Logica minciunii publice

În România se minte în permanență, cu acoperire deplină la toate nivelurile. O țară fără lideri, fără agendă clară și asumată, fără reacție publică consistentă cu largă răspândire. Un prag istoric.

Ar mai fi întoarcere? Înoarcere la ce? Suntem prizonierii unei închisori în care suntem și proprietari. Paznici… Fiecare în celula sa, pe o culpă discretă sau de scandal, direct legată de valori și angajamente standard pentru o lume civilizată. În 2018 tocmai atingem un prag critic. Dincolo de care sistemul „runaway train” este gata de start.

Gramatica minciunii

O „meserie multiseculară”, cu largă acoperire, influență și nivel de operare ce caracterizează domenii dintre cele mai selecte și respectabile din viața publică. De la maeștri la începători, înțelegerea și asumarea curentă a acestui comportament rămâne, peste tot în lume, o temă-cheie.

Avem, totuși, câteva repere de bază, „piloni” ai minciunii publice, care îi oferă influență, contaminare și, nu de puține ori, credibilitate. O primă condiție vine din faptul că minciuna imită perfect adevărul. Adesea îl întrece… Prin conținut, accesibilitate, beneficii. Mincinoșii publici sunt simpatici, isteți, pe fază. Avem, azi, o largă răspândire, poate chiar înghesuială. Amestecul dintre conținutul fals și atitudine reprezintă o formulă optimă pentru proliferarea imposturii în viața publică.

Urmăriți la zi topul de popularitate la jucătorii politici actuali și veți recunoaște fără diferenţă acest talent exersat în rutina curentă, pe cât de atrăgătoare, pe atât de distorsionată. Desigur, puțini dintre ei au citit Machiavelli, dar acesta ar intra în meditație dacă ar avea acces la gama largă de trucuri, proceduri și alianțe perverse practicate într-o țară „în curs de democratizare” care a reușit să transforme post-comunismul într-o vacanță la mare. O mare tot mai poluată, frământată, pustie.

Există câteva forme „elegante” care s-au afirmat în ultimii ani, poate și ca un efect secundar al reintegrării în lumea europeană.

„Adevărul parțial” despre prezent, contexte comunitare, visuri și costuri menţionate discret într-un limbaj sofisticat exprimă o cultură rafinată a dominaţiei într-o lume pretins civilizată, pe care ne căznim s-o accesăm.

Accesul și utilizarea integrală a datelor „adânci” rămâne dincolo de gard. Livrarea de surogate, evenimente marcate de formalism, fetișism impresionant pentru noii veniți sunt, cel puțin pentru noi, decantări parșiv împachetate. Țări mai nervoase, precum Polonia și Ungaria, au sesizat trucul și resping, nu de puține ori, mofturile de la Bruxelles. Nu întotdeauna mofturi, dar livrate prin metoda „adevărului parțial”, o tehnică bazată pe omisie, prin motivația „priorităților” stabilite conform unui monopol strategic bine betonat.

Revenind pe plan intern, atitudinea dominației neiertătoare vine din „Capcana majorității”. Sunt puține principii și valori ale democrației clasice decăzute într-o prostituție instituțională deplină și agresivă.

Multiplicarea jucătorilor

O consecință paradoxal-negativă a pluralismului în societăți pretins democratice o reprezintă extinderea, diversificarea și competiția extrem de vioaie a mincinoșilor. În poziții oficiale de necontestat, ascunși într-o mare „diversitate” identitară, cu dreptul la opinie pe orice subiect, liberă exprimare în limbaje dintre cele mai obscure și obsedați doar de rating.

Eliberarea de comunism a generat multe schimbări, dar puține transformări. După câteva decenii, România rămâne un studiu de caz de primă relevanță. Merită să constatăm că cei mai favorizați de libertatea de asociere, plasare în poziții-cheie sunt tocmai cei care consideră încălcarea normelor statului de drept și anularea integrităţii în comunicarea publică drept o respirație. Liberă în „aerul curat” al democrației, liberei concurențe, pluralismului. De aici și creșterea exponențială a practicanților jocurilor oculte, cu extindere nelimitată pe cele mai diverse planuri și trend-uri.

