai lung de explorare, părăsesc realitatea şi plec să descopăr ceva care mă aşteaptă. Taina este că întotdeauna sunt aşteptată. Dar asta mi se întâmplă şi când compun poezii. Este apoi un mister să faci din cuvinte o lume care să se adauge celei existente, modelând-o mental.

 

Când scrieți, căutați un anume sunet, o anume muzică pentru cuvintele, frazele, ideile dumneavoastră?

Nu caut, muzica precede cuvintele, aşa mi se întâmpla şi în copilărie, când mă umpleam treptat de o stare melodică şi atunci ştiam că urma să scriu. Am încercat să mă explic în poezia Imnic: „La început n-a fost / Numai Cuvântul,/ Ci muzica pe care/ Plutea, fără liman,/ Divina nostalgie./ Geneza-i decantare, / Contur purtat de sunet;/ Vocala se separă/ De caldele consoane,/ Prin suflu şi vibrare./ Când scriu, întrezăresc/ Arpegii în silabe./ Adamic, prin grădina/ De litere, petrec,/  Simţind cum în auzu-mi,/ Şerpeşte, se strecoară/ Ispita unduirii/ În rime şi cadenţe/ Şi, iată, prin cântare, /Trec dincolo de sens…”

 

Cum sună, a ce sună, a ce ați vrea să sune muzica textelor dumneavoastră?

Să ne amintim cum, umblând printr-o pădure, în miezul zilei, simţim mai întâi zvonul vag al unei adieri, apoi desluşim creşterea unui freamăt tot mai amplu care trece peste vârfurile arborilor şi, după câteva clipe, se îndepărtează, lăsând în urmă doar o boare. Aşa aş vrea să sune muzica scrierilor mele: ca şi cum ar veni de demult, ar umple prezentul de foşnete şi apoi ar intra în surdina viitorului. Vizual, îmi imaginez scrisul ca pe fald al unei mantii aparţinând tuturor timpurilor.

 

Dar culoarea textelor dumneavoastră? Care e, dintre toate, cea mai pregnantă? Ne jucăm puțin acum cu imaginația…

Sunt atrasă de lumină, de incandescenţa care însumează toate culorile. Adesea îmi închipui că în scris urc o scară a spectrului, că fiecare treaptă are altă culoare. Suind, parcurg mental experienţa nuanţelor, până când ajung la starea de albastru pe care o asociez cu libertatea şi zborul. Opţiunea mea pentru albastru nu e legată sonor de preferinţa pentru blues, varietate a muzicii de jazz care ia suferinţa şi se joacă subtil cu ea, purtând-o prin diferite registre, până când sufletul se descătuşează de tot balastul care îl trăgea în jos. Admir însă puterea acestei artei de a distila durerea în graţie şi dans, de a decanta crisparea în unduire.

 

De ce, de fapt, a scrie este misterios?

Cel care scrie îşi explorează necunoscutul lăuntric. Ştim atât de puţin despre noi înşine, iar ceea ce descoperim, sondându-ne, poate fi uluitor, şi în bine şi în rău. E mai comod să trăim la suprafaţa existenţei cotidiene, deoarece, când cutezăm să ne uităm mai în adâncul nostru, ne clătinăm cutremuraţi de ceea ce putem întrezări.

 

„Fiecare dintre noi reprezintă un proiect de lucru prin care Dumnezeu îşi încearcă puterile”

E scrisul o formă de rugăciune? Sau, mai limpede formulat: când e scrisul așa, un fel de a te ruga?

Atunci când intrăm mai profund în substanţa fiinţei noastre, dăm peste acea incandescenţă care clocoteşte şi în miezul pământului. Vrem nu vrem, purtăm în noi flacăra divină. Ea ne arde şi ne transfigurează când devenim conştienţi de prezenţa ei. Nu ştiu dacă scrisul e o formă de rugăciune sau e un răspuns al celui creat la chemarea Creatorului său.

 

În ce raport așezați, în lumina credinței dumneavoastră intime, acești doi termeni: creație – compoziție?

Am convingerea că fiecare dintre noi reprezintă un proiect de lucru prin care Dumnezeu îşi încearcă puterile. Suntem creaţii vii, deci imperfecte, dar mânate continuu de aspiraţii infinite, de aceea compunem la rândul nostru lumi posibile, visând idealul, Energia care animă universurile trece prin noi, încărcându-ne de mister. Dumnezeu suflă prin noi, ca prin ţevile unei orgi infinite.

 

Ca să fiu (încă o dată) puțin provocator – de ce / pentru ce / la ce bun să scriem, să creăm?

Ca să redăm lumii frumuseţea pe care crede că a pierdut-o, ca să-i aducem aminte de tot ce a uitat. Uneori uitarea poate fi o ispită care ne frânge acuitatea minţii şi începem să bâjbâim în întuneric, pentru că, de fapt, nu mai avem anteme cu ce să percepem lumina.

 

Cineva care gândește/ scrie din interiorul misterului creației e altfel, în mod fundamental, decât creștin/creștină?

