Lentila şi fitilul

Promiscuitate literară: sintagma trebuie înțeleasă drept anexarea unor spații culturale străine, o risipire menită să fecundeze tărâmurile adiacente, neexplorate ori chiar ignorate până în acel moment. Prin procesul de extindere a domeniului, Leslie Stephen aduce pe scenă actori ce n-au nimic în comun cu sfera literaturii propriu-zise. Împreună cu congenerii săi, a deschis obloane spre o disciplină ale cărei baze fuseseră puse încă din Renașterea germană, de către Magnus Hundt și Otto Casmann, dar care avea să-și dea adevărata măsură abia în secolul XX: antropologia.

 

Gestul invaziv era asumat cu multă candoare și asumată aroganță: el devenea un instrument de cunoaștere, transfor mând tehnica aglutinării de informații incon gruente într-o filosofie a cunoașterii. Astfel se explică ușurința de a aborda subiecte și autori de o mare, deconcertantă diversitate. Nimic din morozitatea specialistului, nimic din superficiali tatea amatorului: textul emană o bucurie a faptului de a fi, o celebrare a transcenderii genurilor și speciilor literare. Toate acestea țin, desigur, și de temperament, nu doar de educație și context. Leslie Stephen practica un fel de critică de identificare avant-la-lettre, bazată pe o inepuizabilă capacitate de a empatiza cu textul scris sau cu autorul.

Deși aparținea unei pături sociale a cărei existență și supraviețuire depinde de idiosincrazii, de stricte delimitări ale zonei de acțiune, de inflexibilitate și de respingere a alterității, Stephen excela tocmai în acceptarea situațiilor și valorilor radical diferite de cele care l-au format. E de remarcat, totuși, că instinctul apartenenței nu l-a părăsit niciodată cu totul, lucru manifestat îndeosebi în ironia necruțătoare cu care trata prejudecățile și personalitățile aparent intangibile.

În ciuda multitudinii perspectivelor politice și culturale pe care le-a îmbrăţișat, întreaga generație stă sub semnul a ceea ce Edmund Burke a numit imaginație morală („moral imagination“). E acea facultate care îi permite omului să aleagă, dintr-o sumedenie de împrejurări, pe aceea care corespunde unui comandament etic riguros definit. Lionel Trilling, cel care a readus în discuție conceptul, vedea în el esența literaturii și grăuntele de aur care trebuie căutat în orice carte. În funcție de dome niul de activitate, victorienii s-au trezit, mai devreme sau mai târziu, în fața unei dileme pe care n-o puteau rezolva decât recurgând la factorul etic. Și asta fie că era vorba de opoziția politică/moralitate, de ambiguitățile iscate de demersuri în care coexistau subtilitățile de limbaj și complicațiile de argumentare, de obsesiile domeniului cercetat etc. Toate acestea au condus la viziunea, aproape unanim împărtășită, conform căreia romanul trebuia să fie o experiență socială și morală, dublată de una literară și estetică.

Analizați din perspectiva prezentului, mulți intelectuali care au marcat epoca par a avea o „dublă naștere“ (sintagma e a lui Gertrude Himmelharb). Ambivalența transcria confruntarea dintre datele morale și sociale moștenite și aspirația de a evada din linia cronologică în care erau înscriși. Zbaterile lor indică, dincolo de orice dubiu, că istoria îi plasase pe o traiectorie ce avea să transforme liberalismul secolului al XVIII-lea în conservatorismul secolului al XX-lea. Când generația Virginiei Woolf a încercat să se debara seze de această moștenire, n-a făcut decât să parcurgă drumul invers – adică dinspre conservatorismul social deja osificat înspre un liberalism al imaginarului.

Într-o anumită măsură, Leslie Stephen s-a aflat la adăpost de aceste învolburări ideologice și estetice. El îmbrățișase calea sigură a utilitarianismului, irigată de un agnosticism care nu-și refuza luxul de a fi, în părțile sale esențiale, filistin. E, totuși, straniu cum un individ care părea să inhaleze cultura prin toți porii a rămas opac la alte forme de exprimare artistică în afara literaturii. Dependența de muncă îl făcea de-a dreptul antipatic, atunci când, de pildă, se arăta nemulțumit că pierde timp mâncând sau flecărind după mese. Una din reacțiile lui spune totul despre modul în care percepea existența: „A recomanda contemplarea în detrimentul acțiunii e ca și cum ai prefera somnul plimbărilor“ (Annan, 1984: 91).

Recomandări de lectură:

Astfel de atitudini se află la baza unei modalități de a concepe literatura care se va manifesta mult după moartea lui. Leslie Stephen vedea o formă de sportivitate și în actul scrisului, dar nu acorda vreun credit gândirii. Această particularitate l-a condus la o situație în care, după propriile mărturisiri, „putea scrie când nu putea citi – și a fortiori când nu putea gândi“ (Himmelfarb, 1995: 216). La baza succesului său se aflau, așadar, o serie de eșecuri – conștientizate sau neconștientizate – care stăteau într-un echilibru dinamic.

