Conformismul lax

Pentru a înțelege lumea în care a evoluat Leslie Stephen, trebuie menționat rolul jucat de cele două faimoase universități engleze, Oxford și Cambridge, în configurarea scenei intelectuale a secolului XIX. Era binecunoscută predilecția tinerilor de la Eton pentru Cambridge, și a celor de la Rugby pentru Oxford.

Într-un stop-cadru cu valabilitate pentru epoca respectivă, diferențele dintre cele două direcții de studii erau substanțiale. Schematic vorbind, Eton-Cambridge însemna opțiunea pentru un program școlar liber, fără constrângeri de natură religioasă, ceea ce lăsa o amplă zonă de acțiune studentului. În schimb, accentul pe știință și pe dezbaterea științifică constituiau preocupări primordiale, depășind, adeseori, la Oxford, capacitatea studenților de a ține pasul cu inovațiile în avalanșă din toate domeniile – inclusiv din cel al dezbaterilor religioase.

Iată de ce la Cambridge au înflorit mișcările dizidente, dând senzația că o întreagă generație s-a trezit dintr-un lung somn dogmatic: „Stephen, așa cum avea să mărturisească mai târziu, nu și-a pierdut credința”, scrie Gertrude Himmelfarb, „ci, pur și simplu, a ajuns la concluzia că nu o avea”. De unde și consecința cu efect pe termen lung: „Ca intelectual de profesie, el a reușit să parcurgă una din cele mai mari revoluții ale vremurilor moderne fără s-o resimtă cu adevărat” (Himmelfarb, 1995: 204).

Se poate, deci, spune, cu o sintagmă care a făcut carieră, conformism lax, că anii de educație ai lui Leslie Stephen au deschis drumul unei opacități la religie care se va accentua pe parcursul întregii vieți. Pierderea credinței n-a fost decât consecința naturală a diminuării resurselor care s-o întrețină. La maturitate, el nu mai păstra nimic din devoțiunea evanghelică a părinților săi, evoluând, împreună cu o întreagă promoție, spre o gesticulație care și-a păstrat pioșenia, dar și-a redus substanțial energia și forța de propagare. Dacă i-a repugnat ceva, a fost zelul, supraexpunerea lipsită de măsură a militanților religioși. Evident, nu era un dușman fățiș al bisericii, dar considera că teologia, ca domeniu al cunoașterii, trebuie lăsată pe seama celor care posedau informațiile necesare și vocația pentru a o studia. În ce-l privește, a migrat dezinvolt spre un agnosticism calm, aproape resemnat, pe care l-a răspândit însă cu o constantă grijă de a nu abandona cu totul o linie religioasă de mică tensiune.

Ce uimește în analiza acestei generații de mari intelectuali e faptul de a nu fi sesizat, mulți dintre ei, importanța momentului revoluționar pe care-l trăiau. Leslie Stephen nu a înțeles că se afla în punctul de maximă intensitate în care lumea începuse să se împartă între cei care-și dădeau seama de influența covârșitoare a ideilor lui Darwin, și cei care se amăgeau că plutesc încă pe aceeași veche mare și că țărmurile sunt mereu aproape. Dar adevărul e că a existat o lume pre-Darwin și una post-Darwin, fiecare cu însușirile și iluziile sale. Leslie Stephen n-a conștientizat niciodată importanța radicală a schimbărilor produse, fericit că a descoperit o direcție de navigație proprie, care îi garanta aducerea vaporului în bune condiții în oricare din porturile cunoașterii.

Dincolo de această inexplicabilă cecitate, Stephen a fost preocupat de toate marile probleme și provocări ale epocii. A știut să dea definiții proprii tuturor acestora, în frunte cu descrierea memorabilă a Creștinismului Mușchiulos, pe care l-a definit drept îndatorirea de „a te teme de Dumnezeu și de a străbate o mie de mile într-o mie de ore“ (Stephen, 1932:15). Pandantul – opusul și, totodată, substitutul – religiei a fost sportul. Acesta era singurul domeniu al excesului, al manifestării nezăgăzuite a dimensiunii imaginative și a aceleia fizice. Până și politicul sucombase sub magnetismul sportului, fiind considerat o anexă a acestuia, inclusiv în ceea ce privește aplicarea unor reguli ce aparțineau spațiului competițional – între ele, fair-play-ul. Cum totul se baza pe exacerbarea paradoxalului și pe exultarea ironiei, circula vorba că demagogul e „acel politician care introduce conștiința în politică”.

Sportul și sportivitatea deveniseră, mai în glumă, mai în serios, criteriile supreme de măsurare a activităților sociale și spirituale. Pentru Leslie Stephen, agnosticismul era superior religiei, deoarece respecta regulile ce se aplicau înfruntării fizice, bărbătești, singurele capabile să contrabalanseze forțele distructive ale existenței. Deschiderea totală, disiparea zonelor de întuneric din societate deveneau astfel urgențe pe care trebuia să le ia în considerare oricine se considera demn de onoarea de sportsman. Unicitatea Angliei s-a forjat și din astfel de neobișnuite contopiri de gândire și acțiune. În nicio altă țară din lume viața intelectuală nu datorează atât de mult practicării asidue – adeseori absurde – a sportului. Gertrude Himmelfarb menționează exemplul lui John Stuart Mill, care, deși era perceput drept o persoană „efeminată“, a străbătut câte cincisprezece mile pe zi până cu puțin înainte de moarte. Mai uimitoare decât performanța lui Mill era aceea a bunicului lui Stephen, care, la șaptezeci de ani, parcurgea zilnic nu mai puțin de douăzeci și cinci de mile.