Nu întâmplător, legea de bază a „capitalismului democratic”, legea concurenței, este în pragul unui impas structural. O aglomerare masivă de jucători falși care mută în mod curent banul public în conturi personale peste mări și țări. O invazie a mincinoşilor. În vorbe și fapte. Într-o Românie fără piloni valorici și cu o cultură comună, practicată în mod curent și extins al adevărului. În casă, în familie, comunitate. Un maidan ?…

Surse de credibilitate

Minciuna are „valoare” și influență doar dacă e crezută. Luată în considerare. Uneori, asumată chiar colectiv, organizat, inclusă în proiecte și programe. O poziție cât mai consistentă, solidă, dinamică pe o „piață a credibilității”.

Într-o lume vast contaminată de minciună, valută forte în carnetul influenței publice devine posesia, prezervarea și utilizarea prudentă a încrederii. La nivel intern, de clan, gașcă, „aripă”, la nivel „pluralist”, printre alți falsificatori de opinie și poziționare la nivel popular, în grupuri dependente socio-economice și desigur, ceva mai greu, dacă nu imposibil, la nivel internațional.

O listă critică de exigențe greu de ignorat, care solicită eforturi ample, adesea sofisticate, pentru generarea, conservarea și plasarea credibilității în ipostaze de top. Sursa tradițională, devenită tot mai precară, rămâne încă „invocarea unei identități clasice” a democrației burgheze din secole trecute: liberalism, ţărănism, social-democrație, naţionalism… Un muzeu ușor abandonalt în istoria neamului. Invocat de sărbători, dezveliri de statui și, nu de puține ori, și prin documente controversate.

Două aspecte sensibile… Ignoranța culturală curentă, în plan ideologic, în partide, fundații, ONG-uri de coloratură politică, referitoare la aspectele doctrinare, istorice și posibile raportări la modernitate este copleșitoare. Bate spre ridicol. Au rămas doar insigne, portrete îngălbenite și cimitire părăsite, cu pietre funerare acoperite de buruieni.

Mult mai direct, relevant și exterminator pentru credibilitatea identitară, ca reper și garanție în jocul democratic, a devenit mecanismul traseismului. Una dintre puținele mașinării cu eficiență, acoperire și impact în viața politică din România. Nu doar în România, dar aici ne plasăm la un nivel de performanță greu de egalat. O iubire perversă pentru pluralism la mulți dintre deținătorii de carnete de partid, mascați de o prostituție politică acută, de neoprit, la toate nivelurile. Nu cumva ne confruntăm aici cu o formă nouă a monopartidismului în epoca post-comunistă? Ceaușescu ar rânji…

Rămâne deci întrebarea: ce să crezi la cei care pretind că reprezintă o cauză livrează alternative și, prin competiție legală, democratică, ajung să conducă țara? Pe cine?

Dependența de minciună

Dincolo de critica morală, adesea moralistă, a falsității comportamentului public la jucătorii oficiali, devenită de nevindecat, ne confruntăm cu un pilon major al gramaticii vieții curente.

Aglomerarea de dosare la DNA rămâne nu doar un fapt profesional grav, contradictoriu, ci mai ales expresia dinamicii critice a extinderii minciunii la multiple detalii în proceduri și practici instituționale. Excepția negativă devine regulă, mod de operare acceptat, asumat, ușor ascuns… Minciuna a încetat să mai fie o excepție, a devenit „legea nescrisă” a României curente. Într-o „Constituţie” practicată la scară largă. Minciuna conduce România!

Desigur, adesea, minciuna oficială nu este decât un pansament pe o rană produsă în mod curent în practică, arii de operare și așteptări uzuale. O împachetare ipocrită a neputinței oficiale, cu efect direct la imaginea unor ratați ambițios plasați în mod hazardat în poziții-cheie, multe dintre ele prea pretențioase pentru capacitatea sau dăruirea și preocuparea asumate.

Impotența instituțională a devenit o stare curentă în viața publică. O ipostază agravantă apare în „momente de răspântie”, iar epoca actuală este puternic minată de astfel de confruntări în politici curente, în asocieri interne și externe dintre cele mai ambițioase.

Comedia de protocol, jucată la vârf, de personaje jalnice, indică o dependență de impostură, asociere falsă și incapacitate operațională care ar putea fi, dacă ar fi luată în considerarea de surse autorizate, un dosar de cinci stele în sectorul amenințărilor la nivel național. Avem așa ceva?

