Complexul lui Leslie

Prejudecata critică susține că n-o poți înțelege pe Virginia Woolf fără să cunoști istoria, anatomia și chimia spirituală a Grupului Bloomsbury. Deși necesară, o asemenea întreprindere nu e suficientă. E obligatoriu să cobori mai în adâncimi, în intimitățile generației anterioare, față de care tinerii geniali adunați în jurul cuplului Leonard și Virginia Woolf făceau figură de parveniți – inclusiv în sensul geografic al termenului, de indivizi sosiți de undeva, atrași de magnetul irezistibil al schimbării și contestației. Viața Virginiei Woolf e, înainte de orice, o complicată istorie de familie. Leslie Stephen, tatăl ei, a fost un vârf de lance al uneia dintre marile direcții care s-au confruntat, în lumea intelectuală britanică, pe parcursul secolului XIX: filiera Eton-Cambridge și filiera Rugby-Oxford.

Întrupare a ideii de intelectual, Leslie Stephen a ilustrat cu strălucire atât aspirațiile, cât și fobiile epocii. A fost un montagnard impenitent și un adept al mersului pe jos zilnic. A practicat cu asiduitate sporturile și, în ciuda imaginii de tiran, de ins autocentrat și abuziv – fixată de romanul Virginiei, To the Lighthouse, unde e portretizat în personajul Mr. Ramsay –, era o întrupare a ecuanimității victoriene. Contemporanii erau impresionați de bunătatea și raționalitatea lui, ceea ce l-a făcut pe un martor, politician, scriitor și editor de ziare, să afirme că era „cel mai cumsecade și demn de încredere om“.

Autor a peste treizeci de volume dedicate literaturii engleze – cariera sa culminând cu monumentalul Dictionary of English Biography, pe care l-a inițiat în 1885 și l-a editat până în 1900, când sarcina a trecut asupra colaboratorului său, Sidney Lee –, Leslie Stephen ar fi meritat să figureze în lista restrânsă a ceea ce Lytton Strachey a numit „eminent Victorians“. Deși mare parte din activitatea lui a fost dedicată studiului clasicilor englezi din secolele anterioare (History of the English Thought in the Eighteenth Century e un text clasic, imposibil de ocolit atunci când studiezi gândirea engleză din perioada respectivă), mintea lui era aceea a unui intelectual cu privirile ațintite spre viitor. Drept dovadă, implicarea directă în numeroase polemici legate de metamorfozele artei din vremea sa.

Stephen avea obsesia autenticității – termen pe care îl aplica și textelor despre care scria, dar și propriei personalități. Această trăsătură de caracter l-a transformat într-un antemergător al autenticis mului în artă – în special pe dimensiunea lui morală, pe care avea s-o teoretizeze în Sincerity and Authe ticity Lionel Trilling. Marele critic american așeza autenticul în aceeași linie cu eroicul și frumosul.

La intelectualul victorian, autenticitatea vizează implicarea personală și competența. Mai precis, spaima de a nu fi un impostor – și groaza de a fi descoperit în această postură. Freud încă nu începuse să dea nume diverselor frici și fobii ale contemporanilor. Această dublă tulburare a lui Leslie Stephen – pe de o parte, convingerea intimă că prestigiul i se bazează pe o fraudă, pe de alta, teroarea la gândul că totul se va sfârși cu un scandal public – ar merita un nume doar pentru sine. De pildă, „complexul lui Leslie“. Cu atât mai mult cu cât, în forme difuze, reprimate și contradictorii, spaima va pătrunde și în conștiința fiicei sale, Virginia.

În a doua parte a secolului XIX, s-a consolidat o concepție care devenise destul de vizibilă încă din veacul anterior. Și anume, credința că orice englez de bună naștere e, obligatoriu, și un intelectual. Inteligența și cultura se dovedeau a fi daruri naturale, pe care individul le cultiva spontan, așa cum simțea de datoria lui să practice și sporturile. Astfel, a apărut „aristocrația intelectuală“, descrisă de Noel Annan în Studies in Social History (1955), unde ni se înfățișează tabloul uluitor al înrudirilor și alianțelor dintre cei mai străluciți oameni de cultură ai vremii.

Leslie Stephen era prins și el într-o astfel de plasă cu ochiuri dese, unde-i întâlnim pe corifeii culturii engleze, de la Thomas Macaulay, Charles Edward Trevelyan (una din cele mai detestate figuri de către irlandezi, alături de cea a lui Oliver Cromwell; Trevelyan e considerat principalul vinovat pentru foametea din Irlanda, de la mijlocul secolului XIX; iar potrivit lui Joyce, cele mai cumplite înjurături irlandeze sunt cele de Satan și de Cromwell), Matthew Arnold, Charles Darwin, William Makepeace Thackeray, Bertrand Russell, Lytton Strachey, Arnold Toynbee – pentru a-i numi doar pe câțiva, a căror faimă a supraviețuit până în zilele noastre. Stephen a întrupat de minune idealurile, falsele ortodoxii și dezamăgirile unei epoci contradictorii. Între luciditatea lui John Stuart Mill – perfect ilustrată de eseul său din 1850, The Spirit of the Age – și zeflemeaua lui Thackeray (The Snobs of England, by One of Themselves, din 1846-1847) se întinde o plajă enormă de idei și stiluri.