A scrie din interiorul misterului creaţiei presupune, în opinia mea, două ipoteze de lucru care decurg una din alta: Geneza şi Mântuirea. Facerea ne propune imaginea Părintelui artist cu o fantezie debordantă. Pentru el plăsmuirile sunt imprevizibile, căci nu le poate nici controla şi nici stăpâni pentru multă vreme. De aceea, de exemplu, dorinţa de emancipare a primilor oameni îl surprinde cât se poate de neplăcut pe Dumnezeul Vechiului Testament care, de atunci încolo, nu încetează să-i certe şi să îi pedepsească pe rebeli. Observăm acolo o crescândă separare a divinului de uman, ceea ce implică ideea că demiurgul îşi socoteşte cumva creaţia inferioară, ne lasă impresia că nu s-a investit în ea decât în joacă. Venirea lui Isus pe lume, ca fiu al Omului, adânceşte misterul creaţiei, deoarece îi conferă operei divine un sens absolut: putinţa de a se reforma din temelii, pe calea iubirii. Imaginaţia christică e salvatoare, tocmai pentru că ne desface din limitele muritoare şi ne deschide orizontul speranţei. Fiecare dintre noi poate ajunge mesager al Domnului. Umanizarea divinului şi sacralizarea profanului în Noul Testament, ne confruntă cu ipostaza Creatorului care, lipsit de orgoliul superiorităţii sale, se lucrează pe sine însuşi pentru binele aproapelui. Dacă un scriitor îşi face din arta sa un proiect altruist, el se eliberează şi, uitându-se pe sine pentru binele celorlalţi, se poate socoti creştin, dacă, dimpotrivă, opera îi cultivă ego-ul, el rămâne prizonierul narcisismului.

 

„M-am întâlnit cu Dumnezeu încă din copilărie şi de atunci am rămas împreună”

Ce (mai) înseamnă a fi scriitor / scriitoare creștin(ă)?

Din tonul întrebării dumneavoastră pare că a fi scriitor creştin astăzi, într-o lume în crescândă secularizare, nu mai prezintă niciun interes. În ceea ce mă priveşte, nu am dat atenţie niciodată „subiectelor la modă”. Am avut norocul să mă nasc într-o familie devotată adevărurilor esenţiale, familie care a rezistat urgiilor vremii prin cultivarea valorilor perene. Nu mi-am propus niciodată să devin anume poetă creştină, pur şi simplu m-am întâlnit cu Dumnezeu încă din copilărie şi de atunci am rămas împreună. Caut să mă fac cât mai transparentă, pentru a reflecta, asemeni unei ape, lumina prezenţei divine în viaţa mea şi, de aceea, ce aştern pe hârtie este un „dar din dar”. Aş vrea ca versurile mele să fie tămăduitoare şi să imunizeze cititorii la răul şi urâtul care ne pândesc de pretutindeni.

 

Te poți rătăci (ușor) prin scris?

Atunci când nu îţi propui ca prin scris să ajungi mai sus de locul din care ai pornit, ba chiar o iei la vale, invitând hazardul, te poţi rătăci. Mi s-a întâmplat o dată. Am intrat într-o experienţă de tip suprarealist, vrând să văd unde mă va duce creionul, în lipsa oricărui gând. Am descoperit atunci „pânza Penelopei”, splendoarea textului care se ţese la infinit pentru a se deşira, incantaţia frazelor ce nu duc nicăieri, beţia cuvintelor goale. Nu aş mai repeta acel demers. M-am oprit însă, după aceea, la cugetarea lui Pascal: „Nu m-ai căuta, dacă nu m-ai fi găsit” şi nu mi-am mai pierdut drumul.

 

Când, în scris, rătăcești/rătăcim, drumul acasă, drumul înapoi e altfel decât în viață?

Uneori, rătăcirile sunt bune. Pot fi „căile ocolite” pe care te întorci acasă. Revin la Parabola Fiului risipitor. Numai după ce a ajuns la sapă de lemn, el şi-a adus aminte de tatăl său şi a găsit drumul înapoi. Uitarea, ca formă de rătăcire, e lăsată în urmă de memoria mântuitoare. Sigur, te poţi pierde şi prin scris, şi prin lecturi. Dar dacă vrei să îi comunici cititorului starea de rătăcire, tu, ca scriitor, nu trebuie să bâjbîi, ci să stăpâneşti naraţiunea cu o precizie matematică. E un sfat pe care mi l-a dat mama, într-o vreme de cumpănă. Am descoperit mai târziu că există un înger al scrisului care îmi conduce paşii pe hârtie.

 

Cu ce realitate investiți ficțiunea?

Cel care creează trăieşte mai multe vieţi imaginare, se despleteşte în personajele sale, închipuie întâmplări, provoacă enigme, propune soluţii, deschide perspective neaşteptate, iar treptat ficţiunile lui se substituie realităţii, îmbogăţind-o necontenit. Odată scrise, plăsmuirile capătă consistenţă, devin palpabile, pot intra în existenţa cititorului care astfel ajunge cu mult mai interesantă, mai subtilă şi mai temerară. Fără echipamentul vast al culturii, nu am fi atins atâtea culmi ale înţelegerii de sine.