Eliberarea de dependențe presupune, între altele, capacitatea de renunțare. Renunțare la ce? La furtul din banii publici, la adormit populația, la acapararea spațiului mediatic, devenit o simplă „femeie de serviciu” ,la limpezirea raporturilor cu parteneri externi, oficiali și mai cu seamă privați, preocupați să cumpere pe nimic resurse strategice, la, la, la…

Ținte curente

Prezentul, contaminat de minciună, reprezintă de fapt o colecție de ținte. Deja asumate și provocate, în curs de asumare pentru viitorul posibil, aproape sigur, cele care macină actualitatea ambivalentă, aiurită prin care rătăcim. Generarea prin definiție a țintelor și ulterior, printr-o instalare factuală, rămâne una dintre cele mai ample, acute și afluente acțiuni în viața publică. Despre ce mințim?

Definirea țintelor pe o masă critică rămâne o ambiție dintre cele mai selecte, elevate și, adesea, marcată, dincolo de luciditate și moralitate, nu de puțin cinism. Între dezvăluirea minciunii și reînvăluirea sa într-o versiune consumabilă este adesea greu de trecut o graniță sigură, clară și stabilă.

Bursa minciunilor în viața publică rămâne dintre cele mai dinamice. În permanentă reformulare și cu resurse vizibile sau ascunse de o mare diversitate. Investiția în minciună este o treabă serioasă. Cu nivele de profesionalism, implicare și susținere pe termen nelimitat dintre cele mai greu de concurat. De ce oare e adesea atât de complicat să afli și mai ales să gestionezi adevărul în viața publică? La nivel de comunicare, dezbatere și, de ce nu, de integrare în decizii-cheie în politici, programe?

Prezența adevărului în dezbaterea publică a încetat de mult să mai fie doar o problemă de bun simț… Explozia informațională a generat, dincolo de praguri tehnice majore, o sursă a haosului în domeniul adevărului public. Facilitarea minciunii devine, nici pe departe un simplu efect secundar, ci și o sursă majoră de „creație”, finanțare și utilizare curentă scăpată de sub control. Mai controlează cineva, ceva, azi?

Există desigur câteva priorități! Ca în orice spațiu activ, ambițios, ambivalent… Cea mai populară, la vedere, la îndemâna oricui, rămâne manipularea populației. Consumul informațional, datorită revoluției IT, a transformat, dincolo de beneficii structurale și strategice de primă mărime, omul simplu, comunitatea în care viețuiește și spațiul public într-un simplu „trotuar” al prostituției civice.

Ca urmare directă, controlul asupra adevărului public a devenit o funcție uzuală în spații oculte, la nivel public și privat. Mai există oare „adevăr” în viața publică? Poate, doar în final sau mulți ani după… Industria dezvăluirilor, executate târziu, pe diverse planuri indică adevărata arhitectură a „iceberg-ului” public. Oricum, nu există un adevăr public exprimat, complet relevant despre fapte și clarificari semnificative. Nu întâmplător, toleranța individuală și colectivă față de minciună rămâne o dimensiune-cheie, fundamentală a vieții publice.

Ca români, nu stăm rău deloc și la acest capitol… Dimpotrivă, „Mințim împreună!” poate redeveni o sursă alternativă la Puterea, formal, instalată. Întrebarea este: când se va modifica în viziune, strategie și tactică abordarea „noilor veniți”?

Beneficii

Un prim paradox ține de ambivalența profitului prin mincina publică. Fiecare se alege cu ceva. Desigur, în mod ilegal, sau măcar amoral. Uneori hazardat. Minciuna rămâne, pe cât de accesibilă, tolerabilă, pe atât de greu de stăpânit. De gestionat.

Un beneficiu tactic, în competiția politică, derulată fie și aparent, într-un cadru democratic ține de falsificarea așteptărilor. Specularea unor nevoi reale, adesea acute, prin anunțarea unor inițiative și oportunități pot genera, adesea chiar regenera așteptări la nivel de masă cu efect direct în consolidarea suportului politic. Mai mult, inventarea unor așteptări de tip nou, conexate cu tendințe din alte spații, alte contexe statale au adesea un efect rapid în stările de spirit interne. „Deci, se poate!…” Nevoia de orizont, trăirea cu anticipație a unor rezultate pozitive la inițiative și politici oficiale generează iluzii de moment, care în intervale critice asigură șanse sporite pentru jucătorii abili. Într-un declin generalizat la nivel economic și social, într-o lume publică și politică marcată de crize și scandaluri, prezentarea unor dezvoltări cu potențial benefic devine o marfă de top.