Imaginând un astfel de intelectual, Virginia Woolf avea dreptate să fie uimită de progresia în spațiu a minții lui, înainte de a fi sedusă de adâncimile ei. Și asta pentru că, după ce învinsese, periodic, verticalitatea Alpilor, îi rămânea misiunea de a domina orizontala rândului de carte. Ca personaj de roman, sub masca domnului Ramsay, el putea fi batjocorit fără opreliște. Ca individ, făcuse eforturi disproporționate de a nu se lăsa învins, și de a rămâne pe linia de plutire care leagă ambiția de limanul niciodată sigur al succesului: „Ca intelectual se înfometase, crezând că asta îl va face un om mai bun. Și-a diminuat sensibilitatea, și-a împuținat credința, și-a potolit imaginația. Când, în cele din urmă, precaritatea intelectuală l-a obligat să se refugieze în treburi domestice, spiritul lui a fost slab, țeapăn și nedomolit. Dar în adâncimile sufletului exista o turbulență care erupea cu o dureroasă regularitate și violență“ (Himmelfarb, 1995: 218).

Așa s-a retras din societate, plin de fobii și regretând că nu s-a comportat bine cu cei din jur (mai ales cu soțiile) un ilustru reprezentant al spiritului „montagnard“. Prin el, murea și o parte dintr-o lume care a continuat să fie idealizată până în ziua de azi – și nu fără motive. Și asta după ce fusese contestată și batjocorită ca puține alte perioade din istorie. Cu toate acestea, povestea ei, a epocii victoriene, nu poate fi omisă atunci în discuțiile despre valoare și de infinitele ei metamorfoze. Când, în 1983, în timpul campaniei electorale, Margaret Thatcher i-a vorbit unui ziarist despre încrederea în „valorile victoriene“ („acelea sunt valorile care au făcut ca țara noastră să fie mare“) s-a declanșat un taifun de proteste și reproșuri adresate unui politician care, pentru progresiști, nu putea fi decât obscurantist și retrograd, adversar al lui Margaret Thatcher, Neil Kinnock, șeful Partidului Laburist, a contraatacat imediat, definind ca valori victoriene dominante „cruzimea, mizeria, munca abrutizantă, abjecția și ignoranța“.

Voit sau nu, Kinnock comitea un fals: niciuna din descrierile de mai sus nu ține de aspirațiile victoriene, de credințele elitei culturale și politice. Evident, acestea puteau fi realități sociale regre tabile, dar nu făceau parte, cu siguranță, din setul de convingeri și năzuințe ale oamenilor luminați ai epocii. Însuși faptul că Dickens, Trollope, Ruskin, Carlyle, Arnold și mulți alți s-au referit în mod critic la aspectele negative ale timpului lor e dovada că o făceau în numele unei viziuni melioriste, în care credeau mai presus de orice. Ei n-au fost apologeți ai sărăciei și suferinței, ci doctori de suflete care căutau, alături de personajele lor năpăstuite, soluții de ieșire din starea de dezastru.

O astfel de discuție nu poate ocoli distincția dintre valoare și virtute. Termenii nu se suprapun, deoarece acționează în sfere diferite ale cunoașterii. Valoarea ține de aspirație, fiind o proiecție a dorințelor individului sau grupului de indivizi, pe când virtuțile sunt însușiri lesne identificabile în comportamentul oamenilor. În cazul lui Leslie Stephen, paradoxul face ca tocmai ignorarea virtuților proprii – și chiar ispita de le anihila – să producă valoare. Mărturisindu-și eșecul de a ajunge la etică prin darwinism, scria într-o târzie profesiune de credință: „Acum nu cred în nimic, dar asta nu înseamnă deloc că nu cred în moralitate“ (Stephen, 1906: 144-145). Există în aceste cuvinte suficient exploziv pentru ca fiica sa Virginia să fie tentată săi atașeze un fitil și să-l aprindă. Din această explozie va rezulta una din marile confruntări în ideologia și arta modernă. E cu atât mai bizară percepția imaginii de ansamblu a tatălui de către Virginia Woolf. Ea trebuie pusă, așa cum am sugerat, pe seama unui proces de emancipare față de înaintași, dar nu poate fi redusă doar la atât. Împrejurarea corespunde și unor impulsuri ce țin de modul cu totul special în care s-a constituit personalitatea Virginiei. Era dreptul – și poate chiar datoria – ei să pună asupra tatălui o lentilă necruțătoare. Și n-a ezitat s-o facă.

 

Articol publicat şi în România literară.

Publicitate

Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.