 

Altfel spus: de ce avem nevoie de aceste plăsmuiri? De ce are nevoie sufletul nostru de ele?

De ce visăm cu ochii deschişi? Suntem creaţi ca să creem la rândul nostru, sporind continuu visteria posibilităţilor.

 

Lăsăm o parte din sufletul nostru în ce fac mâinile noastre, în ce scriu mâinile noastre?

Şi aici este un mister, deoarece, de obicei, nici nu ne dăm seama ce lăsăm din noi înşine în ceea ce facem. De pildă, cineva citeşte o carte şi descoperă în ea lucruri la care autorul poate nici nu s-a gândit. Probabil, a aşternut pe hârtie ceva care nu i-a aparţinut doar sufletului său, ceva care i-a venit din demult şi din departe, ori a anticipat evenimente şi a avut viziuni din viitorul care urma să se apropie. Apoi e apoi fascinant să observi cum fiecare epocă receptează cu totul diferit aceeaşi operă. Să zicem Hamlet.

 

Cui lăsăm? Din nou (ușor provocator): la ce bun?

E ca şi cum m-aţi întreba de ce dau de pomană unui flămând, unui lipsit, unui înfrigurat. Scrisul poate fi la fel de dorit ca o pâine caldă pe care vrei s-o împarţi cu ceilalţi. Nu e vorba aici de vanitate, ci de facerea de bine. Sigur, mă refer în primul rând la generozitatea talentului pe care un artist şi-l cultivă de dragul semenilor săi şi pentru bucuria lumii. Dacă tu ai mai mult, de ce să păstrezi darul doar pentru tine?

 

„Mă fascinează paginile scrise, caligrafia de pe cerul alb care se umple de stoluri”

Ce e o foaie albă pentru dumneavoastră? Ce a fost cândva, ce este ea acum?

Foaia nescrisă are puterea de seducţie pe care o exercită imacularea. Mie mi-e drag uneori să cumpăr un caiet frumos cartonat, cu foi albe, pe care să îl deschid, din când în când, pentru a visa la ceea ce aş fi putut să scriu în el. Îmi trec degetele pe paginile veline şi mă bucur că nu le voi macula niciodată. La fel fac şi cu câte o cutie de creioane colorate, frumos ascuţite, cu care nu voi desena, dar care îmi vor însoţi reveria, fără să se tocească. Totuşi, mă fascinează paginile scrise, caligrafia de pe cerul alb care se umple de stoluri. E un miracol să creezi.

 

Când (credeți că) moare o carte?

O carte moare atunci când nimeni nu o mai poate citi: fie pentru că a fost condamnată la uitare de către istorie, fie că, fizic, ea nu mai există, fie că nu mai prezintă în sine nici un interes. De pildă, romanul tatălui meu, Aşteptând ceasul de apoi, pentru care autorul a primit o sentinţă de închisoare pe viaţă, a fost, vreme de 50 de ani, declarat dispărut de către oficialii Arhivelor Statului şi apoi de către CNSAS. Era cartea pe care Dinu Pillat o considera ca fiind cea mai izbutită scriere a sa şi, tocmai de aceea, absenţa ei mi-a umbrit o lungă parte din existenţă. Minunea s-a petrecut la 1 martie 2010 când, în cadrul unei lansări în volum a documentelor Procesului Noica-Pillat, la CNSAS, cercetătoarea Raluca Spiridon ne-a comunicat faptul că descoperise dactilograma romanului în Biblioteca instituţiei, alcătuită din manuscrisele şi volumele confiscate de Securitatea comunistă în perioada 50-60. Tatăl meu murise de 35 de ani, mama, de 5 ani, doar eu, din familia noastră, am avut şansa să fiu martora providenţialei reapariţii.

 

Și: când (re)învie ea?

Imediat ce mi s-a înapoiat oficial dactilograma romanului şi am început să citesc cu înfrigurare paginile bătute la maşină şi corectate în cerneală, cu scrisul de mână al tatei, am trăit cataclismul învierii. Autorul se întorsese în lume prin cartea care îi supravieţuise, în ciuda tuturor piedicilor. Îşi „aşteptase ceasul de apoi” pentru a se arăta altor generaţii de cititori. Horia Roman-Patapievici crede că o carte, cu adevărat durabilă, îşi conţine învierea în propria ei capacitate de a-şi spori înţelesurile, de a se reinventa în timp. Nu îşi poate prevedea însă moartea care depinde de circumstanţele istoriei.

Mă gândesc şi la un alt posibil răspuns legat de moartea şi învierea unei cărţi. Sunt proiecte pe care le-am dus până la jumătate sau chiar până la capăt şi la care am renunţat între timp. Pe unele le-am uitat în sertare, pe altele le-am aruncat. Totuşi, în mod miraculos, unele idei şi imagini nu s-au stins, au intrat doar în hibernare, reapărând pe neaşteptate, sub forme mai greu de recunoscut, în ceea ce am scris mai târziu.

 

Credeți că Dumnezeu citește mult?

Dumnezeu citeşte tot ce se scrie şi de aceea e veşnic viu.

 

Interviu publicat şi pe platforma LaPunkt.ro

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.