Minciuna publică este o monedă în care una dintre fețe este o veste proastă. Cu cât e mai mare, cu atât vestea bună, fie și ipotetică, simplă promisiune, capătă valoare peste nivelul curent. Chiar și efemeră, minciuna ca veste bună face bani.

Costuri

Foarte adesea, minciuna spune mai mult decât orice (inovații, fapte bune, succese) pe o piață publică precară, adesea pustie. Totuși, o dată dezvăluită, în funcție de gravitate și aria de răspândire, minciuna publică poate deveni o sursă de dezvoltări negative, declin de popularitate, chiar ostilitate. Nu sunt puțini cei aruncați la lada de gunoi a istoriei. Căderi fără întoarcere.

Totuși, cel mai adesea costurile au un efect relativ. Sunt compensate de aspecte „pozitive”, de noi iluzii, asocieri profitabile într-o dinamică ambivalentă. Depinde de punctul de vedere adoptat, sugerat, impus. Cele mai acute costuri vizează identitatea politică, grupul-țintă și momentele de cotitură. Dezvăluiri corecte și complete, într-un cadru legal solid pot fi de mai mare greutate decât sentințe judiciare în executare. Acasă, în familia politică sau chiar la pârnaie.

Cel mai adesea este foarte greu, uneori imposibil să generezi, să distribui, să joci pe teme falsificate într-o agendă publică marcată de sfidări, de incertitudine, de eșec. România post-comunistă dispune de o arhivă a eșecurilor politice impresionantă care au la origine minciuni, basme iresponsabile și complicități de mahala. Întrebarea este: cine plătește cel mai mult, cei mințiți, sau mincinoșii?

Noile sfidări

Poate minciuna publică provoca dispariția democrației în România?  epinde cât mai există din democrația efectivă în țara în care trăim. Care au fost sursele de uzură, subminare și înstrăinare a ceea ce puteam numi o „democrație emergentă”?

În ce măsură, în contextul extern, 10-20 de ani de inițiere, instalare și practicare a democrației ca regim politic, minciuna a fost un adversar explicit sau, cel mai adesea un virus structural, adânc implantat la toate nivelurile? Ce poate să dispară din ceea ce nu a apărut cu adevărat, consistent și activ în mediul public, politic, în practica uzuală? Diminuarea democrației „care este” va reprezenta o frustrare, o sfidare pentru cetățeni? Pentru câți? În mod explicit, acut, determinant. Se poate trăi fără democrație în România următorilor ani? Bazată pe adevăr public consistent, explicit asumat… Cine poate? Câți? Cum?…

Desigur, există întotdeaunăa o „alternativă”. A pleca din țară. Ritmul plecărilor spune cel mai mult și mai adânc despre percepția, motivația și reacția unor cetățeni, cu diverse calificări, nevoi și interese referitor la spațiul civic de operare în mediul politic.

Absența la vot, la ultimele alegeri parlamentare, 61%, rămâne un fapt pe cât de grav, pe atât de revelator pentru noile sfidări în care raportarea la adevarul public va rămâne în lift. Urcă sau coboară?

Iluzia unei noi majorități se zbate la mal. Este aproape o minciună. O probă de naivitate academică.

Lipsesc cel puțin trei lucruri: Un lider reformator, capabil și credibil. Pentru un restart al României ar trebui să dispună de viziune. O viziune despre viitorul necesar desprins profund de trecutul recent. O audiență și empatie bazate pe charismă pe cât de naturală pe atât de consistentă. Și desigur, curaj, în a se expune la riscuri majore, pe multiple planuri, împreună cu o echipă performantă. Avem?!

Problema e că la ora actuală, în România care este, liderii sunt de trei feluri: toxici, fraieri și de negăsit… Stăm bine la ultima categorie.

Nu este suficient ca, odată aflați la putere să cadă. Întrebarea este cu cine ar putea fi înlocuiți? Aici se află secretul recesiunii sistemice căreia îi rămânem prizonieri…

Articol publicat şi în Insectar politica.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News