În ce-l privește pe Leslie Stehen, el era organizatorul așa-numitelor „Sunday Tramps”, unde media distanțelor acoperite într-o zi era de cincizeci de mile: „Mersul pe jos era însă cea mai puțin dificilă din activitățile sportive de care el și prietenii săi erau dependenți. Stephen își aduce aminte, ca de cele mai importante evenimente ale perioadei lui universitare, de cele două împrejurări în care barca lui Trinity Hall, avându-l pe el drept antrenor, a fost cea mai bună de pe râu. Cele mai îndrăgite amintiri de la bătrânețe erau expedițiile de escaladare a munților, în care era însoțit de alți entuziaști precum Meredith, Huxley, Harrison și Maitland. Stephen a fost primul om care a măsurat înălțimea vârfului Schreckhorn.” (Himmelfarb, 1995: 209).

• Recomandare de lectură: Complexul lui Leslie

Firește, toți acești intelectuali vedeau în urcarea muntelui o metaforă a vieții. Era o confruntare „care pe care“, naturală, om contra piatră, lipsită de echipamentele sofisticate pentru escaladări, ce abia începeau a fi inventate. Drumețiile aventuroase reprezentau una din formele autenticismului, în care individul uman era și Prometeu, și Dedal, și oricare alt erou aflat într-un conflict frontal cu zeitățile neprielnice din ascunzișurile naturii. Parcurgând biografia lui Stephen, constați că e aproape imposibil să desprinzi figura intelectualului de cea a sportivului. Marile întrebări privind existența nu și le pune în bibliotecă sau în sala de curs, ci pe buza unei prăpăstii, pe vârful muntelui sau atunci când, trăgând la rame, cu plămânii gata să-i plesnească de efort și cu mușchii provocându-i dureri insuportabile, străbate milă după milă pe luciul apei. Nimic mai îndepărtat de agora ateniană și de maieutica socratică decât împrejurarea de a contempla eternitatea vieții în timp ce degetele îi căutau cu disperare, deasupra unei prăpastii, colțul de stâncă de care să se agațe.

Pendularea între Alpi și Tamisa constituie reprezentarea grafică a convertirii în ambiție imediată a marelui design abstract cu care intelectualii victorieni sau trezit încă de la naștere. Așa se explică procesul de auto-educare continuă, de căutare a performanței pe drumuri nebătătorite. La fiica sa, Virginia, această caracteristică se va traduce în abandonarea sistemului de învățământ la vârsta de cincisprezece ani și îmbrățișarea unei cariere intelectuale pe cont propriu. Criticul literar și eseistul victorian anulau prin productivitate abundentă și ubicuitate publicistică orice bănuială de amatorism și superficialitate. Puțini aveau, ce e drept, viteza la scris a lui Anthony Trollope, care așternea o pagină și jumătate de text la fiecare sfert de oră. Ca într-o competiție sportivă, au fost perioade în care Stephen scria și el trei-patru articole de săptămână, fiecare de câte douăzeci și cinci de pagini – ceea ce înseamnă câte cincisprezece-șaisprezece pagini pe zi, o cifră astronomică. Or, asta umilește orice noțiune de normalitate. Performanța culturală se mută, cu arme și bagaje, în zona recordurilor sportive. Simpla menționare a acestor cifre îl plasează pe Flaubert, cu cele două rânduri și jumătate ale sale pe zi, în categoria suferinzilor de „writer’s block“.

Viteza de scriere a paginii nu era întotdeauna în detrimentul profunzimii. E adevărat că aspirația vic torienilor a vizat accesi bilitatea și penetrarea maselor largi de cititori. Elitiști până în vârful unghiilor, ei adoptaseră, pragmatic, o formulă de popularizare ce consuna cu filosofia gene rală a epocii – aceea a răspândirii cunoștințelor până în cele mai îndepărtate cotloane ale Imperiului. În felul acesta, intelectualii umaniști au fost principalii agenți de deza gregare a rigidității aristocratice, fiind domi nați de un spirit de fairplay, de politețe și atenție față de cei cărora li se adresau. Leslie Stephen ilustra de minune acest ghem de aparente contradicții, subsumabile sintagmei deja citate, aceea de conformism lax: „Avea o vastă cunoaștere a literaturii secolelor al optsprezecelea și al nouăsprezecelea, dar reușea, așa cum spun recenzenții englezi în chip de laudă, să poarte cu ușurință povara învățăturii. Era pătrunzător, dar nu combativ, sensibil, dar nu prețios, simpatetic fără a fi și implicat. Avea toate însușirile unui gentleman – amabilitate, deschidere de minte și o totală toleranță –, ceea ce însemna că avea marele viciu al eseistului – promiscuitatea literară“ (Himmelfarb, 1995: 213).

***

Himmelfarb, Gertrude, 1995 [1968]. Victorian Minds. A Study of Intellectual in Crisis and Ideologies in Transition. Chicago: Ivan R. Dee. Stephen, Leslie, 1932. Sketches from Cambridge. London: Oxford University Press

Articol publicat şi în România literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News