Ne aflăm, așadar, în fața unui dublu portret, alcătuit din părți incongruente. Pentru contemporani, Leslie Stephen a fost o figură impecabilă, venerat și chiar adulat în cele mai înalte cercuri culturale și politice. Alături de alți câțiva artiști, el făcea par te dintr-un pluton care întrupa măreția imperială a Marii Britanii – denumire în care accentul cădea întotdeauna pe Marea. Dar englezii n-au ajuns la mă reție deoarece mintea lor era deschisă la nou și la aventură, ci au devenit dezinvolți și dezinhibați odată ce s-au trezit stăpânii lumii. În schimb, fiica avea acces la vulnerabilitățile tatălui, pe care n-a ezitat să le absolutizeze și să le exploateze, transformându-le, în scrisul ei, în însușiri dominante ale caracterului acestuia. Gertrude Himmelfarb, o mare specialistă în subtilitățile epocii victoriene, îi pune în contrast pe intelectualii americani ai perioadei cu cei britanici.

Dacă primii par a se revendica tradiției darwiniste – ei și-au obținut numele și gloria prin muncă îndârjită, într-o lentă evoluție socială –, aristocrația intelectuală britanică e rezultatul unui norocos creaționism. Prin simplul act al apariției pe scenă, se simțeau îndreptățiți la noblețea culturală: „intelectualul englez, și cu precădere cel victorian, părea să-și dobândească titlul și proprietatea aproape prin dreptul de naștere. Într-o epocă în care puțini monarhi îndrăzneau să invoce principiul legitimității, intelectualul victorian nu se sfia s-o facă. Legitimitatea lui era stabilită de familie, clasă, educație, profesie și remunerare. Putea să se miște în înalta societate, să aspire la putere politică ori să facă bani fără a arunca o umbră de dubiu asupra chemării sale.

Nu avea stigmatele tipice ale intelectualilor din alte părți – academismul, boema sau prețiozitatea de Herr Professor, de foiletonist sau de estet. Nu era nici exotic, nici amabil. Intelectualitatea era pentru el ceva la fel de natural ca limba, care la rândul ei era la fel de naturală ca respirația. Era dreptul lui prin naștere, și era la fel de temeinic instalat în el ca și în englezitatea lui“ (Himmelfarb, 1995: 201-202).

Prezentând, sub chipul dlui Ramsay, o imagine negativă a tatălui, Virginia Woolf punea, de fapt, sub acuzare întreaga specie a intelectualului ce se strecurase în rândurile aristocrației. Nu era însă cazul lui Leslie Stephen, care, prin naștere, aparținea unei familii nobile. Tatăl său, Sir James Stephen, un om cu vederi deschise – era un aboliționist fervent –, fusese subsecretar pentru Colonii al Marii Britanii. Prin urmare, nu se punea în niciun fel problema parvenitismului, așa cum era cazul cu mulți intelectuali americani și cu destui englezi care nu avuseseră norocul să aibă de la naștere o „lingură de argint“ (după o expresie populară a vremii).

Prin portretul pe care i-l făcea tatălui, Virginia Woolf lansa un atac frontal împotriva generației părinților ei, pe care i-a închis în formula desuetă a „victorianismului înalt“ („high Victorianism“). E drept că intelectualii ajunși la apogeul carierei după 1850 făcuseră tot ce le stătuse în putință pentru a bagateliza pozițiile privilegiate pe care le ocupau. Excesul de naturalețe, de dezinvoltură, frivolitate și autoderiziune a măcinat mai puternic soclurile pe care se urcaseră decât orice contestație. N-a fost nevoie de un 1830 precum cel francez și nici de o bătălie pentru vreun „Hernani“ britanic, asemeni celui al lui Victor Hugo, de la Paris. Ceea ce a dărâmat statuile a fost excesul de normalitate. Cu superbie, ei eliminaseră componenta mitologică a activității artistice. Or, dacă a fi intelectual era considerat cel mai firesc lucru din lume, nu mai rămânea nici un colțișor pentru magia în absența căreia arta devine un produs industrial lipsit de valoare.

Siguranța de sine risca, astfel, să joace o festă celor instalați în convingerea că simpla apartenență socială și etnică asigura un rol de prim-plan în viața culturală. Altfel spus, englezii epocii victoriene se plasau în postura lui Monsieur Jourdain, cu nuanța de rigoare: își imaginau că sunt intelectuali, fără să știe exact cum au devenit.

Articol publicat şi în România literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News